Am o pasiune pentru autobiografii din studenție. Deci nu e de mirare că am vrut să citesc „A trăi pentru a-ți povesti viața”, volumul de memorii în care Marquez vorbește despre copilăria lui, despre locurile în care a crescut, familie, prieteni, anii de școală și de jurnalism.

Citisem deja câteva dintre romanele lui Marquez, și, pentru că mă fascinaseră, voiam să aflu mai multe despre acest scriitor columbian. Îmi amintesc că, pe măsură ce-i descopeream povestea, îmi plăcea din ce în ce mai mult. „A trăi pentru a-ți povesti viața” a intrat de atunci în topul cărților mele preferate – și a și rămas.

Am recitit-o la începutul anului, la mai mult de 20 de ani distanță, din dorința de a regăsi senzația de atunci. În același timp, însă, eram curioasă dacă o să-mi placă la fel de mult. Dacă nu cumva vârsta și anii de experiență mă vor face să văd cartea cu alți ochi. Mi-a fost chiar teamă că n-o să am parte de aceeași magie.

Din fericire, am redescoperit-o cu aceeași bucurie. Am savurat-o. Le-am povestit prietenilor despre ea, le-am relatat întâmplări și pasaje.

„A trăi pentru a-ți povesti viața” m-a ajutat să descopăr pentru prima dată viața oamenilor obișnuiți din Columbia – ceva foarte exotic și diferit de tot ce am trăit noi. Mi-am imaginat satul columbian în care a trăit micul Gabo, casa plină de femei (bunici, mătuși, verișoare, surori) în care trăia doar un singur bărbat – un bunic cu o poveste de viață bogată, care a luptat în război și a scăpat viu dintr-un duel.

Ei bine, în casa asta plină de femei se întâmplă tot felul de lucruri: superstiții, leacuri, povești de dragoste, inclusiv evenimente inexplicabile.

Unul dintre pasajele care mi-a rămas în minte e cel cu papagalul vorbitor care începe, din senin, să stige că vine taurul. Nu l-a băgat nimeni în seamă, au crezut că o luase razna. Dar, nu peste mult timp, un taur furios a deschis ușa casei cu coarnele și a năvălit în casă, în timp ce toți s-au adăpostit cum au putut.
Nu e chiar un scenariu care seamănă cu copilăria noastră, nu? Seamănă mai degrabă cu realismul magic din romanele lui Marquez.

Un alt lucru care m-a impresionat extrem de mult a fost sărăcia lucie în care a trăit. Întâi în copilărie, când mama lui Marquez fierbea zile-n șir același os de vită pentru supă, când, din disperare, l-a trimis să ceară bani unui vecin bogat (n-a primit, a fost alungat).
Apoi, în anii tinereții, când lucra ca ziarist și abia avea ce să mănânce și unde să doarmă.

M-a uimit în special faptul că Marquez povestește lucrurile astea atât de firesc, fără să se plângă.

Practic, au fost perioade lungi în care, dacă nu avea 1 peso pentru o cameră ieftină, stătea toată noaptea într-o cafenea sau dormea în redacție. A dormit pe o bancă, în parc, a ajuns chiar și în arestul poliției din cauza asta.
Dacă nu știa unde va dormi, înseamnă că n-avea nici haine de schimb, „bagaj” de mutat într-un loc în altul. Uneori avea bani de masă, alteori nu.

Și, mai mult decât toate cele de mai sus, m-a marcat pasiunea lui pentru povești, pentru scris și citit. Devora cărțile, deși erau foarte scumpe și-i era greu să le obțină. Însă, cu toate astea, era mereu înconjurat de jurnaliști, poeți și scriitori care îi împrumutau cărți, care îi recomandau diverse lecturi ca să-l ajute să scrie.

Tot în cartea asta am descoperit și cât de mult a muncit. Multe eșecuri, multe renunțări, romane sau povestiri începute și abandonate, scrieri pe care ziarele sau editurile i le-au refuzat. Practic, a învățat și a luptat pentru tot, n-a primit nimic ușor, nu s-a născut cu un talent senzațional – ci a muncit.

Ce-am mai găsit în carte și mi-a plăcut: câte o întâmplare pe care o descoperisem deja în romanele sale. Țin minte că, atunci când am citit „Un veac de singurătate”, m-am întrebat cum a inventat Marquez fetița aceea ciudată care mânca pământ, de unde i-o fi venit o asemenea idee.

Ei bine, strict în cazul ăsta, n-a inventat-o: una dintre surorile lui mai mici avea acest obicei.

Voi ați citit „A trăi pentru a-ți povesti viața”? Și, dacă da, cum vi s-a părut?

Foto principală: Joel Muniz / Unsplash

The post Cartea pe care am recitit-o după 20 de ani appeared first on Mara Coman.

