Stăteam pe canapea într-o seară, în decembrie, căutam bilete de avion fără să am în minte o destinație clară. I-am scris unei prietene, i-am cerut buletinul și am luat bilete la Napoli fără s-o întreb. Nu știam dacă vom putea pleca sau nu (din cauza pandemiei), dar biletele erau foarte ieftine și n-ar fi fost vreo tragedie să anulăm. Eu mai fusesem în Napoli, știam orașul, îmi plăcuse foarte mult, așa că mi s-a părut o idee bună pentru o escapadă de weekend.
Și iată-ne, la mijlocul lui ianuarie: două mame (și două Mare, că prietena mea e tot Mara) fugite de-acasă.

A fost pe Via Pignasecca, în cartierul spaniol, pentru că iubesc piețele dar și pentru că, în capătul străzii, e funicularul care duce sus, în Vomero. Piața de aici e cea mai veche din Napoli, cu un ușor (chiar ușor) iz turistic, dar e superbă. Du-mă în piețele italiene și-o să zâmbesc întruna! Fac poze non-stop, mă opresc la fiecare tarabă, mi-e poftă de de toate, mă minunez de aromele lămâilor, mă gândesc ce pește și ce fructe de mare aș găti la prânz dacă aș locui aici.

Când nu e pandemie, mănânc în piețele italiene – am avut niște experiențe gastronomice memorabile la niște mini-terase cu mese de plastic. De data asta m-am mulțumit doar cu niște fructe de mare deep fried, primite într-un cornet, și m-am dus să le ronțăi pe o străduță adiacentă.

De pe Via Pignasecca vezi scările. Par a fi doar câteva trepte, pe care le urci, ajungi la o stradă îngustă, vezi alte scări și tot așa. Nu se termină, ba chiar, dacă știi drumul, poți ajunge pe scări până sus, în Vomero. Însă sunt muuulte, foarte multe, iar efortul ar răpi plăcerea. De asta am urcat cu funicularul, am coborât pe scări.

Ținta mea din Vomero era Castelul Sant’Elmo, aflat în vârful colinei. Mai fusesem aici și acum doi ani, în ultima zi în Napoli, și mi-aș fi dorit să fi venit în prima, pentru că oferă o vedere de ansamblu asupra orașului. E ca un fel de hartă: înțelegi unde ești, cum e desenat orașul, cât e de mare, unde sunt Palatul Regal și Santa Chiara. Dar, pe lângă aspectele astea pragmatice, panorama orașului este o minunăție. O poți vedea din toate părțile, așa, la 360 de grade. Mai mult, la Sant’Elmo nu e aglomerat și e o liniște bună, caldă, un loc în care îți auzi gândurile. Dacă aș locui în Napoli, aș urca până sus doar ca să mă bucur de atâta frumusețe.

Lângă Castelul Sant’Elmo e Certosa din San Marino – în trecut mănăstire, acum muzeu – în care n-am intrat și-mi pare rău. Dar o s-o fac data viitoare.

Am coborât pe scări, cu google maps, și aș face asta din nou și din nou. Nu doar pentru priveliște ci și pentru că am avut șansa să descopăr și prin zone mai puțin turistice, să văd orașul așa cum e el. Sunt locuințe elegante, aflate sus, cu vedere la mare, și garsoniere sărăcăcioase în clădiri scorojite, dar înveselite de multe plante și de soare.
Cele mai multe case sunt vopsite în culori calde, galben-miere, portocaliu, cărămiziu, au obloane verzi, cerul e foarte albastru. Peste tot sunt yucca mai mici sau mai mari, ficuși cât copacii noștri, portocali, gardenii. Soarele e diferit, are o lumină mai caldă (nu glumesc, este o altfel de lumină), marea se vede la orizont.

Tot coborând și ajungând pe diverse străduțe, am găsit geamuri deschise și ocazia (de neratat!) de a arunca o privire în casele localnicilor. Cred că în anumite zone oamenii locuiesc într-o singură cameră (în aceeași încăpere erau și aragazul, și patul). Din loc în loc, în aer se simțea miros de usturoi încins în ulei de măsline. Hmm, parcă și busuioc. Și sos de roșii. Mi s-a făcut foame.

La salumeria Da Maria am mâncat gnocchi cu sos de roșii și pasta con patate e provola – adică paste cu cartofi, da, și cu brânză. E un fel de mâncare napoletan, n-arată bine, dar a fost o încântare. Am mai comandat pastele astea și în alte locuri din Napoli, dar aici au fost cele mai bune. Când ne-a servit, cel care deținea salumeria ne-a spus că le-a gătit mama lui.

Am coborât spre mare, pentru că promenada e foarte frumoasă, mai ales într-o zi cu soare. Sunt vreo două locuri în care e chiar și o bucățică de plajă. Da, plaja e foarte mică, dar e în oraș, nu în afara lui. Nu cred că vara ai loc să arunci un ac pe-acolo, dar pentru noi două a fost minunat să stăm pe nisip într-o sâmbătă însorită din ianuarie. A fost unul dintre acele momente superbe în care n-aveam nevoie de nimic altceva. Mi-era de ajuns să stau și să privesc.

