N-am prea mult timp pentru astfel de griji pentru că își face apariția cu Chris Maurice. Poartă un parfum intens, pe care cred că l-au simțit toți cei din jur. Nu recunosc nici o notă, nu seamănă cu nimic din ce știu.

Chris Maurice a venit în România de mai multe ori, dar eu l-am întâlnit la lansarea Grammatik Drammatik, brand pentru care a creat Haptic / Can’t Touch This, Imp-ish / Do Naughty Things For Fun și NFI / No F**king Idea.

Dialogul meu cu Chris nu începe de la parfum, cum îmi propusesem. L-am întrebat dacă pot înregistra discuția noastră și mi-a spus că nu. Și-apoi a început să râdă, amuzat de reacția mea. Sigur că e de acord, îmi zice, dar nu-i place să dea interviuri.

E clar, o să am o misiune grea. Dar măcar am înțeles de ce, când mi-am făcut documentarea, am găsit puține materiale despre Chris Maurice.
Chiar dacă nu ai dat multe interviuri, tot am citit câte ceva despre tine în ultimele zile.

Chris Maurice: Nu mult. Pentru că nu există prea multe informații despre mine. Sunt puține articole. Ceva de genul: „Oare cine este Chris? Hmmm, nu știu. Întreab-o pe mama lui!”. (râde)
Ar fi fost interesant, dar mama ta nu este aici.

Dar îți pot da numărul ei!
Până când am șansa să vorbesc cu dumneaei, povestește-mi despre copilăria pe care ți-ai petrecut-o într-o lume parfumată. Știu că familia ta a intrat în domeniul parfumeriei acum aproape 100 de ani.

Da, compania a fost deschisă 1925, deci sunt 99 de ani. Este o afacere de familie, eu fac parte din a treia generație. Și sper că copiii mei vor continua.

Tatăl meu a fost workaholic, în special în anii ’80. Îmi amintesc că mergeam cu el în weekend-uri la fabrică. Tata voia să verifice una, alta, poate o comandă nouă, poate să noteze vreo formulă. Dar mie îmi plăcea să merg în laborator și să miros diverse arome din sticluțe, mai ales materiile brute. Cam așa sunt amintirile mele.

Și eu merg cu copiii mei în laborator. Eu lucrez, ei mă ajută cu câte ceva, cu lucruri mici, dar vreau să fie în contact cu parfumeria. Iar ei iubesc să facă asta și-mi spun că vor să continue când vor crește. Bine, acum au 18 și, respectiv, 13 ani, o să văd ce părere vor avea și mai târziu.
N-ai vrut niciodată să faci altceva, să lucrezi în alt domeniu?

Nu. Niciodată. Este singurul lucru pe care știu cum să îl fac. Mereu am vrut să continui tradiția familiei. Și cred că este datoria mea.

Care sunt mirosurile din copilăria ta?

Sunt niște parfumuri pe care le folosea bunica mea, cum ar fi Tabak și Carven Ma Griffe. Și am crescut într-o casă care avea o grădină cu iasomie, trandafiri, geranium. Era plină de tot felul de plante, mă jucam cu ele, le miroseam. Și știi ce făceam? Un fel de infuzii: tăiam flori, turnam alcool peste ele și apoi agitam. Îmi plăcea să fac asta când eram copil.
Pe atunci mama ta obișnuia să te dea cu apă de colonie.

Oh, da, da… Uram chestia asta. Îmi punea hăinuțele și apoi mă dădea cu acea colonie pentru copii.

Și mai era o tradiție când eram mic: îmi dădea tot felul de băuturi cu neroli, ca să fiu puternic. Și eu cred c-am băut prea multe! (n. red.: Chris Maurice e un bărbat corpolent și se amuză pe seama lui.).

Sincer, din cauza asta, când aud că trebuie să creez un parfum fresh, cu neroli… pfff! E punctul meu slab. Pot să-l fac, dar nu mă bucură. Și e din cauza acelor amintiri.

Ani mai târziu, fiica mea a venit acasă după prima zi de grădiniță mirosind a aceeași apă de colonie teribilă pe care o folosea și mama. Și am zis: NU! În nici un caz!

Așa că am creat eu o apă de colonie potrivită pentru copii, am dus-o la grădiniță și i-am obligat pe cei de acolo să o folosească pentru copilul meu. În cele din urmă, toți copiii au folosit-o, iar mamele au fost foarte fericite. Deci pot să-mi pun în CV că am făcut și parfumul unor copii de grădiniță. Și asta doar pentru că nu puteam să suport mirosul celui pe care-l foloseau ei.
Ai lucrat cu companii mari și foarte cunoscute, dar și pentru unele indie, ai creat parfumuri de nișă. Cu cine e cel mai ușor să lucrezi?

Cu brandul care îmi permite să fac ce vreau eu. Atunci când brief-ul e ceva de genul: „Fă ce crezi tu.” Asta e cel mai distractiv. Și când nu am limitări de buget. Să aud așa ceva e ca un orgasm pentru urechi. Și da, se întâmplă uneori.

Dacă miroși creațiile mele, o să vezi că sunt foarte compacte, de lungă durată, și asta se datorează calității ingredientelor. „Ieftin” și „calitate” sunt două cuvinte care nu merg împreună. Dar depinde de branduri, știi. Unele, chiar dacă sunt mai mici, te tratează ca pe un prieten, deci ești mai confortabil. În alte cazuri e vorba doar de muncă și atât. Oricum, dacă nu simt că există o conexiune, voi găsi o scuză să nu lucrez.

Care a fost ultima colaborare pe care ai refuzat-o și de ce?

Aaaa, eu nu refuz! Nu, nu. Asistenta mea e cea care refuză.
Când un proiect ajunge la mine e deja acceptat.

Dar mai e ceva: acum sunt aici. Ar trebui să fiu în laborator. Asta înseamnă că sunt zile pierdute din punct de vedere creativ. Iar apoi trebuie să recuperez. Uneori mă blochez și mă stresez. Stresul este cel mai mare dușman pentru mine. Din cauza asta mai trebuie să am și pauze, să-mi regăsesc inspirația, să fiu din nou motivat.

E foarte greu să lucrez sub presiune, iar asistenta mea știe că, atunci când am un anumit număr de proiecte în același timp, nu mai pot da curs altora noi.
Spuneai despre timpul necesar pentru a-ți regăsi inspirația.

Da, cred că au nevoie de timpul ăsta și pictorii, și muzicienii, și parfumierii. Există un moment când simți acut stresul din munca de zi cu zi și atunci trebuie să oprești.
Și cum faci asta?