Am citit Furia la final de februarie, aproape imediat ce s-a lansat în România, la Editura Litera, lucru care, de altfel, nu-mi stă în obicei.
Pe noptiera mea e un teanc întreg de cărți care-și așteaptă rândul – teanc care crește de la lună la lună. Alegerea de a începe o carte și nu alta depinde strict de starea mea din acel moment, deci e ceva imprevizibil.

Cu Furia a fost așa: auzisem des vorbindu-se despre autor, știam că e tradus în 52 de țări, că primul lui roman s-a vândut în 6,5 milioane de exemplare și – cireașa de pe tort – că urmează să vină în România.

Mi-am aruncat ochii pe cele câteva rânduri de pe copertă: o crimă, o actriță celebră, o insulă grecească, un titlu care mi-a stârnit curiozitatea. Am deschis-o, am trecut rapid de dedicația de pe prima pagină („Pentru Uma” – dar sincer nu m-am gândit la nimic, credeam că e ceva foarte personal) și m-am lăsat purtată pe străzile londoneze, în viața Lanei și a prietenilor ei.

Vizita lui Alex Michaelides  la București a fost parte din turneul internațional de promovare pentru Furia și a fost un eveniment în sine, cu o sală plină de cititori pasionați care au venit la TNB doar pentru el. Eu i-am luat un interviu a doua zi dimineață.

Înainte de întâlnire, mi-am dat seama că am emoții, iar asta nu mi se întâmplă mereu. Însă am aflat de unde veneau: mi-am amintit însă de perioada din studenție, când descopeream câte o carte care îmi plăcea la nebunie și aș fi dat orice să-l pot întâlni pe autor. Să-i spun cât m-a marcat, să-i pun întrebări, să-i mulțumesc.

Mai sunt și visuri care se împlinesc.

De unde te-ai inspirat pentru Furia?

Alex Michaelides: Aveam vreo 20 de ani când eu și sora mea am rămas blocați în Mykonos timp de trei zile din cauza unui vânt teribil. Nici o barcă nu putea ajunge pe insulă și nici o barcă nu putea pleca. Mi-am zis atunci că asta e o modalitate grozavă de a ține oamenii undeva pentru o poveste. Și apoi, când voiam să scriu ceva pentru Uma Thurman, m-am gândit: cum ar fi o vedetă de film pe o insulă grecească? Mi-am amintit de acel vânt și apoi totul a început să se contureze.

Știi, pentru mine, scrisul este o coliziune de idei diferite. Nu este niciodată doar o singură chestie. Sunt trei, patru lucruri care se întâlnesc.

Recunosc că încep întotdeauna cu locația, lucru pe care l-am luat de la Agatha Christie – ea mereu are personaje blocate undeva. În prima mea carte a fost vorba despre o clinică psihiatrică, în a doua de colegiul Cambridge, în a treia, o insulă. Trebuia însă un motiv care să blocheze oamenii pe insulă; așa mi-am amintit de vânt.

Unde vei ține captive personajele următoare?

Am câteva idei. (râde).

Deja?

Da, și una din ele e chiar nebunească. Cealaltă e mai aproape de realitatea noastră. Abia aștept să mă întorc la lucru și să decid cu care o să merg mai departe.

Bănuiesc că îți va lua ceva timp, având în vedere că ești în plin turneu de promovare pentru Furia.

Da. După cum bine știi, scrisul are loc la un birou. Dar povestea ia naștere înainte, în mintea ta. Te gândești la ea toată ziua. Asta fac și eu, chiar și în turneu, în avion, în camera de hotel. O tot rafinez. O scriu întâi în mintea mea. Uneori mai scriu și pe telefon, am mereu niște notițe în smartphone.

Am observat că personajele tale au trecut prin diverse traume, fiecare are un background din punct de vedere psihologic. A fost dificil pentru tine să le modelezi în acest fel?

Sunt pasionat de psihologie și, da, când lucram la Furia, am scris câteva pagini despre copilăria fiecărui personaj. Ce fel de părinți aveau, cum au crescut, tot felul de astfel de detalii. Asta pentru că am vrut să le înțeleg. N-am inclus în carte aceste detalii pentru că nu contau pentru cititori. Însă era important ca eu să știu ce li s-a întâmplat personajelor în copilărie tocmai pentru a fi realiste din punct de vedere psihologic.

Cred că toți avem, într-o oarecare măsură, o traumă din copilărie. Modul în care ne adaptăm la ea e cel care ne modelează personalitățile pe măsură ce creștem. Cred că trauma din copilărie este unul dintre lucrurile care mă interesează cel mai mult. Am făcut multă terapie, am și studiat-o, am lucrat într-o clinică. Mă simt foarte atașat de tineri și de lucrurile prin care trec.

Ai făcut astfel de schițe și pentru personajele din celelalte cărți ale tale?

Nu, doar la Furia. Pentru că în Furia sunt câteva personaje, șase sau șapte, și am vrut să le explorez în profunzime. În Fecioarele și în Pacienta Tăcută erau prea multe personaje de ținut minte, ar fi fost foarte complicat să am notițe pentru fiecare profil psihologic în parte.