Am mers în continuare pe lângă mare pentru că voiam să văd Palazzo Donn’Anna, un castel construit chiar pe malul mării. Am mai văzut în Italia astfel de clădiri vechi care sunt parțial în mare, sunt printre cele mai frumoase imagini pe care le-am păstrat în minte.
Am ajuns la Donn’Anna la apus, când cerul roz și marea albastră mi-au mai oferit un moment de poezie. N-am știut cum să ajung jos, la plaja de lângă el (sunt mai multe posibile locuri prin care să cobori, dar sunt proprietăți si plaje private).
Castelul e și el proprietate privată, sunt un fel de apartamente deținute de mai multe familii. N-am putut să nu mă întreb cum o fi să te trezești acolo.

Ei bine, însă, în zona asta nu e doar un palazzo; e inima cartierului Posillipo, elegant și bogat, cu vile cu vedere la mare și hoteluri cu multe stele. E un altfel de Napoli, unde probabil că nici cei care mi s-au plâns de mizerie nu prea mai au ce să zică. Dar, repet, depinde ce vrei să vezi.

E înțesat de străduțe înguste și pietruite, de rufe puse la uscat, de Vespa și de ghivece cu yucca, dar și de biserici și palazzo – cred că n-am mai văzut nicăieri atât de multe într-un perimetru relativ mic, ce poate fi parcurs pe jos.
Într-una dintre biserici, m-am așezat pe băncuță, alături de cei care se roagă, și m-am bucurat de frumusețea care are legătură și cu locul, și cu oamenii. Bisericile catolice sunt, de cele mai multe ori, luminoase, iar asta mi se pare frumos și liniștitor. Sunt aproape albe, au ferestre prin care intră lumina, și deseori picturile poartă semnăturile unor artiști celebri.

Oamenii care erau aici se rugau în tăcere. La un moment dat, o femeie a intrat cu câinele în biserică, s-a așezat și ea pe bancă, iar cățelul jos, lângă ea. Părea normal. N-am auzit nici bârfe, nici șușoteli, nici jale, văicăreli, telefoane care sună. Era doar o liniște deplină și vindecătoare, un moment numai bun de a-mi aminti că sunt norocoasă să pot fi acolo.

Dar, pe lângă biserici și castele, centrul vechi e un furnicar. Turiști și localnici vin aici să mânânce, stau la coadă la pizzeriile Sorbillo și la Di Matteo sau la osteria Ippolito. Alții vin doar să bea ceva sau să facă cumpărături pentru acasă – pentru că locul e înțesat de magazine cu suvenire și, un pic mai sus, cu creații ale artizanilor locali. Sunt o mulțime de graffitti pe pereți, de la mesaje la desene, unele chiar foarte frumoase. Motocicletele trec în viteză, trebuie să fii mereu pe fază. Dar e un vibe bun, într-un oraș viu și vesel, în care am lălăit pe stradă lasciantemi cantare și una notte a Napoli și-n care părea atât de firesc să faci asta.

Fotografiile din galeria asta sunt din diverse locuri, palate versus cartiere sărace, și le-am pus special împreună pentru că așa e orașul, plin de contraste. E farmecul lui

Prima dată am stat în zona Toledo, iar de data asta, la Universitate, unde a fost și mai bine, chiar am mers pe jos cam peste tot. N-aș recomanda cazări în zona gării (cam în orice oraș pare not so safe), iar localnicii mi-au spus că nu e o idee bună să cobor din Vomero noaptea, pe scări. Și în piața Pignasseca e mai bine să mergi ziua.

A fost ieftin pentru că Napoli e un oraș unde ai variante decente de cazare și mâncare la prețuri mici. Sigur, poate să fie și scump dacă alegi un hotel de lux, vedere la mare etc. Prețul minunatei pizza napoletane începe de la 5 euro, pastele pe care le-am comandat au costat mai puțin de 10 euro.

Prima fotografie din galeria de mai sus e din Napoli, de la metrou – stația Toledo. De altfel, prin oraș sunt diverse panouri care te îndeamnă să mergi cu metroul pentru că este the most beautiful metro in the world. Te izbește puțin când te gândești cât de des ți s-a povestit despre munții de gunoaie. Poate că există, dar eu nu m-am dus să-i caut. Așadar, pe scurt despre mizerie: depinde de zonă. Au și ei oamenii străzii, deși mai puțini decât la Paris, de exemplu. Sunt și locuri cu gunoaie pe lângă tomberoane, altele în care trebuie să fii atent pe unde calci, să nu dai de noroc (localnicii nu prea strâng după câinii lor), dar nu am găsit această „mizerie” teribilă despre care mi s-a tot povestit. Poate au fost exagerări – eu zic că e cam ca în București.

Cum spune prietena mea, Napoli este un oraș atât de uman: vezi în casele oamenilor, au rufele la uscat la balcoane și, uneori, chiar în plină stradă. Și nu le fură nimeni hainele alea de pe uscătoare. Nici ghivecele cu flori din fața intrărilor. Chiar m-am întrebat cum ar fi să-mi scot și eu o yucca în fața porții; credeți c-aș mai găsi-o a doua zi?

Într-o zi am dat cu nasul de un loc în care scria că „Napoli non è una città, è un mondo” – foarte frumos și foarte adevărat. E unul dintre orașele care le are pe toate (pe toate care-mi plac mie) și care mi s-a lipit de suflet. Mă voi întoarce acolo, măcar câte un weekend, pentru această grande belezza.