Dispar.
Dispari?

Da. Dispar.

Undeva în Barcelona?

Nuuu. Undeva în lume. Și nimeni nu știe unde sunt.
Cu excepția asistentei tale.

Nu, nici măcar ea nu știe. Îmi închid telefonul. În 2019, înainte de pandemie, am dispărut șase luni. Nimeni n-a știut unde sunt. Și când spun nimeni, mă refer la familie. Copiii. Nu au știut nimic până când nu m-am întors.
Și ți-au deschis ușa?

Da. Pentru că e vorba despre dragoste. Care e condiționată și necondiționată. Copiii – dragoste necondiționată. Soția – condiționată. Așa că trebuie să sun la copii, nu la soție. O sun pe fiica mea și-o rog să-mi deschidă ușa.
Dar cei apropiați ție nu sunt îngrijorați când dispari?

Mă știu. Și eu tot spun că am nevoie să plec, am nevoie, am nevoie… Și într-o zi chiar plec. Dar are mare legătură cu stresul, așa reușesc eu să mă calmez. Plus că am nevoie de escapadele astea ca să văd lucrurile din altă perspectivă și să pot crea din nou când mă întorc.

Spune-mi câte ceva despre procesul creativ, despre cum lucrezi.

Nu e atât de special. Merg la birou, acolo am frigiderul meu cu parfumuri vechi (n. red.: Chris Maurice are un frigider imens, unde păstrează mii de parfumuri) și verific ce s-a întâmplat în ultimele zile. Eu și colegii mei consultăm brief-ul, facem schimb de idei și stabilim care ar fi cel mai bun punct de plecare pentru un anumit parfum. Apoi, merg la frigider, revizuiesc ce au lucrat deja, decidem ce facem în continuare. În final are loc procesul de mirosire. Când este gata, trimitem mostra clientului… cam ăsta e procesul.
Cum știi când un parfum este gata?

Atunci când îmi place.
Și ești 100% sigur?

Bineînțeles. Trebuie să fie ca o iubire la prima vedere, să spun pe loc: da, e ok.

Ce părere ai despre tendințele din parfumerie? Reflectă ele aspectele sociale și culturale dintr-o anumită perioadă?

Desigur. Cred că parfumeria este un ciclu. De exemplu, mie îmi place să mă întorc la notițele vechi ale tatălui meu, la formulele lui, pe care le revizuiesc și le adaptez pentru perioada în care trăim. Tendințele… sigur, vor exista mereu tendințe care vor spune: „Acum e perioada parfumurilor cu note fructate” sau: „Acum e sezonul culorii roșii sau sezonul magenta”. Dar mie nu-mi place să urmez trendurile. Îmi place să fiu urmat.

Eu fac ce-mi place. Și, dacă găsesc o companie care crede în mine și îmi dă voie să fac ce vreau eu, atunci voi crea o tendință. Asta e: fac ce-mi place.

Ce părere ai despre tendința oud în Europa?

Cred că s-a dus deja.

Atunci ce este în tendințe acum?

Păi… parcă smochina. Nu știu, pentru mine parfumeria clasică e foarte plictisitoare. Îmi aduc aminte că, atunci când eram eu tânăr, descopeream un parfum pe an. Acum sunt atât de multe. Și toate, în același fel… Parfumeria de acum este plictisitoare.

De aceea există această ușă deschisă către parfumeria de nișă, care e mult mai amuzantă. Datorită nișei încă mă atrage domeniul; dacă nu ar fi existat, sincer, poate că acum aș fi făcut altceva.
Ai spus că tu creezi ce-ți place, indiferent de trenduri. Și ce-ți place?

Depinde de dispoziția în care sunt. Dacă sunt fericit, voi face un parfum foarte floral, gurmand. În acel moment, în viața mea totul este fantastic. Și dacă sunt deprimat, voi merge spre oud, spre arome întunecoase. Dacă te uiți la cronologia creațiilor mele, știi clar: aici eram fericit, aici nu. Oamenii care mă cunosc știu asta.
Ultimul parfum lansat cum a fost?

A fost întunecos. Dar trebuie să ne întoarcem la momentul în care a fost creat, nu când a fost lansat. Uite, acestea (n. red.: cele trei parfumuri din gama Grammatik Drammatik) sunt mai fericite.

Îmi povestești câte ceva despre cum ai creat Grammatik Drammatik?

A fost un brainstorming. Aveam un concept, un mood board… Mi-au plăcut brandul și comunicarea directă din numele parfumurilor. Practic, asta m-a inspirat: simțeam că totul e foarte direct și foarte deschis. Și am avut libertate să fac ce vreau eu, asta e cel mai important. Am lucrat vreo trei luni la ele, e un proces care ia timp.
În timpul creației, ți-ai imaginat cum sunt cei care vor cumpăra și vor purta aceste parfumuri?

Întotdeauna mă gândesc la cei pentru care fac un parfum. Dar îmi place să le testez pe mine.
Din toate creațiile tale, cum alegi ce parfum porți?

Nu port.
Dar astăzi, când ai intrat, am simțit că porți parfum.

Port o copie.
Nu mă așteptam să-mi spui asta.

E copia unui parfum care nu mai există pe piață, nu se mai produce. Însă port versiunea mea. Am și trei, patru sticle din parfumul original, însă prefer versiunea mea. Cu siguranță nu e la fel pentru că am modificat-o puțin. Am adăugat lemn și piele ca să o fac mai personală. Dar a fost un parfum comercial.

Știi, obișnuiam să port un parfum pe care l-am creat pentru mine acum mult timp în urmă. Toată lumea mă recunoștea după miros. L-am păstrat mulți ani, dar dintr-o dată am zis, ok, hai să schimb. Și acum am început să port două parfumuri, dar port versiunile mele. Interpretările mele asupra unor parfumuri care nu mai există de mult timp pe piață.

Nu-mi port jobul, nu port ce creez pentru alte branduri, ci ceva ce am creat exclusiv pentru mine și care nu e de vânzare. Prefer să am exclusivitate la acest capitol.

Creezi parfumuri speciale pentru soția sau copiii tăi?
Accento și Erba Pura. Accento este pentru soția mea, iar Erba Pura, pentru fiica mea. Au fost create special pentru ele, iar apoi au intrat în portofoliul Xerjoff. Dar inițial au fost create pentru ele. Deci, de fiecare dată când întâlnesc o femeie care poartă Erba Pura sau Accento… nu, nu e deloc sexy pentru mine. Din contră.
Dar ai creat două parfumuri extrem de bine vândute în toată lumea.