În Furia nu avem doar un scenariu și o crimă. Ai plasat acțiunea într-o insulă grecească și ai adăugat aceste elemente din mitologia greacă. De unde ai această pasiune pentru mitologie?

Vine din copilărie. Știi, am crescut în Cipru, iar mitologia greacă e foarte cunoscută acolo. Nu vorbesc doar despre temple; noi am învățat mitologia greacă la școală. Mi-au plăcut toate acele povești, acel mix de magie, emoții puternice, personaje fantastice. Eram foarte interesat de zei și zeițe când eram tânăr. M-a fascinat mitul lui Alcestis, această femeie care nu vorbește. Mereu m-am gândit la ea. Și apoi, când lucram în acea clinică psihiatrică, am avut brusc ideea de a plasa povestea acestei femei în zilele noastre.

Mă simt foarte recunoscător că am această moștenire culturală pe care să mă bazez și care mă inspiră deseori.

Spuneai că a fost distractiv să scrii Furia.

Chiar a fost, mai ales că a venit după Fecioarele, o carte atât de serioasă, care m-a tulburat. Îmi amintesc că eram New York, lucram la capitolele finale și am simțit că-mi vine să plâng pentru că era prea mult. Era prea întunecat. Așa că mi-am zis că e timpul să scriu și ceva mai plăcut. Sigur, e ceva întuneric și în Furia, dar nu atârnă atât de greu ca în celelalte.

De ce personaj din Furia te-ai simțit mai apropiat?

Când am scris cartea m-am simțit mai apropiat de Elliot. Cel puțin la început. Poate și pentru că e bărbat și avem și niște lucruri în comun, cum ar fi terapia. M-am identificat cu el destul de mult, deși Elliot are mult mai multe probleme decât mine, e mult mai afectat.

Dar în toate personajele există bucăți mine în toate. Știi, când eram mai tânăr, scriam niște scenarii superficiale, iar asta se întâmpla pentru că nu era nimic din mine în ele. Și apoi, când am început să scriu despre Theo (n. red.: personajul principal din Pacienta Tăcută), am pus mult mai mult din mine în el. Și mi-am zis: oh, deci așa se construiește un personaj real.

Bine, nu mă refer la lucrurile nebunești. Dar majoritatea scriitorilor de romane polițiste pe care i-am întâlnit sunt oameni foarte normali, foarte obișnuiți, ca mine. Și, cumva, asta permite imaginației noastre să ajungă în locuri nebune.

Dar acum lucrez la scenariul pentru film, iar producător a avut ideea de a ne concentra mai mult pe Lana. Practic, acum ea e cea care spune povestea. Uneori parcă aș vrea să pot reveni la carte și să o rescriu, să includ mai multe despre Lana și despre cum vede ea lucrurile.

Nu crezi că ar putea fi ciudat pentru cei care au citit cartea înainte să vadă filmul? Știi, de obicei te aștepți ca filmul să fie fidel cărții.

Eu cred că, dacă rămâi în aceeași atmosferă, poți face unele schimbări. Asta e tot ce contează. Nu poți avea fiecare scenă la fel ca în carte, dar trebuie să păstrezi firul roșu.

Cartea e dedicată Umei Thurman, care îmi e și bună prietenă. Am cunoscut-o acum mult timp, ea m-a învățat multe despre cum să transmiți ceva vizual prin scris. Uma e actriță, dar a jucat încă de la 17 ani, știe atât de multe! Ea m-a ajutat foarte mult cu „Pacienta tăcută”.  Și m-am tot gândit că mi-ar plăcea să încerc să scriu ceva pentru ea – de altfel, așa a apărut „Furia”. Personajul Lana este scris pentru ea, Uma îl va interpreta în film, ceea ce e minunat. De aceea modelăm scenariul filmului, vrem să fie mai mult despre ea.

Știu că ești un admirator al Agathei Christie. Care dintre romanele ei a avut cel mai mare impact asupra ta?

Cred că Și din zece n-a mai rămas niciunul. Aveam vreo 12 sau 13 ani când am citit-o și m-a făcut să-mi dau seama cât de captivantă poate fi o carte. A fost și prima carte pentru adulți pe care am citit-o vreodată. Ea m-a transformat într-un cititor și, prin urmare, m-a transformat și în scriitor. Dar îmi place și Cinci purceluși, care este povestea perfectă cu detectivi – cinci suspecți și o întorsătură atât de inteligentă.

Cărțile Agathei Christie sunt aproape ca muzica sau ca algebra pentru că sunt atât de frumos compuse. Poate uneori nu găsim cea mai bună scriitură, poate că personajele nu sunt mereu atât de profunde, dar povestea în sine este atât de frumoasă. Nu știi niciodată cine e vinovatul. Poate că naratorul a comis crima; poate că detectivul. Poate că un copil. Poate toți sau nici unul. E această permutare constantă care seamănă matematica. Romanele ei sunt geniale. Sunt foarte captivante pentru mine.

