Interviu cu scriitorul Alex Michaelides
Interviuri
Interviu cu scriitorul Alex Michaelides
07 apr. 2024 | 2 comentarii

Scriitorul cipriot care a semnat best seller-urile „Furia”, „Pacienta tăcută” și „Fecioarele” mi-a povestit despre pasiunea lui pentru psihologie, despre fascinația pentru Agatha Christie, despre eșec și succes. Și nu numai.

Am citit Furia la final de februarie, aproape imediat ce s-a lansat în România, la Editura Litera, lucru care, de altfel, nu-mi stă în obicei.
Pe noptiera mea e un teanc întreg de cărți care-și așteaptă rândul – teanc care crește de la lună la lună. Alegerea de a începe o carte și nu alta depinde strict de starea mea din acel moment, deci e ceva imprevizibil.

Cu Furia a fost așa: auzisem des vorbindu-se despre autor, știam că e tradus în 52 de țări, că primul lui roman s-a vândut în 6,5 milioane de exemplare și – cireașa de pe tort – că urmează să vină în România.

Mi-am aruncat ochii pe cele câteva rânduri de pe copertă: o crimă, o actriță celebră, o insulă grecească, un titlu care mi-a stârnit curiozitatea. Am deschis-o, am trecut rapid de dedicația de pe prima pagină („Pentru Uma” – dar sincer nu m-am gândit la nimic, credeam că e ceva foarte personal) și m-am lăsat purtată pe străzile londoneze, în viața Lanei și a prietenilor ei.

Vizita lui Alex Michaelides  la București a fost parte din turneul internațional de promovare pentru Furia și a fost un eveniment în sine, cu o sală plină de cititori pasionați care au venit la TNB doar pentru el. Eu i-am luat un interviu a doua zi dimineață.

Înainte de întâlnire, mi-am dat seama că am emoții, iar asta nu mi se întâmplă mereu. Însă am aflat de unde veneau: mi-am amintit însă de perioada din studenție, când descopeream câte o carte care îmi plăcea la nebunie și aș fi dat orice să-l pot întâlni pe autor. Să-i spun cât m-a marcat, să-i pun întrebări, să-i mulțumesc.

Mai sunt și visuri care se împlinesc.

De unde te-ai inspirat pentru Furia?

Alex Michaelides: Aveam vreo 20 de ani când eu și sora mea am rămas blocați în Mykonos timp de trei zile din cauza unui vânt teribil. Nici o barcă nu putea ajunge pe insulă și nici o barcă nu putea pleca. Mi-am zis atunci că asta e o modalitate grozavă de a ține oamenii undeva pentru o poveste. Și apoi, când voiam să scriu ceva pentru Uma Thurman, m-am gândit: cum ar fi o vedetă de film pe o insulă grecească? Mi-am amintit de acel vânt și apoi totul a început să se contureze.

Știi, pentru mine, scrisul este o coliziune de idei diferite. Nu este niciodată doar o singură chestie. Sunt trei, patru lucruri care se întâlnesc.

Recunosc că încep întotdeauna cu locația, lucru pe care l-am luat de la Agatha Christie – ea mereu are personaje blocate undeva. În prima mea carte a fost vorba despre o clinică psihiatrică, în a doua de colegiul Cambridge, în a treia, o insulă. Trebuia însă un motiv care să blocheze oamenii pe insulă; așa mi-am amintit de vânt.

Unde vei ține captive personajele următoare?

Am câteva idei. (râde).

Deja?

Da, și una din ele e chiar nebunească. Cealaltă e mai aproape de realitatea noastră. Abia aștept să mă întorc la lucru și să decid cu care o să merg mai departe.

Bănuiesc că îți va lua ceva timp, având în vedere că ești în plin turneu de promovare pentru Furia.