Îmi amintesc că, atunci când Xerjoff a lansat Accento, fiecare femeie prezentă la eveniment purta acest parfum. Și m-am simțit ca și cum soția mea ar fi fost după colț. Am plecat de la petrecere în 20 de minute. Am plecat!
Efectiv nu puteam să stau acolo. Nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu, nu. Dacă o femeie poartă parfumul ăsta, îmi piere tot cheful. Nu mă înțelege greșit: îmi place mirosul, dar pentru mine nu e deloc seducător.

Știu că sună ca un clișeu, dar crezi că parfumul poate fi o armă de seducție?

Da. Și în special moleculele. Ambroxanul, pentru mine, este cea mai excitantă moleculă de pe pământ. Toate parfumurile mele conțin această moleculă. Cu doar două excepții pentru că un anumit brand nu mi-a permis să folosesc această moleculă, pur și simplu o urăște. Dar celelalte parfumuri pe care le-am creat conțin ambroxan. Este, într-un fel, “sarea” mea. Dacă nu folosesc această moleculă, mă simt dezbrăcat.

Este un ingredient-fetiș. E semnătura mea. Întotdeauna supra-dozez acest ingredient. Pentru mine este, așa cum ai spus tu, seducător. Îl simt. Am nevoie de el. Corpul meu trebuie să-l aibă. E acel gen de parfum pe care îl pulverizezi și îl miroși întruna pentru că vrei să-l simți mereu. Sau, dacă o altă persoană folosește acest parfum, îți dorești să o tot miroși… Ambroxanul îmi provoacă mie acest sentiment. Și, așa cum ți-am spus, creez parfumurile care-mi plac. Deci fac totul pentru a fi atractive pentru mine. Trebuie să mă seducă. Dacă plac și altora, e minunat. Dar foc totul pentru propria mea seducție.

Asta este rețeta succesului, nu-i așa?

Exact, asta e: pasiunea.

The post Chris Maurice, unul dintre cei mai celebri parfumieri din industria de nișă appeared first on Mara Coman.

În anii în care am lucrat în presă am participat, de multe ori, la evenimente internaționale. Fie că erau conferințele revistelor la care lucram sau unele dedicate modei, frumuseții, design-ului,  destul de rar s-a întâmplat ca aceste evenimente să aibă legătură cu România.

Însă, la sfârșitul lui septembrie, când am fost la Copenhaga pentru decernarea Premiilor DesignEuropa, am înțeles și eu cât de bine te poți simți când unul dintre câștigătorii care urcă pe scenă e din România.

David Borovic are 24 și de ani, a studiat la Universitatea de Arte din Timișoara și a fost premiat cu Next Generation Design Award pentru proiectul său, o bicicletă hibrid-electrică despre care ne povestește, mai jos, chiar el.

Premiile DesignEuropa celebrează cele mai mari realizări în domeniul designului industrial, recunoscând creativitatea și inovarea excepționale din întreaga Europă, iar Next Generation Design, categoria la care a fost premiat David, este cea la care își pot înscrie proiectele tinerii sub 30 de ani.

Înainte să citiți interviul, însă, vreau să vă povestesc câte ceva despre amploarea evenimentului. În primul rând, totul a fost organizat de EUIPO – adică European Union Intellectual Property Office, agenția europeană responsabilă pentru mărcile înregistrate și proiectele de design înregistrate din UE.

EUIPO organizează Premiile DesignAwards din 2016. La ediția de anul acesta (care este a șasea) s-au înscris nu mai puțin de 1250 de candidați din 48 de țări. David chiar merită felicitări.

Ce este special la bicicleta creată de tine?

SYNTHESIS este o bicicletă hibrid-electrică, cu un cadru modular și un design aerodinamic inspirat din lumea automotive. Identitatea ei vizuală este conturată de reflexiile dinamice în mișcare, care îi dau un aspect fluid și puternic.

Am integrat toate elementele electrice în interiorul cadrului pentru a obține o linie cât mai minimalistă și curată. Forma a fost gândită după postura ergonomică a ciclistului aflat în mișcare, tocmai pentru a transmite dinamism și energie. Am dorit să ies din zona convențională și să propun o formă neobișnuită, care să atragă atenția și să pună în valoare importanța esteticii în design.

De acum înainte îmi propun să dezvolt produsul pe baza feedbackului primit, să realizez o variantă finală care să poată fi dusă în producție și să devină accesibilă publicului larg.

De ce o bicicletă? Cum ți-a venit ideea?

Am ales să creez o bicicletă pentru că pasiunea mea a început încă din copilărie, când petreceam mult timp pe două roți, iar mobilitatea a rămas pentru mine un domeniu foarte apropiat. Dincolo de utilitate, am fost mereu fascinat de forma vizuală a obiectelor în mișcare, de felul în care lumina se reflectă pe suprafețe și creează dinamism.

Această reflecție vizuală a devenit o parte din identitatea proiectului SYNTHESIS: cadrul fluid, care sugerează mișcare și viteză, este construit tocmai din această inspirație. Am vrut ca bicicleta să transmită nu doar funcționalitate, ci și o energie vizuală aparte, care să exprime forță și agresivitate în design.

De unde vine numele Synthesis?

Numele SYNTHESIS a venit din dorința de a integra tehnologia direct în design, într-o formă cât mai bine structurată vizual. Am vrut să transmit ideea de sinteză între estetică, funcționalitate și inovație, astfel încât bicicleta să fie percepută ca un produs unitar.

Prin „syn” și „thesis” am încercat să surprind tocmai această combinație dintre materiale noi, tehnologii moderne și un design fluid, care să exprime eficiență și performanță.

Cine te-a încurajat să mergi mai departe cu acest proiect?

Am avut susținători importanți din partea prietenei mele, a familiei, dar și a profesorilor și colegilor de la Facultatea de Arte și Design. Ei au fost alături de mine atât în momentele dificile, când proiectul trecea prin încercări și eșecuri, cât și în cele de bucurie, atunci când am reușit să realizez primul prototip.

Cum ai aflat de premiile organizate de EUIPO și cum ai decis să înscrii proiectul tău?

Am aflat de premiile organizate de EUIPO de la doamna decan a Facultății de Arte și Design. În acel moment eram plecat în Portugalia, într-un stagiu Erasmus, iar dumneaei, împreună cu facultatea, m-au sprijinit să finalizez înscrierea chiar dacă nu eram în țară.