Ai recitit vreuna dintre cărțile Agathei Christie?

De multe ori. Pe toate. Le-am studiat. Am luat notițe din ele. Am încercat să învăț totul, am citit Cinci purceluși din nou și din nou și din nou și din nou, încercând să văd cum a construit-o. Toate întorsăturile de situație, toate capcanele. N-aș spune că recitesc romanele lui Christie, ci că le studiez.

Însă, când te-ai apucat de lucru la Furia, nu știai cine va fi criminalul. Când ai decis?

Inițial mă gândisem la un criminal diferit, dar și la o altă victimă. Însă editorul meu mi-a spus că nu funcționează, că povestea nu se susține. Puteam să scriu altceva, de la zero, sau să rămân cu aceleași personaje. Am ales varianta a doua, dar am schimbat povestea. Și de data asta a funcționat.

Practic, i-am descoperit vocea lui Elliot. Primul draft era la persoana a treia, dar apoi am încercat să scriu din punctul de vedere al unuia dintre personaje. L-am ales pe Elliot, iar el mi-a spus o poveste diferită.

Eu eram convinsă că ai o schemă logică și că stabilești de la început ce se va întâmpla.

Nu ești departe de adevăr, așa am lucrat pentru primele două cărți. Dar nu și pentru aceasta.

Cum te-ai simțit când i-ai dat editorului tău prima versiune a cărții, iar el ți-a spus că nu e chiar ce trebuie? Mie mi se pare ceva înfricoșător.

Am doi editori, unul în Marea Britanie, altul în America, și cel mai important e că avem o relație foarte apropiată. Mă susțin foarte mult. Suntem prieteni, deci nu e vorba despre critică. Mai mult, chiar dacă îmi spun sincer ce părere au, mă lasă pe mine să decid. Iar când am aflat că nu sunt chiar încântați, mi-am zis: OK, o să lucrez din nou la cartea asta, o s-o iau de la început.

Știi, eu am fost scenarist și n-am avut succes. Cred că pe atunci nu știam să accept criticile fără să mă ofensez. Nu le ascultam, ci mă apăram. Acum însă am învățat să ascult și pot să iau un proiect de la capăt. E important să fii flexibil.

În teorie sună bine, dar în practică nu e atât de ușor.

Mi-a luat niște ani să învăț asta, să știi. Mulți ani de eșec.

Ai trecut de la o carieră de scenarist la cea de scriitor. Care a fost momentul decisiv?

Am muncit niște ani la ultimul scenariu, dar n-a fost bun deloc. Agentul meu n-a mai vrut să lucreze cu mine. Aveam 36 de ani și nu știam ce să fac. Pentru că studiasem psihoterapia și lucrasem într-o clinică, mi-am zis că aș putea fi terapeut. Dar era cumva necinstit să devin terapeut doar pentru că eșuasem ca scenarist. Și nici nu-mi doream cu adevărat, chiar dacă eram interesat de psihoterapie.

Am decis în cele din urmă că o să scriu. De când aveam 12 ani voiam să scriu povești cu detectivi. În momentul în care am început să scriu, să creionez vocea lui Theo, am avut revelația că pot să fac asta. Mi s-a părut foarte natural, știi?

Dar în acel moment nu aveai nici un agent sau un editor?

Nu. Nu aveam nimic. Și asta a fost situația în următorii patru, cinci ani. Dar am continuat să scriu. Sincer, am făcut-o din pasiune.

Sunt curioasă, când anume ai realizat că ești un scriitor de succes?

Nu știu să-ți răspund la asta. Încă nu simt asta.

Chiar așa?

Uite, până și seara trecută când am văzut câți oameni veniseră să mă vadă… chiar am fost surprins. Mereu sunt surprins. Și mă simt ușor inconfortabil.

E ciudat și pentru că e ceva ce mi s-a întâmplat târziu: aveam 40 de ani când am publicat Pacienta tăcută și a fost straniu să văd că, dintr-o dată, am parte de atâta atenție. Nu, nu simt că am succes, sincer îți spun. Nici măcar acum, după ce am fost într-un turneu în America.

Cum ții legătura cu cititorii tăi?

Oamenii îmi scriu deseori pe Instagram. E din ce în ce mai greu să răspund tuturor pentru că primesc multe mesaje, dar răspund la cât de multe pot.

E emoționant când aflu că cineva fost în spital, că mi-a citit cartea și că l-a distras de la tot ce i se întâmpla. Lucruri de genul acesta înseamnă mult pentru mine. Dar îmi și place să vorbesc cu oameni din întreaga lume.

Uite, am decis să vin în România și pentru că mulți români mi-au scris de-a lungul anilor. Mă bucur să fiu aici și să le mulțumesc.

The post Interviu cu scriitorul Alex Michaelides appeared first on Mara Coman.