Da. După cum bine știi, scrisul are loc la un birou. Dar povestea ia naștere înainte, în mintea ta. Te gândești la ea toată ziua. Asta fac și eu, chiar și în turneu, în avion, în camera de hotel. O tot rafinez. O scriu întâi în mintea mea. Uneori mai scriu și pe telefon, am mereu niște notițe în smartphone.

Am observat că personajele tale au trecut prin diverse traume, fiecare are un background din punct de vedere psihologic. A fost dificil pentru tine să le modelezi în acest fel?

Sunt pasionat de psihologie și, da, când lucram la Furia, am scris câteva pagini despre copilăria fiecărui personaj. Ce fel de părinți aveau, cum au crescut, tot felul de astfel de detalii. Asta pentru că am vrut să le înțeleg. N-am inclus în carte aceste detalii pentru că nu contau pentru cititori. Însă era important ca eu să știu ce li s-a întâmplat personajelor în copilărie tocmai pentru a fi realiste din punct de vedere psihologic.

Cred că toți avem, într-o oarecare măsură, o traumă din copilărie. Modul în care ne adaptăm la ea e cel care ne modelează personalitățile pe măsură ce creștem. Cred că trauma din copilărie este unul dintre lucrurile care mă interesează cel mai mult. Am făcut multă terapie, am și studiat-o, am lucrat într-o clinică. Mă simt foarte atașat de tineri și de lucrurile prin care trec.

Ai făcut astfel de schițe și pentru personajele din celelalte cărți ale tale?

Nu, doar la Furia. Pentru că în Furia sunt câteva personaje, șase sau șapte, și am vrut să le explorez în profunzime. În Fecioarele și în Pacienta Tăcută erau prea multe personaje de ținut minte, ar fi fost foarte complicat să am notițe pentru fiecare profil psihologic în parte.

În Furia nu avem doar un scenariu și o crimă. Ai plasat acțiunea într-o insulă grecească și ai adăugat aceste elemente din mitologia greacă. De unde ai această pasiune pentru mitologie?

Vine din copilărie. Știi, am crescut în Cipru, iar mitologia greacă e foarte cunoscută acolo. Nu vorbesc doar despre temple; noi am învățat mitologia greacă la școală. Mi-au plăcut toate acele povești, acel mix de magie, emoții puternice, personaje fantastice. Eram foarte interesat de zei și zeițe când eram tânăr. M-a fascinat mitul lui Alcestis, această femeie care nu vorbește. Mereu m-am gândit la ea. Și apoi, când lucram în acea clinică psihiatrică, am avut brusc ideea de a plasa povestea acestei femei în zilele noastre.

Mă simt foarte recunoscător că am această moștenire culturală pe care să mă bazez și care mă inspiră deseori.

Spuneai că a fost distractiv să scrii Furia.

Chiar a fost, mai ales că a venit după Fecioarele, o carte atât de serioasă, care m-a tulburat. Îmi amintesc că eram New York, lucram la capitolele finale și am simțit că-mi vine să plâng pentru că era prea mult. Era prea întunecat. Așa că mi-am zis că e timpul să scriu și ceva mai plăcut. Sigur, e ceva întuneric și în Furia, dar nu atârnă atât de greu ca în celelalte.

De ce personaj din Furia te-ai simțit mai apropiat?

Când am scris cartea m-am simțit mai apropiat de Elliot. Cel puțin la început. Poate și pentru că e bărbat și avem și niște lucruri în comun, cum ar fi terapia. M-am identificat cu el destul de mult, deși Elliot are mult mai multe probleme decât mine, e mult mai afectat.

Dar în toate personajele există bucăți mine în toate. Știi, când eram mai tânăr, scriam niște scenarii superficiale, iar asta se întâmpla pentru că nu era nimic din mine în ele. Și apoi, când am început să scriu despre Theo (n. red.: personajul principal din Pacienta Tăcută), am pus mult mai mult din mine în el. Și mi-am zis: oh, deci așa se construiește un personaj real.