Am decis să particip pentru că am vrut să văd dacă munca mea de până acum poate fi recunoscută la nivel european. Pentru mine, acest premiu a însemnat confirmarea că efortul și dedicarea investite în proiect nu au fost în zadar.

Ce uși îți deschide premiul câștigat, Next Generation Design?

Acest premiu îmi oferă încrederea necesară pentru a dezvolta ceea ce mi-am dorit de mult timp: o gamă SYNTHESIS de vehicule ușoare. Următorul pas este crearea unui nou prototip al bicicletei, pe care să îl duc mai apoi spre producție.

Totodată, premiul îmi deschide oportunitatea de a colabora cu profesioniști din industrie și îmi dă șansa să îi inspir și să îi susțin pe alți tineri să își urmeze visurile. Cred cu tărie că prin multă muncă și perseverență orice idee poate deveni realitate.

Synthesis nu e la primul premiu, a fost recunoscută și la Salonul internațional de invenții și inovații ”Traian Vuia” Timișoara. Cum te-a ajutat această recunoaștere?

Cu proiectul SYNTHESIS am participat prima dată la Diploma Show, apoi la Noaptea Cercetătorilor organizată la Nokia. Ulterior, am câștigat medalia de aur la Salonul de Invenții și Inovații „Traian Vuia” și am ajuns să expun și la Vienna Design Week.

Toate aceste recunoașteri mi-au oferit o bază solidă, atât la nivel național, cât și internațional, care m-a încurajat să merg mai departe și să aplic la un concurs european. Am primit mult feedback valoros și încrederea că trebuie să continui să fac ceea ce îmi place cel mai mult. Fiecare pas a fost o treaptă spre visul meu de a avea un impact real în designul european.

La ce lucrezi acum?

Momentan am început studiile doctorale în design de produs, un pas firesc pentru a-mi consolida parcursul academic și profesional. Acest demers îmi oferă cadrul necesar pentru a aprofunda cercetarea și pentru a duce mai departe ideile pe care le-am dezvoltat până acum.

În paralel, lucrez la o versiune și mai avansată a prototipului SYNTHESIS, integrând tehnologii noi care să răspundă cerințelor actuale. Îmi propun să prezint aceste evoluții la viitoarele expoziții internaționale și, în același timp, am început deja să caut colaboratori pentru a transforma proiectul într-un produs de serie.

Ce urmează pentru tine? Ce-ți dorești să faci în continuare?

Pentru mine, urmează o perioadă dedicată lucrului personal și căutării de colaboratori, atât interni, cât și internaționali. Îmi doresc să dezvolt un studio de design în care să pot lucra la evoluția proiectului SYNTHESIS, dar și la alte soluții de vehicule ușoare, împreună cu o echipă și parteneri dedicați.

În același timp, vreau să continui să inspir alți tineri să își urmeze visurile, prin muncă și curaj. Cred că este important să îi susținem pe cei aflați la început de drum să facă ceea ce le place și să meargă înainte, pentru că, mai devreme sau mai târziu, toate eforturile se aliniază într-un succes. Pentru mine, designul nu este doar o carieră, ci și o misiune de a împărtăși experiența și de a sprijini comunitatea creativă.

Foto: EUIPO

The post Recunoaștere internațională pentru un designer român de 24 de ani appeared first on Mara Coman.

Când am aflat că Emanuele Mazziotta, unul dintre cei mai importanți oameni din managementul Coccinelle, vine în România, mi-am spus că nu pot rata șansa de a-l întâlni. Și asta pentru mai multe motive.

Întâi, pentru că reprezintă acest brand italian foarte iubit și care a fost lansat în 1978, cu un an înainte de a mă naște eu. Voiam să aflu de la sursă cum s-a transformat Coccinelle de-a lungul timpului, cum s-a aliniat la noile tendințe, dar și ce înseamnă pentru un tânăr ca Emanuele Mazziotta să fie la conducerea unei companii atât de mari.

A fost una dintre cele mai plăcute interacțiuni pe care le-am avut în ultima vreme. Un dialog care mi-a adus un zâmbet pe buze și la finalul căruia mi-a fost clar că nu am întâlnit doar un COO, ci un om îndrăgostit de munca lui.

Ca să nu mai zic și că mi-a confirmat ceva ce bănuiam: o femeie nu are niciodată prea multe genți. 😊

Cum ai ajuns în industria modei?

Întotdeauna am fost fascinat de modă, încă din copilărie. Și asta, datorită mamei mele care avea mereu acasă o mulțime de reviste de modă și care colecționează genți și obiecte din piele.

Soția mea, de asemenea, este foarte pasionată de modă. Întotdeauna spun că moda este un stil de viață pentru ea. Are un stil unic de a se îmbrăca, de a se comporta. Bine, a lucrat mulți ani în comunicare, are și un background creativ foarte puternic.

Deci, într-un fel, moda a fost dintotdeauna parte din viața mea – m-a interesat întotdeauna felul în care individualitatea unui om poate fi exprimată prin modă.

Cu toate astea, ai ales să studiezi management în Elveția. Cum ai ajuns de la management la modă?

Deși am ales să studiez managementul, am fost mereu interesat de modă. În facultate am avut șansa să fac un stagiu de practică la un brand de modă foarte cunoscut. A fost o experiență care mi-a reaprins pasiunea pentru acest domeniu și mi-a dat șansa de a explora mai multe roluri, de la comunicare la merchandising. M-am specializat în travel retail și așa am ajuns să lucrez câțiva ani în Asia. Iar în 2014 am fost recrutat de Coccinelle.

Supervizezi toate departamentele companiei. Care este cea mai mare provocare pentru tine?

Îmi plac cifrele, dar iubesc și creativitatea. Îmi place să mă implic în partea creativă. Dar, ca să-ți răspund, cred că cea mai mare provocare este să mențin coerența în toate departamentele. Pentru că, dacă brandul este coerent și consecvent, iar toate departamentele au aceeași voce, atunci mesajul pe care îl transmitem va fi clar.

Un aspect esențial este și comunitatea internă. Practic, membrii companiei nu resimt acel sentiment de urgență și stres care este frecvent întâlnit în multe locuri. În schimb, ei au un puternic simț al responsabilității.

Întotdeauna am spus că „sharing is caring” – dacă îți pasă de membrii echipei tale, trebuie să împărtășești cât mai multe lucruri cu ei. E multă muncă în spate – dezvoltarea colecțiilor, deschiderea magazinelor și așa mai departe – dar, în același timp, este foarte importantă grija față de oameni.