Dacă ați citit cartea – care se numește „Un bărbat pe nume Ove” – știți deja care e subiectul filmului. Dacă nu, stați liniștiți, nu dau spoilere, că ar fi păcat să vă stric bucuria de a descoperi cum decurge intriga.

The post Un bărbat pe nume Otto appeared first on Mara Coman.

Am citit „Viața mincinoasă a adulților” (sau „La Vita Bugiarda degli Adulti”, că tare frumos mai sună în italiană) într-o vară, nu mai știu în care, dar îmi amintesc că eram pe plajă și că nu mă puteam dezlipi de atmosfera din carte. Nu știam că urmează o mini-serie după această carte, dar am aflat acum trei zile și mi-am început anul cu Netflix.

Nu dau spoilere, o să vă povestesc mai degrabă despre atmosferă. Care nu e neapărat veselă, e și apăsătoare uneori, dar are puterea să te aducă în viața unei adolescente din Napoli, Giovanna.

Povestea se învârte în jurul Giovannei și vorbește despre problemele unei fete de 15 ani, despre legătura ei cu părinții și căutarea unui alt model. Model pe care-l găsește în mătușa care a rupt legătura cu familia ei.

Și aici, ca și în alte romane scrise de Ferrante, relațiile sunt disfuncționale – dar mie-mi plac cărțile și filmele astea, mi se pare că sunt mai aproape de realitate.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care-l iubesc (și în care vreau să mă reîntorc cât mai repede).

Giovanna locuiește în Vomero, cartierul aflat sus, pe o colină, de unde se văd panorama orașului și golful Napoli. E o zonă plină de viață și, în general, cu oameni cu venituri bune. Însă cei mai apropiați prieteni de familie au o casă superbă în Posillipo, aproape de mare – cartierul de lux din oraș.

Viața Giovanni se desfășoară între aceste două zone ale orașului. Dar Napoli are și cartierele sărace, cele de jos, în care ea nu ajunsese niciodată. Face primul drum acolo când merge să-și cunoască mătușa. Mi-a plăcut mult cum a descris locul:

Vreți să știți cum e locul ăla sau nu?
Se numește Il Pianto. Dar oamenii de acolo râd.
E aici, în Napolu, dar pare o altă planetă. Pare un loc murdar, dar e doar sărac. Cei de acolo fac curat întruna. Sunt obsedați de curățenie. Dacă s-ar sparge o țeavă de scurgere, ar mirosi tot a rufe splălate.

Trebuie să știți că eu am o relație specială cu Napoli, am scris și despre ultima mea escapadă aici. Îl iubesc așa cum e, cu piețele colorate, cu Vomero și cu zonele sărace și înghesuite, (unde m-am și pierdut într-o seară), cu casele luxoase din Posillipo, cu bucățelele lui de plajă și cu mâncarea de pe străzi. Care e delicioasă.

Vă las cu „Viața mincinoasă a adulților”, merită să-l vedeți chiar dacă nu împărtășiți aceeași dragoste pentru Italia.
E un mini-serial bun – mi-ar plăcea să-mi spuneți cum vi s-a părut. Serialul sau, de ce nu, cartea.

Când ești mic, totul pare important.
Când ești mare, totul pare mărunt.
Fiecare cu ale lui.

→ Fiica ascunsă – despre un alt film făcut după un roman de-ale Elenei Ferrante:

→ Napoli prin ochii mei – vă rog să treceți de titlu 🙂 

Foto: Eduardo Castaldo/Netflix.

The post Viața mincinoasă a adulților appeared first on Mara Coman.

După o pauză neplanificată și diverse întâmplări care mi-au cam pus capac, m-am întors la cuvintele mele. Dintre multele povești pe care le am de spus (nu glumesc, ar trebui să vedeți lista) m-am oprit la cea de azi, cu cărțile, pentru că mi-a plăcut ideea și pentru că simt că putem face ceva ca să mișcăm lucrurile.

Să nu vă mai țin în suspans: e vorba despre promovarea cărților, dar într-un mod inedit. Prietenii de la Nemira au lansat Bookvertising, o inițiativă prin care susțin literatura română contemporană plasând cărți scrise de autori români în diverse reclame.

Știți clip-urile în care, de exemplu, o femeie bea cafea și citește o carte? Cei de la Nemira încurajează brandurile să facă vizibilă acea carte (scrisă de un autor român contemporan, cum ziceam) și să n-o mai folosească doar pe post de recuzită. E un mod de a susține literatura contemporană în special și de a promova cititul în general.

Pe Bookvertising.ro sunt adunate toate informațiile necesare: de la editurile partenere la cărțile scriitorilor români contemporani care pot fi incluse în reclame. Plus date de contact pentru cine are nevoie de alte detalii.

Spuneam la început că putem ajuta și noi – și nu mă refeream doar la a da mai departe informația de mai sus. Ci la a semna petiția care să convingem CNA să încurajeze lectura: să introducă pe posturile TV un mesaj de interes public: „Pentru o dezvoltare armonioasă, citiți cel puțin o carte pe lună.”