Bine, nu mă refer la lucrurile nebunești. Dar majoritatea scriitorilor de romane polițiste pe care i-am întâlnit sunt oameni foarte normali, foarte obișnuiți, ca mine. Și, cumva, asta permite imaginației noastre să ajungă în locuri nebune.

Dar acum lucrez la scenariul pentru film, iar producător a avut ideea de a ne concentra mai mult pe Lana. Practic, acum ea e cea care spune povestea. Uneori parcă aș vrea să pot reveni la carte și să o rescriu, să includ mai multe despre Lana și despre cum vede ea lucrurile.

interviu alex michaelides (2)

Nu crezi că ar putea fi ciudat pentru cei care au citit cartea înainte să vadă filmul? Știi, de obicei te aștepți ca filmul să fie fidel cărții.

Eu cred că, dacă rămâi în aceeași atmosferă, poți face unele schimbări. Asta e tot ce contează. Nu poți avea fiecare scenă la fel ca în carte, dar trebuie să păstrezi firul roșu.

Cartea e dedicată Umei Thurman, care îmi e și bună prietenă. Am cunoscut-o acum mult timp, ea m-a învățat multe despre cum să transmiți ceva vizual prin scris. Uma e actriță, dar a jucat încă de la 17 ani, știe atât de multe! Ea m-a ajutat foarte mult cu „Pacienta tăcută”.  Și m-am tot gândit că mi-ar plăcea să încerc să scriu ceva pentru ea – de altfel, așa a apărut „Furia”. Personajul Lana este scris pentru ea, Uma îl va interpreta în film, ceea ce e minunat. De aceea modelăm scenariul filmului, vrem să fie mai mult despre ea.

Știu că ești un admirator al Agathei Christie. Care dintre romanele ei a avut cel mai mare impact asupra ta?

Cred că Și din zece n-a mai rămas niciunul. Aveam vreo 12 sau 13 ani când am citit-o și m-a făcut să-mi dau seama cât de captivantă poate fi o carte. A fost și prima carte pentru adulți pe care am citit-o vreodată. Ea m-a transformat într-un cititor și, prin urmare, m-a transformat și în scriitor. Dar îmi place și Cinci purceluși, care este povestea perfectă cu detectivi – cinci suspecți și o întorsătură atât de inteligentă.

Cărțile Agathei Christie sunt aproape ca muzica sau ca algebra pentru că sunt atât de frumos compuse. Poate uneori nu găsim cea mai bună scriitură, poate că personajele nu sunt mereu atât de profunde, dar povestea în sine este atât de frumoasă. Nu știi niciodată cine e vinovatul. Poate că naratorul a comis crima; poate că detectivul. Poate că un copil. Poate toți sau nici unul. E această permutare constantă care seamănă matematica. Romanele ei sunt geniale. Sunt foarte captivante pentru mine.

Ai recitit vreuna dintre cărțile Agathei Christie?

De multe ori. Pe toate. Le-am studiat. Am luat notițe din ele. Am încercat să învăț totul, am citit Cinci purceluși din nou și din nou și din nou și din nou, încercând să văd cum a construit-o. Toate întorsăturile de situație, toate capcanele. N-aș spune că recitesc romanele lui Christie, ci că le studiez.

interviu alex michaelides (1)

Însă, când te-ai apucat de lucru la Furia, nu știai cine va fi criminalul. Când ai decis?

Inițial mă gândisem la un criminal diferit, dar și la o altă victimă. Însă editorul meu mi-a spus că nu funcționează, că povestea nu se susține. Puteam să scriu altceva, de la zero, sau să rămân cu aceleași personaje. Am ales varianta a doua, dar am schimbat povestea. Și de data asta a funcționat.

Practic, i-am descoperit vocea lui Elliot. Primul draft era la persoana a treia, dar apoi am încercat să scriu din punctul de vedere al unuia dintre personaje. L-am ales pe Elliot, iar el mi-a spus o poveste diferită.

Eu eram convinsă că ai o schemă logică și că stabilești de la început ce se va întâmpla.