Asta înseamnă să discutăm diverse planuri, să avem întâlniri, team building-uri și astfel să ne asigurăm că suntem pe aceeași lungime de undă. Așa, fiecare simte că face parte dintr-un proiect de amploare și își asumă responsabilitatea, fără presiune sau stres excesiv.

Deja încep să fiu puțin invidioasă pe oamenii care lucrează acolo.

Oamenii se simt bine la noi, dovadă că nu avem o fluctuație mare de personal în companie. Echipele cresc, avem constant membrii noi. Dar, odată ce intri în Coccinelle… Eu sunt aici de 11 ani. Și am colegi care lucrează în companie de peste 20, 30 de ani.

30 de ani?!

Da, și e foarte important pentru companie și pentru brand, deoarece avem un fel de patrimoniu, o memorie colectivă a brandului. Această continuitate este un adevărat sprijin pentru că mereu există cineva care poate spune: „Am încercat asta acum câțiva ani și nu a funcționat” sau „Am făcut acest lucru și a mers excelent.”

Practic, această memorie colectivă ajută la conturarea strategiei. În același timp, primim constant un suflu nou, energie proaspătă, oameni noi care se alătură echipei. Dar, atunci când vin, rămân. Foarte puțini aleg să plece.

Să vorbim și despre latura glamour a brandului, despre colaborarea cu Behati Prinsloo și campania „Capturing Beauty”.

Este o campanie începută în toamnă, așa cum ai spus, iar imaginea este top modelul internațional Behati Prinsloo. Este imaginea noastră pentru a doua oară consecutiv, deci și pentru colecția primăvară-vară 2025.

Am decis să colaborăm cu Behati pentru că ea reprezintă cu adevărat ADN-ul și valorile Coccinelle. E o femeie foarte sofisticată și elegantă. Este mamă, este o femeie independentă, este implicată social.

Behati este și brand ambassador-ul genții Coccinelle C-ME, lansată global în noiembrie 2024.

C-ME e piesa iconică a sezonului primăvară-vară 2025 – un design care îmbină tradiția cu inovația. Foarte feminină, dar, în același timp, funcțională, deoarece poate fi purtată fie ca geantă de mână, fie ca geantă crossbody.

Am introdus noul logo C-ME odată cu această geantă, iar numele nu a fost ales întâmplător. Are o semnificație puternică pentru noi: litera „C” din Coccinelle, alături de „Me”, care simbolizează individualitatea, femeia Coccinelle.
În același timp, evocă expresia „See Me” – „Privește-mă” –, dar într-un mod subtil, așa cum e și brandul. Coccinelle este sinonim cu rafinamentul discret.

Ce părere ai despre ideea de a cumpăra mai puține lucruri, dar de calitate? Se vorbește de ceva timp despre asta, dar toate brandurile de modă lansează colecții noi cel puțin de două ori pe an. Cum vezi tu acest aspect? 

Suntem o companie care pune accent pe raportul calitate-preț. Asta înseamnă calitate superioară la un cost rezonabil.

Suntem complet aliniați cu filosofia – mai puțin, dar mai bun și de o calitate superioară.

Ce facem, concret? Reducem numărul de modele pe care le lansăm, facem asta deja de câțiva ani. Strategia noastră este să ne concentrăm pe crearea unor produse iconice, dorite și iubite de clienți. Și suntem foarte atenți la calitate – e esențială pentru noi.

Am lansat recent și categoria de încălțăminte, o noutate pentru Coccinelle. Și aici ne concentrăm tot pe calitatea pantofului. Avem doar câteva modele. În loc să investim într-o colecție uriașă, preferăm să ne concentrăm pe mai puține, dar să fie ireproșabile.

Cred că astfel și clientul final recunoaște mai ușor brandul. Și nu diluezi identitatea mărcii printr-o multitudine de modele, materiale și culori.

Cu toate astea, clienții își doresc ceva nou în fiecare sezon.

Este vorba, desigur, despre un echilibru între cerințele pieței și ADN-ul brandului. Dar trebuie să ținem cont și de faptul că tendințele sunt esențiale în industria modei. De aceea, echipa de design are o responsabilitate crucială – să analizeze piața, să înțeleagă nevoile clienților, dar să fie atenți și la tendințe. Din acest motiv ei călătoresc în întreaga lume pentru a simți vibrațiile locale și pentru a le integra în colecțiile noastre.

Îmi poți spune câteva cuvinte despre colecția de primăvară-vară 2025?

Sigur. Echipa de design a călătorit în Portugalia pentru inspirație, pentru a absorbi atmosfera locului și pentru a o transpune în colecție. Tema e Rua da Alegria și e plină de culoare: Soleado, un galben care simbolizează bucuria; Sangria și Gazpacho, un roșu ce evocă serile de vară; Azul, un albastru deschis ce amintește de mare și de vacanțele de vară; Blanco, adică albul, simbolizează lejeritatea și simplitatea. Bineînțeles, nu lipșește nici negrul, un simbol al eleganței pentru noi, la Coccinelle.

Câte genți crezi că sunt prea multe genți?

Ei bine, aceasta este o întrebare foarte subiectivă!

De acord. Dar intuiesc ce ar răspunde iubitul meu 😊.

Nu există un număr exact, pentru că fiecare are propriul său stil de viață, propriile nevoi și dorințe. Dar, în general, cred că atâta timp cât fiecare geantă pe care o ai îți aduce bucurie, e utilă și se potrivește cu stilul tău, atunci nu sunt niciodată prea multe!

 
Foto: Coccinelle.

The post Interviu cu Emanuele Mazziotta de la Coccinelle appeared first on Mara Coman.

Când am cunoscut-o pe Beatrice, știam despre ea doar două lucruri: că este un stomatolog foarte bun și că e fondatoarea Gentle Dentist – iar eu am căutat toată viața un dentist care să fie delicat 😊.

Nu m-am gândit atunci că interacțiunea mea cu Betty, cum îi spun prietenii, va merge mai departe de clasicele programări din cabinet. Că o voi admira și că o să-mi doresc să-mi fie prietenă.

Mi-a trebuit nepermis de mult timp să finalizez acest interviu. O dată pentru că era lung, foarte lung (peste 40 de pagini de word din care am încercat să păstrez esențialul), și-apoi pentru că e un material cu și despre un om care mi-e drag. Un om despre care, în timp, am aflat destul de multe – genul de lucruri pe care nu mi le-a zis în interviu și pe care nici eu n-aș fi știut să le întreb.

De exemplu, că e un antreprenor care își susține echipa.

Sună banal și studiat, ceva numai bun de spus unui jurnalist, nu?
Doar că e ceva ce am aflat întâmplător, când vorbeam despre una dintre doamnele din cabinet pe care Betty a susținut-o să avanseze: a încurajat-o să meargă la școală. I-a schimbat programul de la job în așa fel încât să poată să învețe. A înscris-o la cursuri.
Ulterior mi s-a confirmat că nu e un caz singular, că sunt mai mulți oameni din echipă care au fost ajutați să crească.

M-am mirat când am auzit povestea asta. Da, știu că e sănătos să-ți formezi oamenii, să-i ajuți să evolueze, dar rareori am văzut acest principiu pus în practică.
Ca să vă dau un exemplu de la polul opus: eu am lucrat mulți ani într-o companie care n-a fost interesată să-și trimită angajații la niște cursuri nici măcar în barter.

La Betty am admirat pregătirea continuă – pentru că eu cred că e esențial ca medicii să fie la curent cu tot ce e nou în domeniu, să meargă la diverse cursuri și specializări –, spiritul de antreprenor combinat cu grația (ceva ce am întâlnit foarte rar), pasiunea pentru literatură și teatru.
M-am întrebat când reușește să le facă pe toate și apoi am aflat care e ora la care se trezește dimineața. 6. Da, șase.

O să descoperiți, în textul de mai jos, încă un lucru care m-a frapat: că nu are o dorință nebună de a se extinde, de a deschide zece cabinete, de a învinge concurența.

Când am întrebat-o despre asta mi-a zâmbit și mi-a vorbit despre cât contează pentru ea să poată ține legătura cu pacienții, să știe ce-l doare pe fiecare, cum se simte după tratament.
Despre cum e să aibă în echipă oameni care-i sunt prieteni.
Despre libertatea de a-și cumpăra cel mai nou și mai performant echipament fără presiunea care există uneori în companiile mari, de a amortiza investiția într-o perioadă scurtă de timp.

Toate astea au convins-o să rămână în formula de acum, în care se poate ajuta oameni și în care are timpul necesar să se implice, fără să simtă că e doar o rotiță într-un sistem.

Gata, acum vă las să parcurgeți interviul. Abia apoi o să înțelegeți de ce spun că este vorba despre un om special.

De ce Gentle Dentist?

Beatrice Pătrașcu, stomatolog: Știi, eu am făcut facultatea în anii 90, iar pe atunci stomatologia nu era gentle deloc! Asta ca să nu zic că era brutală.

Aveam un serviciu de urgență în facultate unde puteai să lucrezi, să-i ajuți pe medici. Și chiar era nevoie de ajutor: veneau între 50 și 100 de oameni pe noapte. Aveam niște scaune stomatologice vechi, cu aparatură veche… Îi vedeam pe oameni cum se crispează.

Ei, și atunci mă gândeam eu că mi-aș dori să nu mai văd pacienții așa. Nu era vina nimănui; oricât de empatic ai fi fost, oricât de drăguț, nu aveam la dispoziție altă aparatură.

Deci în școală nu ai lucrat pe echipamente moderne. A trebuit să urmezi tu diverse specializări.

Da. Practic, ca și la medicină generală, înveți în facultate noțiunile de bază, după care iei calea pe care dorești. Dacă vrei să faci chirurgie sau ortodonție, atunci faci rezidențiatul în acele specializări.

Eu am vrut să lucrez cu laserul și nu aveam unde să învăț în România, așa să am mers la un master în Germania.
Mi-a plăcut partea asta de tratament minim invaziv, cât mai puțin traumatizant, dar asta pentru că și eu sunt un copil traumatizat de stomatolog. (râde).

Nu cred!

Ba daaa! Am crescut într-un oraș de provincie și, pe atunci, ne obligau să mergem la cabinetele stomatologice școlare. Te prindeau, te așezau pe scaun și îți lucrau fără anestezie. Mi-aduc aminte cum mi-au extras nervul…

Deci singurul dinte pe care ulterior a trebuit să-l extrag e un dinte care mi-a fost tratat prost într-un cabinet școlar. Atunci mi-au și rupt niște ace pe canale. Am tratat din nou acel dinte în facultate, apoi după facultate… până nu s-a mai putut.

Deci și eu am o extracție și un implant din cauza unor tratamente prost făcute.

Cum ai ajuns să studiezi stomatologia?

Sincer, eu mi-am dorit să fac medicină generală, dar nu m-au lăsat părinții. Unul își dorea să fac ASE-ul, celălalt, Dreptul. În final au insistat măcar să nu fac medicină generală, ci stomatologie. A fost un compromis. Din fericire, mi-a și plăcut.

Am început să lucrez din 2004. Trebuia să fac un an de stagiu și l-am făcut în Facultatea de Stomatologie, la urgențe.

N-am rezistat foarte mult acolo pentru că nu aveam nimic, trebuia să-mi cumpăr eu toate materialele, chiar și mănuși! Am lucrat acolo în acel an și, în paralel, în două cabinete private.
Apoi am făcut și facultatea de igienist dentar pentru că voiam să emigrez în Canada și știam că îmi va fi mai ușor să-mi echivalez diploma asta decât pe cea în stomatologie.

Când ai emigrat?

Cred că în 2006. Dar mi-am dat seama că eu nu vreau să trăiesc în Canada, că nu e țara în care eu mă simt bine, așa că m-am reîntors în România. Am muncit foarte mult în niște cabinete private și apoi, în 2011, mi-am deschis eu cabinetul meu. N-a fost ușor: am făcut un credit destul de mare. Mi-a trebuit mult curaj, chiar mult.

Ai deschis cabinetul de la Unirea, Gentle Dentist, numit cum visai în facultate. Ce aparatură aveai acolo, în 2011?

Mi-am luat cel mai performant laser la vremea aceea, m-a costat 60.000 de euro. Asta în perioada în care un unit (n.red.: un scaun stomatologic într-un cabinet), costa 10.000 de euro. Aveam o asistentă și un coleg care făcea tratamentele de canal la microscop. Deci mi-am luat microscop, mi-am luat laser, tot felul de echipamente fără de care consideram că nu poți să lucrezi.

Deci aveai un cabinet într-un bloc, la Unirea, la etajul cinci.

Da. E și acum tot acolo.

Dar oamenii nu veneau la tine pentru că aflaseră că ai aparatură de ultimă generație.