Cred că e un reminder pentru toți, inclusiv pentru iubitorii cărților care se mai lasă prinși în vâltoarea evenimentelor și mai uită câtă liniște și bogăție aduce o poveste bine scrisă.

Foto: Annie Spratt / Unsplash 

The post O carte pe lună appeared first on Mara Coman.

Eram în Italia cu fetele, am luat trenul de la Bologna la Veneția și aveam chef să citesc ceva. Nu-mi luasem o carte tipărită cu mine pentru că nu voiam să car prea multe (aveam deja rucsacul plic cu haine groase, în caz de vreme rece), deci am deschis aplicația Voxa și am început să caut. Am dat peste Visătorul, am văzut că e scrisă de Ian McEwan, unul dintre autorii mei preferați, și am decis s-o răsfoiesc.

De obicei, când iau în mâini o carte tipărită, mă uit pe spate, citesc câteva rânduri despre ea, să-mi fac o părere. De data asta nu puteam s-o întorc, din motive evidente, deci m-am apucat de citit fără să am vreo idee despre ea. Și a fost minunat că am făcut asta pentru că, dacă aș fi aflat că e o carte cu povești, nu aș fi început-o și ar fi fost o pierdere. I-aș fi pus din start o etichetă, că e pentru copii (e ȘI pentru copii, dar e scrisă pentru adulți), că n-am eu răbdare să citesc povești, că eu vreau scrieri cu substanță etc.

Dați-i o șansă, vă las și două pagini în galeria foto de mai jos. Visătorul ar putea să vă aducă multă bucurie.

Da, da, ați auzit bine: povești. Nu chiar cu zâne și zmei, ci povești din viața lui Peter, un băiețel de zece ani care visează cu ochii deschiși. Peter are o soră cu care se înțelege uneori, duce un război cu păpușile ei, intră în trupul unei pisici sau descoperă o cremă care te face invizibil. Șapte povești plus o introducere, toate minunate pentru că, așa cum spune și autorul în prefață, „este o carte pentru adulți despre un copil, într-un limbaj pe care să-l înțeleagă și copiii”.

Mi-a plăcut atât de mult pentru că e bine-scrisă și amuzantă (mă trezeam zâmbind în tren), pentru că m-a dus într-o călătorie în mintea unui copil poznaș, pentru că are ritm, e alertă și m-a făcut curioasă: după prima pagină, abia așteptam să citesc mai departe.

Mi-a făcut atât de mult bine, mai ales că nu are deloc drame de adulți și nici conflicte de oameni mari, cum am citit cel mai des în ultima vreme.

Visătorul n-are nici măcar o sută de pagini, poveștile sunt scurte, puteți citi și în metrou, în drum spre job, ca să vă asigurați că intrați în birou cu un zâmbet jucăuș pe față.

Foto: Quinn Buffing / Unsplash

The post Visătorul appeared first on Mara Coman.

Am citit „Iernile sufletului” fără să știu prea multe despre ea. Nu m-am documentat înainte: știam doar că e non-ficțiune și că are legătură cu perioadele grele. Eram curioasă ce i se întâmplă autoarei, prin ce a trecut – și am aflat mai puțin degrabă cum a trecut prin iarnă decât ce a cauzat-o. Iar ăsta e unul dintre lucrurile care mi-a plăcut cel mai mult din carte: că autoarea nu vorbește mult despre ce i s-a întâmplat.

Recunosc că, atunci când am ajuns la mențiunile legate boală, m-am temut că urmează o poveste întunecată despre lupta cu cancerul, operații, tratamente, doctori. Însă nu a fost așa. Am citit despre ce a făcut o femeie în toată perioada asta dificilă, despre cum a avut grijă de ea, despre repaus.

Îmi place să spun că e scrisă cu blândețe; blândețe e ce am găsit eu în cartea lui Katherine May. Eram și într-o perioadă foarte aglomerată, în care mi se părea că nu-mi ajunge timpul pentru nimic, și am citit despre femeia asta care e blândă cu ea, care își acordă timp și atenție.

Câteva pasaje cu care am rezonat (swipe pentru următoarele)

Mi-am dat seama că una dintre luptele pe care le duc, aproape inconștient, e cea împotriva tristeții: să nu mi se întâmple ceva ce m-ar putea durea, pentru că o să-mi fie tare greu. Sigur, nimănui nu-i plac perioadele dificile, dar ele vin oricum. O citeam pe May și mă gândeam la abordarea ei în fața „iernii”: nu s-a luptat cu greul, știa că vor veni. E un fel de acceptare, însă combinată cu ideea – foarte prețioasă, de altfel – că greul e temporar. Sunt niște zile, săptămâni, luni negre, însă e doar o perioadă. Poți să treci prin ea zbătându-te și plângându-te, sau acceptând că e și asta o parte din viață și încercând, în toată nebunia, să ai grijă de tine.