Nu ești departe de adevăr, așa am lucrat pentru primele două cărți. Dar nu și pentru aceasta.

Cum te-ai simțit când i-ai dat editorului tău prima versiune a cărții, iar el ți-a spus că nu e chiar ce trebuie? Mie mi se pare ceva înfricoșător.

Am doi editori, unul în Marea Britanie, altul în America, și cel mai important e că avem o relație foarte apropiată. Mă susțin foarte mult. Suntem prieteni, deci nu e vorba despre critică. Mai mult, chiar dacă îmi spun sincer ce părere au, mă lasă pe mine să decid. Iar când am aflat că nu sunt chiar încântați, mi-am zis: OK, o să lucrez din nou la cartea asta, o s-o iau de la început.

Știi, eu am fost scenarist și n-am avut succes. Cred că pe atunci nu știam să accept criticile fără să mă ofensez. Nu le ascultam, ci mă apăram. Acum însă am învățat să ascult și pot să iau un proiect de la capăt. E important să fii flexibil.

În teorie sună bine, dar în practică nu e atât de ușor.

Mi-a luat niște ani să învăț asta, să știi. Mulți ani de eșec.

Ai trecut de la o carieră de scenarist la cea de scriitor. Care a fost momentul decisiv?

Am muncit niște ani la ultimul scenariu, dar n-a fost bun deloc. Agentul meu n-a mai vrut să lucreze cu mine. Aveam 36 de ani și nu știam ce să fac. Pentru că studiasem psihoterapia și lucrasem într-o clinică, mi-am zis că aș putea fi terapeut. Dar era cumva necinstit să devin terapeut doar pentru că eșuasem ca scenarist. Și nici nu-mi doream cu adevărat, chiar dacă eram interesat de psihoterapie.

Am decis în cele din urmă că o să scriu. De când aveam 12 ani voiam să scriu povești cu detectivi. În momentul în care am început să scriu, să creionez vocea lui Theo, am avut revelația că pot să fac asta. Mi s-a părut foarte natural, știi?

Dar în acel moment nu aveai nici un agent sau un editor?

Nu. Nu aveam nimic. Și asta a fost situația în următorii patru, cinci ani. Dar am continuat să scriu. Sincer, am făcut-o din pasiune.

Sunt curioasă, când anume ai realizat că ești un scriitor de succes?

Nu știu să-ți răspund la asta. Încă nu simt asta.

Chiar așa?

Uite, până și seara trecută când am văzut câți oameni veniseră să mă vadă… chiar am fost surprins. Mereu sunt surprins. Și mă simt ușor inconfortabil.

E ciudat și pentru că e ceva ce mi s-a întâmplat târziu: aveam 40 de ani când am publicat Pacienta tăcută și a fost straniu să văd că, dintr-o dată, am parte de atâta atenție. Nu, nu simt că am succes, sincer îți spun. Nici măcar acum, după ce am fost într-un turneu în America.

Cum ții legătura cu cititorii tăi?

Oamenii îmi scriu deseori pe Instagram. E din ce în ce mai greu să răspund tuturor pentru că primesc multe mesaje, dar răspund la cât de multe pot.

E emoționant când aflu că cineva fost în spital, că mi-a citit cartea și că l-a distras de la tot ce i se întâmpla. Lucruri de genul acesta înseamnă mult pentru mine. Dar îmi și place să vorbesc cu oameni din întreaga lume.

Uite, am decis să vin în România și pentru că mulți români mi-au scris de-a lungul anilor. Mă bucur să fiu aici și să le mulțumesc.

 

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman

Comentarii
  • Siami spune:

    Mulțumim pentru interviu, da, este ceva deosebit că acum ne este mai ușor să aflăm detalii direct de la scriitor despre cum a lucrat la carte, relația cu personajele și cu cititorii. Și să primească mesaje pe Instagram. 😊 La cât mai multe interviuri cu scriitori îți doresc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord