De altfel, nici nu vreau să-i disec declarațiile; nu știu care dintre ele sunt adevărate, nu știu dacă ar fi avut motive să mintă, însă nu cred că a renunțat la privilegii și a plecat în State pentru că îi era foarte bine. Poate a vrut the best of both worlds, dar astea sunt speculații. Ceva s-a întâmplat și Meghan a vorbit despre asta într-un interviu cu Oprah. Și mi s-a umplut Facebook-ul de oameni care au certat-o pentru că a vorbit. Nu contează ce-a trăit, nu contează cât de greu a fost, trebuia să tacă. Pentru că…

De la principiul ăsta pornesc o mulțime de drame. Ne spălăm rufele în familie e, de fapt, o formă de manipulare. Ți se spune să taci. Să nu spui nimănui ce se întâmplă la tine acasă.

Desigur, dacă ce se întâmpla la tine acasă ar fi OK, nu ți-ar mai cere nimeni să taci. Ai fi lăsată să povestești ce ai chef și cui ai chef.

Sub această tăcere s-au consumat violențe domestice. Femeile s-au dus la serviciu cu ochelari se soare și au încercat să-și ascundă vânătăile cu fond de ten. N-au povestit nimănui și n-au cerut ajutorul nimănui, nici măcar prietenelor sau rudelor – pentru că, nu-i așa, ce-ar fi zis lumea dacă ar fi aflat?!

Tot sub tăcere sunt trecute și bătăile cu care sunt crescuți copiii – ei chiar n-au voie să zică nimic din ce se întâmplă acasă. Din păcate sunt prea mici să-și dea seama de ce li se spune să tacă.

Eu am crescut cu acest spălat al rufelor în familie; nu intenționez să mă plâng de coplăria mea – astea erau vremurile, iar comunismul nu ne ajuta deloc. De exemplu, am povestit la grădiniță ce aveam acasă de mâncare și era cât pe ce să le fac probleme alor mei.

Din păcate am rămas cu ideea de a nu vorbi despre probleme. Și ăsta e unul dintre cele mai rele lucruri pe care le poți face minții tale.

N-am vorbit când mi-a fost greu pentru că simțeam că nu trebuie să afle nimeni prin ce trec (ce stupid sună acum!), ci să mimez fericirea. Mi-a trebuit multă vreme până am învățat să spun celor apropiați că mi-e greu – și încă am destule sertare pe care nu sunt pregătită să le deschid – și am descoperit că:

Revenind la Meghan, sigur, pornesc de la prezumția că spune adevărul. Nu am această certitudine, dar nici nu pot să-i râd în nas unui om care spune că s-a gândit la sinucidere. Mai mult, e alături de prințul / fostul prinț Harry, care îi susține afirmațiile și care face, la rândul lui, niște declarații dure – iar pe el nu-l învinovățește nimeni pentru asta. Femeia e de vină.

E adevărat, Meghan nu s-a confesat unei prietene, ci unei lumi întregi. A pus pe jar Casa Regală Britanică, a pornit o tornadă de la Londra până-n California și până-n Berceni. Dar, în final, Meghan e o femeie care spune că a trecut prin niște momente foarte grele. E un exemplu pentru noi, celelalte, din care să înțelegem că nu e așa de important ce spune lumea, nici să păstrăm aparențele.

Din punctul meu de vedere, cel mai important mesaj din discursul lui Meghan este că e OK să vorbim despre ce ne doare. E OK să nu ne spălăm rufele în familie și să nu suferim singure, în tăcere. Tot ce ascundem sub preș se întoarce împotriva noastră și lovește mult mai puternic, atunci când ne așteptăm mai puțin.

Meghan nu e singura care a povestit lumii întregi ce a trăit acasă. Prima care îmi vine în minte Tara Westover și cartea ei, Educated, care a avut succes în toată lumea. Tara are curajul să povestească despre violențele de acasă, despre abuzurile fraților și tatălui ei. Nici Tara nu s-a confesat doar unei prietene; a scris o carte care a fost tradusă în 40 de limbi (sper că le-am numărat bine pe site-ul autoarei). Când citești ce scrie femeia asta despre familia ei ți se ridică părul în cap.

Pe Tara a lăudat-o toată lumea că a avut curajul să-și scrie povestea și pentru că a reușit să plece din mediul în care a crescut. Atunci de ce nu o lăudăm și pe Meghan? Doar pentru că nu vorbește despre necunoscuți, ci despre familia regală – și noi vrem să ne imaginăm că, dacă ești prințesă, duci o viață ca-n povești?
Dacă ești prințesă, n-ai voie să spui că doare? Trebuie să suferi în tăcere?

Dacă ar fi plecat de la palat să trăiască într-o garsonieră de 20 de metri pătrați, undeva în suburbiile Londrei, vai, ce rău ne-ar mai fi părut de ea. Dar Meghan și Harry locuiesc într-un conac care valorează multe milioane de dolari. Mai mult, s-a speculat că cei doi au primit bani pentru interviul cu Oprah – deși e menționat clar, la începutul emisiunii, că nu au fost plătiți. Nu știu multe amănunte și nici nu aș vrea să fac săpături pe tema asta, pentru că NU MĂ INTERESEAZĂ.

Cu ce schimbă banii lucrurile? Dacă ești bogat, ți se anulează dreptul de a spune lucrurilor pe nume? Gata, nu te mai doare nimic, nu mai suferi, nu mai ai depresie, nu te mai simți discriminat, nu te mai gândești la sinucidere – pentru că ai bani în cont.
Sigur că nu. Dar, în goana după bani, unii oameni sunt invidioși și răi și au păreri înguste despre cine și ce are voie să spună și să simtă.

Foto: Bekah Russom / Unsplash