Deseori, grija asta că va cădea drobul de sare e mai obositoare decât dacă îl lași să cadă. Știam asta și înainte, dar e tare bine când mai citești despre cineva care are o altă abordare, mai calmă, și care nu e mereu în alertă.

Poate rândurile de mai sus dau senzația că autoarea s-a resemnat și a așteptat să treacă perioada dificilă, fără să facă nimic, dar nu e așa. Nu s-a zbătut, nu s-a împotrivit, dar a încercat să găsească lucruri care s-o aline. De la cele mai banale – gătit, aranjatul lucrurilor prin casă și timp cu băiețelul și soțul ei – până la cele pe care, poate, nu le-ar fi încercat în mod normal.

De exemplu, a fost la Stonehenge, la o ceremonie care are loc în dimineața solstițiului de iarnă, un „ritual de marcare a unui moment invizibil din an, în compania unei mulțimi New Age, cu ritualurile sale ridicole și cu religia sa inventată.” Câțiva prieteni se amuză când le spune ce are de gând, însă nu se răzgândește. Merge și se amestecă prin mulțimea ciudată de la Stonehenge, deși nu înțelege neapărat ce se petrece și se simte un pic jenată. În final, aflăm că n-a avut vreo revelație acolo, dar mie îmi place la nebunie că a mers, că a căutat ceva care s-o ajute, că a făcut ceva în loc să stea și să aștepte – chiar dacă n-a funcționat.

O altă încercare care nu dă rezultate e cea de la saună: o prietenă din țările nordice vorbește minunat despre experiența din saună, o convinge și pe Katherine să încerce, dar nu-i face bine deloc aerul fierbine, chiar leșină acolo.
Însă va afla că-i place înotul în marea foarte rece, la trei grade celsius. Ceva ce n-ar fi știut dacă n-ar fi fost deschisă să aibă tot felul de experiențe, chiar dacă unele par nebunești.

E frig în cartea lui May. Iarna din suflet se amestecă deseori cu iarna de-afară, cu zăpada de-acum sau din copilărie, cu o vacanță în Norvegia, unde a văzut Aurora Boreală, cu înotul în apa rece ca gheața. E frumoasă paralela asta dintre cele două ierni – anotimpuri despre care știm sigur că sunt trecătoare.

Nu e prima dată când spun că e important momentul în care te găsește o carte. În funcție de ce ți se întâmplă ție atunci, va avea un impact mai mare sau mai mic. Pe mine, „Iernile sufletului” nu m-a găsit în nici o iarnă; din contră, cred că rareori am avut parte de mai mult senin în suflet.
M-a găsit însă obosită și alergată, cu senzația sâcâitoare că și mâine o să mă simt la fel. Probabil că ăsta a fost motivul pentru care mi s-a părut ca un fel de balsam: o lecție despre blândețe și acceptare. Acceptare în sensul despre care vorbeam mai sus, de a nu mă împotrivi cu îndârjire, dar de a căuta și de a experimenta tot felul de lucruri care mi-ar putea face bine.

Poate chiar de azi.

The post O carte ca un balsam appeared first on Mara Coman.

Dacă zic Marius Constantinescu, sigur e vorba despre o carte. Ei bine, cartea este „Mademoiselle Coco și parfumul iubirii”, de Michelle Marly, apărută la Editura Nemira, iar discuția noastră a fost înregistrată pentru ElefantFest.

Cum sunt convinsă că vă e dor să-mi auziți vocea :))), vă las mai jos link-ul cu dialogul nostru, nu înainte de a spune câteva cuvinte despre carte. E o biografie romanțată a lui Coco Chanel care începe de la moartea iubitului ei, Boy, și până la lansarea celui mai celebru parfum din lume, Chanel No 5.

Chiar dacă știm cu toții povestea doamnei Chanel, e o lectură foarte plăcută, cu detalii pe care nu le știam sau pe care le uitasem, cu insight-uri din lumea parfumeriei de la începutul secolului XX. Acum, când am citit-o, mi s-a părut a fi și o foarte bună lecție de marketing pentru industria luxului: e fascinant cum Coco avea acel fler și cum știa cum să-și vândă produsele acum o sută de ani, când nu existau strategii de marketing și nici companii care să le implementeze.

Mi-a plăcut să remarc, din nou, acel je m’en fiche al lui Coco Chanel, căreia îi plăcea să sfideze regulile și căreia nu-i păsa (sau așa lăsa să se înțeleagă) ce spun ceilalți despre ea. În consecință, făcea cam ce avea chef, chiar dacă uneori părea un pic scandalos. Eu, din pătrățelul meu, am invidiat mereu oamenii care pot să facă asta.

Gata, vă las cu video-ul de la care am început, dar și cu un link către carte. E o lectură lejeră și plăcută și poate fi și un cadou frumos.

