Citisem deja câteva dintre romanele lui Marquez, și, pentru că mă fascinaseră, voiam să aflu mai multe despre acest scriitor columbian. Îmi amintesc că, pe măsură ce-i descopeream povestea, îmi plăcea din ce în ce mai mult. „A trăi pentru a-ți povesti viața” a intrat de atunci în topul cărților mele preferate – și a și rămas.

Am recitit-o la începutul anului, la mai mult de 20 de ani distanță, din dorința de a regăsi senzația de atunci. În același timp, însă, eram curioasă dacă o să-mi placă la fel de mult. Dacă nu cumva vârsta și anii de experiență mă vor face să văd cartea cu alți ochi. Mi-a fost chiar teamă că n-o să am parte de aceeași magie.

Din fericire, am redescoperit-o cu aceeași bucurie. Am savurat-o. Le-am povestit prietenilor despre ea, le-am relatat întâmplări și pasaje.

„A trăi pentru a-ți povesti viața” m-a ajutat să descopăr pentru prima dată viața oamenilor obișnuiți din Columbia – ceva foarte exotic și diferit de tot ce am trăit noi. Mi-am imaginat satul columbian în care a trăit micul Gabo, casa plină de femei (bunici, mătuși, verișoare, surori) în care trăia doar un singur bărbat – un bunic cu o poveste de viață bogată, care a luptat în război și a scăpat viu dintr-un duel.

Ei bine, în casa asta plină de femei se întâmplă tot felul de lucruri: superstiții, leacuri, povești de dragoste, inclusiv evenimente inexplicabile.

Unul dintre pasajele care mi-a rămas în minte e cel cu papagalul vorbitor care începe, din senin, să stige că vine taurul. Nu l-a băgat nimeni în seamă, au crezut că o luase razna. Dar, nu peste mult timp, un taur furios a deschis ușa casei cu coarnele și a năvălit în casă, în timp ce toți s-au adăpostit cum au putut.
Nu e chiar un scenariu care seamănă cu copilăria noastră, nu? Seamănă mai degrabă cu realismul magic din romanele lui Marquez.

Un alt lucru care m-a impresionat extrem de mult a fost sărăcia lucie în care a trăit. Întâi în copilărie, când mama lui Marquez fierbea zile-n șir același os de vită pentru supă, când, din disperare, l-a trimis să ceară bani unui vecin bogat (n-a primit, a fost alungat).
Apoi, în anii tinereții, când lucra ca ziarist și abia avea ce să mănânce și unde să doarmă.

M-a uimit în special faptul că Marquez povestește lucrurile astea atât de firesc, fără să se plângă.

Practic, au fost perioade lungi în care, dacă nu avea 1 peso pentru o cameră ieftină, stătea toată noaptea într-o cafenea sau dormea în redacție. A dormit pe o bancă, în parc, a ajuns chiar și în arestul poliției din cauza asta.
Dacă nu știa unde va dormi, înseamnă că n-avea nici haine de schimb, „bagaj” de mutat într-un loc în altul. Uneori avea bani de masă, alteori nu.

Și, mai mult decât toate cele de mai sus, m-a marcat pasiunea lui pentru povești, pentru scris și citit. Devora cărțile, deși erau foarte scumpe și-i era greu să le obțină. Însă, cu toate astea, era mereu înconjurat de jurnaliști, poeți și scriitori care îi împrumutau cărți, care îi recomandau diverse lecturi ca să-l ajute să scrie.

Tot în cartea asta am descoperit și cât de mult a muncit. Multe eșecuri, multe renunțări, romane sau povestiri începute și abandonate, scrieri pe care ziarele sau editurile i le-au refuzat. Practic, a învățat și a luptat pentru tot, n-a primit nimic ușor, nu s-a născut cu un talent senzațional – ci a muncit.

Ce-am mai găsit în carte și mi-a plăcut: câte o întâmplare pe care o descoperisem deja în romanele sale. Țin minte că, atunci când am citit „Un veac de singurătate”, m-am întrebat cum a inventat Marquez fetița aceea ciudată care mânca pământ, de unde i-o fi venit o asemenea idee.

Ei bine, strict în cazul ăsta, n-a inventat-o: una dintre surorile lui mai mici avea acest obicei.

Voi ați citit „A trăi pentru a-ți povesti viața”? Și, dacă da, cum vi s-a părut?

Foto principală: Joel Muniz / Unsplash