Nu, pentru că nu aveau de unde să știe. Le spuneam eu, când intrau în cabinet.
Dacă erau pacienți care aveau o problemă ce se putea rezolva prin metoda clasică – cu bisturiu, cu turbină – , le spuneam că există o metodă nouă și că aș vrea să lucrez cu laserul, care e minim invaziv. Mulți nu auziseră de varianta asta și erau sceptici.

Uite, o să-ți spun o poveste despre un pacient care ulterior mi-a devenit prieten. El are o parodontoză destul de avansată. Asta înseamnă că trebuie îndepărtată partea de gingie care se îmbolnăvește. Și sunt două metode: cea clasică, pe care eu o consider barbară, și care presupune să tai cu bisturiul gingia în toată gura, să pui niște substanțe care omoară toate bacteriile, apoi să coși… Mie mi se pare ceva barbar! Mă puneam în locul pacienților și mă gândeam că nu aș vrea să fiu tratată așa. De aceea am și vrut acest laser. Mai mult, am făcut un master în Germania ca să pot lucra cu acest laser.

Dar să revin la pacient: i-am spus care sunt cele două metode, iar el, de altfel un tip foarte inteligent, mi-a zis că vrea operația clasică. Pur și simplu nu-mi venea să cred.

Dar de ce era atât de reticent?

Îi era teamă de nou. Mi-a zis că n-a mai auzit de acest gen de tratament – care era minim invaziv, nici nu se compara cu ce trebuia făcut cu bisturiul – , preferă metoda clasică pentru că se folosește dintotdeauna. Și da, laserul era ceva foarte nou în România, dar se folosea de 10, 15 ani în Statele Unite.

În final, i-am propus să-mi dea voie să-l tratez gratis, cu laserul. Și, dacă e nemulțumit, dacă nu avem rezultatele așteptate, îi voi face tot eu și operația clasică. Tot gratis.
Deci așa au fost începuturile mele cu laserul.

Laserul acela care costase 60.000 de euro.

Exact! Aveam rate de plătit la bancă și mă gândeam că am cumpărat un echipament scump pe care nu știu când o să-l amortizez.

Oamenii nu voiau să fie tratați cu laser pentru că nu știau prea bine despre ce e vorba și pentru că, la momentul respectiv, genul ăsta de aparatură era în foarte puține cabinete. Își spuneau că sunt cabinete stomatologice mari, cunoscute, care nu au laser; deci înseamnă că nu e bun. Și să știi că vorbesc despre oameni educați.

Deci primul tratament cu laser în cabinetul meu a fost a fost pentru acest prieten – care, apropo, acum e mare fan laser.
Cred că mai bine de jumătate de an am făcut tratamente gratis cu laserul ca să conving pacienții că e o variantă mult mai bună în special pentru ei.

Nu ți-a fost frică atunci când ai văzut că au trecut șase luni și oamenii sunt reticenți la tratamentele cu laser?

Nu, nu mi-a fost. Știi de ce? Pentru că reușeam să-mi plătesc rata la bancă din alte tratamente și pentru că eram extrem de convinsă că reticența pacienților nu va dura prea mult.

Eu văzusem acest laser în America și știam ce face. Și credeam atât de mult în tehnologia asta încât eram convinsă că e doar o chestiune de timp.

Am fost la toate conferințele care aveau legătură cu tratamentul cu laserul, peste tot lume, pentru că eram foarte pasionată. Iar compania care le producea, o companie americană, m-a întrebat dacă nu vreau să țin niște cursuri. Și asta am făcut o vreme, am ținut niște cursuri pentru ca alți stomatologi să învețe să folosească tehnologia.

Pentru că tu aveai și un masterat în domeniu.

Da, da, am făcut un master în Germania și eram foarte bine familiarizată cu toate tratamentele stomatologice moderne cu laser.

Acum ai două clinici, cea de la Unirea și cea din Aricescu 36. Ai primit vreo propunere să vinzi business-ul?

Da, am primit, doar că nu mi-am dorit și nici nu-mi doresc asta. Nu mi-ar plăcea nici măcar prin prisma investițiilor, pentru că ar însemna, printre altele, să nu pot să-mi cumpăr echipamente de ultimă generație atunci când apar.

Un partener de business mi-ar spune că echipamentul respectiv se va amortiza în 3, 5 sau 10 ani – ceea ce e adevărat. Dar eu știu la ce mă ajută tehnologia respectivă, eu știu ce avantaje sunt pentru pacienți și, nu în ultimul rând, așa îmi doresc să lucrez.

Nu ți-a fost greu să treci de la statutul de medic stomatolog angajat într-un cabinet la cel de antreprenor cu angajați?

Ah, totul s-a întâmplat treptat. La început eram doar eu șu o asistentă. Apoi a mai venit un coleg, am mai luat o asistentă pentru el și o colegă la recepție. Am crescut ușor. Și eu nu sunt genul ăla de om care bagă pe toată lumea în ședință. Noi, dacă ne întâlnim, facem planuri.

Mie mi se pare că tu ai o relație foarte frumoasă cu colegii tăi. Că aveți pasiuni comune, că vă potriviți foarte bine. Probabil pentru că așa i-ai ales.

Chiar ne înțelegem foarte bine, așa e. Și probabil tu vezi asta pentru că oamenii care sunt diferiți nu s-au integrat în echipă și, în consecință, n-au rămas la noi. Dacă au simțit că nu suntem compatibili, s-au dus în altă parte – și eu sunt ok cu asta. Nu mă supăr niciodată, înseamnă că s-au dus într-un loc în care se simt mai bine.

Care e acel lucru care vă diferențiază pe voi de restul cabinetelor stomatologice?

Empatia. Sincer, în momentul ăsta, cam toate clinicile mari au tehnologie foarte bună. Diferența o fac oamenii.

Mi se pare extrem de important să fie empatici, dar și să investească în educație. Domeniul nostru se dezvoltă continuu, știi?

Chiar trebuie să fii deschis, să înveți, să te duci la cursuri și să nu ai aroganța asta că le știi pe toate. Să nu ai sindromul de Dumnezeu care mie nu îmi place absolut deloc, în nici un domeniu. Iar în medicină chiar mi se pare deplasat. Oricât de bun ai fi, nu le știi pe toate și oricât de bun ai fi, tot mai ai ceva de învățat.

Dar tu, dacă ai vrea, ai putea să te dezvolți, să-și deschizi mai multe clinici.

Da. Dar nu vreau. Pentru că, dacă fac asta, pierd din interacțiunea cu oamenii. Dacă ne transformăm într-un business mare, putem păstra calitatea, dar nu vom reuși să avem aceeași relație cu pacienții.