The post Mademoiselle Coco și parfumul iubirii (video) appeared first on Mara Coman.

De Richard Ford citisem doar „Cronicarul sportiv” și asta s-a întâmplat mulți ani în urmă, aproape într-o altă viață. M-am reîntâlnit cu el de curând, cu „Viață sălbatică” și „Între ei” și mi-au plăcut atât de mult de poveștile lui încât n-am vrut să păstrez bucuria doar pentru mine.

Prima, „Viață sălbatică”, este ficțiune. Nu, n-o să vă povestesc cartea; o să vorbesc doar despre o parte a poveștii, care se întâmplă într-o noapte. O cină cu o lumină difuză (sau așa mi-am imaginat-o eu?), cu o atmosferă stranie și încărcată, o conversație care lâncezește, multe contexte în care orice ai face pare deplasat. Fascinant e că autorul a reușit așa de bine să pună toate astea în cuvinte încât aproape că m-a adus în poveste și m-a făcut să simt situația incomodă – o simt și acum, când scriu. Chiar sunt curioasă dacă a mai avut cineva o senzație asemănătoare sau doar rezonez eu cu ceva anume. Dar asta e ce înțeleg eu prin carte bine scrisă.

Cea de-a doua se numește „Între ei. Amintiri despre părinții mei” și e pe lista mea de multă vreme. Pentru că mie-mi place să citesc memorii, dar și pentru că e un text despre familie și despre aceste relații mai mult sau mai puțin disfuncționale.
Ford vorbește despre părinții lui în două părți scrise la 30 de ani distanță și face asta cu o duioșie care m-a făcut să plâng într-o duminică dimineața. Fără declarații pompoase și cuvinte mari, fără întâmplări neașteptate sau întorsături de situație, cartea asta are frumusețe și eleganță. Și da, plutește și un aer de tristețe, că doar așa se întâmplă mereu când cei dragi despre care povestim nu mai sunt.
E o carte atât de frumoasă și atât de intimă, care dezvăluie multe despre autor; acum am senzația că îl „cunosc” și o să-i citesc cărțile cu alți ochi având în vedere că știu despre el niște lucruri atât de personale.

Nu scriu des despre cărți, le amintesc aici doar pe cele care m-au impresionat cu adevărat. Acestea două merită să fie citite. Doar că nu neapărat una după alta, cum am încercat eu inițial. În ambele există o mamă, un tată și un fiu și, dacă prima vă va urmări și pe voi, ca pe mine, e nevoie de un pic de pauză între ele. Și de o duminică în care nu v-ați propus să faceți altceva.

The post Dacă sunteți în căutare de o carte bună appeared first on Mara Coman.

N-aș fi crezut că o să scriu despre cartea asta, mai ales că am citit-o cu mulți ani în urmă (poate zece?), deci nu-mi mai e atât de proaspătă în memorie. Nici nu e o carte grea, cu încărcătură emoțională – astea-mi plac mie, să mă atingă, să mă gândesc la ele zile în șir. Dar m-a amuzat și am citit-o zâmbind – și asta e important.

Cartea se numește Regina și cu mine, iar autoarea, Sue Townsend, își plasează acțiunea în anii 90. În urma alegerilor, au câștigat republicanii, iar Regina și familia ei au fost nevoiți să se mute de la Palatul Buckingham și să trăiască o viață „normală”, într-un cartier sărac.

Regina n-a putut să-și ia cu ea toți câinii, prințul Charles a fost surprins că nu-și poate aduce caii și s-au trezit, cu toții, într-o locuință modestă și cu un ajutor social mult prea mic. Autoarea creează tot felul de situații, folosindu-se de umorul britanic: Philip e îmbufnat că trebuie să doarmă în același pat cu Regina (acum numită Doamna Windsor); Regina nu înțelege de ce trebuie să aștepte cu orele pentru o programare la medic, își numără banii ca să-și cumpere bilet de autobuz și se bucură ca un copil când reușește să se îmbrace singură.

Prințul Charles și Diana au relații extraconjugale cu vecinii, ba chiar Charles reușește să ajungă și un pic la închisoare. William și Harry, însă, sunt cei mai fericiți; nu știu că e real ce li se întâmplă și sunt încântați că trăiesc o mega aventură. 
Cert e că Regina se acomodează cu noua viață și își zice că nu s-ar mai întoarce la palat.

Din punctul meu de vedere, șirul întâmplărilor e mai puțin important; am pus câteva mai sus doar ca idee, să știți la ce să vă așteptați. Contează că e o lectură amuzantă, de descrețit frunțile, numai bună în zilele astea de primăvară-iarnă în care oricum n-avem prea multe de făcut. De altfel, e singura carte funny de care-mi amintesc – și probabil nici nu m-aș fi gândit la ea dacă n-am fi intrat zilele astea, cu toții, în viața familiei regale.

Foto: Kelly Sikkema / Unsplash  și elefant.ro

The post Regina și cu mine appeared first on Mara Coman.