Am avut ocazia să mă dezvolt, mi-a propus asta un potențial partener, dar mi-am amintit de ideea cu care am plecat la drum, de dorința mea de a fi aproape de oameni, de pacienți. Și nu pot face asta dacă vorbim de o clinică mult mai mare.

Îmi amintesc că în seara zilei în care mi-ați scos măseaua de minte e m-ai sunat și m-ai întrebat cum mă simt. Și m-am mirat, sincer, pentru că nu avusesem nici o complicație.

Nu e o excepție. Vorbim cu toți pacienții. Uite (n.red.: și-mi arată telefonul), aici am mesajele de la colegii mei. Despre o doamnă care are programare luni, despre cineva care are dureri după o extracție și ia medicamente… Vreau să știu toate astea. Trebuie să știu cum evoluează, și, dacă există vreo problemă, să pot interveni la timp.

Vreau să vorbim și de partea de stomatologie pentru copii.

De pedodonție. Inițial, eu tratam copiii pacienților mei adulți pe gratis. Doar că, de la un anumit moment, mi-am dat seama că nu mai pot să le fac te toate. Că nu mai am timp, fizic. Așa că am căutat pe cineva specializat în pedodonție. Iar acum tratăm foooarte mulți copii, de la bebeluși până la adolescenți.

(n. red.: în timp ce vorbește despre pacienții bebeluși, îmi arată poze cu ei. Are telefonul plin de poze, atât de atașată e de micuți.)

Ce-ți place să citești?

În afară de stomatologie? Am avut o perioadă în care am citit foarte multe cărți de psihologie, că am avut nevoie pentru mine, iar acum recitesc diverși autori cu fiica mea. A început să citească Dostoievski și vrea să discute cu mine. Iar eu nu mai țin minte mare lucru, sunt cărți pe care le-am citit în liceu! Urmează să ne apucăm amândouă de Maestrul și Margareta. Ea le citește în engleză, eu în română.

Și când citești, Betty?

Păi, noaptea. Vara, mă trezesc la 6 dimineața și mă duc în parc, să fac puțină mișcare, iar seara citesc. Nu pot să adorm dacă nu citesc. Am nevoie de ceva care să mă deconecteze. Visez la o vacanță în care să nu fac nimic, doar să stau să citesc.

The post Beatrice Pătrașcu, dentistul care și-a făcut din blândețe un brand appeared first on Mara Coman.

Am citit Furia la final de februarie, aproape imediat ce s-a lansat în România, la Editura Litera, lucru care, de altfel, nu-mi stă în obicei.
Pe noptiera mea e un teanc întreg de cărți care-și așteaptă rândul – teanc care crește de la lună la lună. Alegerea de a începe o carte și nu alta depinde strict de starea mea din acel moment, deci e ceva imprevizibil.

Cu Furia a fost așa: auzisem des vorbindu-se despre autor, știam că e tradus în 52 de țări, că primul lui roman s-a vândut în 6,5 milioane de exemplare și – cireașa de pe tort – că urmează să vină în România.

Mi-am aruncat ochii pe cele câteva rânduri de pe copertă: o crimă, o actriță celebră, o insulă grecească, un titlu care mi-a stârnit curiozitatea. Am deschis-o, am trecut rapid de dedicația de pe prima pagină („Pentru Uma” – dar sincer nu m-am gândit la nimic, credeam că e ceva foarte personal) și m-am lăsat purtată pe străzile londoneze, în viața Lanei și a prietenilor ei.

Vizita lui Alex Michaelides  la București a fost parte din turneul internațional de promovare pentru Furia și a fost un eveniment în sine, cu o sală plină de cititori pasionați care au venit la TNB doar pentru el. Eu i-am luat un interviu a doua zi dimineață.

Înainte de întâlnire, mi-am dat seama că am emoții, iar asta nu mi se întâmplă mereu. Însă am aflat de unde veneau: mi-am amintit însă de perioada din studenție, când descopeream câte o carte care îmi plăcea la nebunie și aș fi dat orice să-l pot întâlni pe autor. Să-i spun cât m-a marcat, să-i pun întrebări, să-i mulțumesc.

Mai sunt și visuri care se împlinesc.

De unde te-ai inspirat pentru Furia?

Alex Michaelides: Aveam vreo 20 de ani când eu și sora mea am rămas blocați în Mykonos timp de trei zile din cauza unui vânt teribil. Nici o barcă nu putea ajunge pe insulă și nici o barcă nu putea pleca. Mi-am zis atunci că asta e o modalitate grozavă de a ține oamenii undeva pentru o poveste. Și apoi, când voiam să scriu ceva pentru Uma Thurman, m-am gândit: cum ar fi o vedetă de film pe o insulă grecească? Mi-am amintit de acel vânt și apoi totul a început să se contureze.

Știi, pentru mine, scrisul este o coliziune de idei diferite. Nu este niciodată doar o singură chestie. Sunt trei, patru lucruri care se întâlnesc.

Recunosc că încep întotdeauna cu locația, lucru pe care l-am luat de la Agatha Christie – ea mereu are personaje blocate undeva. În prima mea carte a fost vorba despre o clinică psihiatrică, în a doua de colegiul Cambridge, în a treia, o insulă. Trebuia însă un motiv care să blocheze oamenii pe insulă; așa mi-am amintit de vânt.

Unde vei ține captive personajele următoare?

Am câteva idei. (râde).

Deja?

Da, și una din ele e chiar nebunească. Cealaltă e mai aproape de realitatea noastră. Abia aștept să mă întorc la lucru și să decid cu care o să merg mai departe.

Bănuiesc că îți va lua ceva timp, având în vedere că ești în plin turneu de promovare pentru Furia.

Da. După cum bine știi, scrisul are loc la un birou. Dar povestea ia naștere înainte, în mintea ta. Te gândești la ea toată ziua. Asta fac și eu, chiar și în turneu, în avion, în camera de hotel. O tot rafinez. O scriu întâi în mintea mea. Uneori mai scriu și pe telefon, am mereu niște notițe în smartphone.

Am observat că personajele tale au trecut prin diverse traume, fiecare are un background din punct de vedere psihologic. A fost dificil pentru tine să le modelezi în acest fel?

Sunt pasionat de psihologie și, da, când lucram la Furia, am scris câteva pagini despre copilăria fiecărui personaj. Ce fel de părinți aveau, cum au crescut, tot felul de astfel de detalii. Asta pentru că am vrut să le înțeleg. N-am inclus în carte aceste detalii pentru că nu contau pentru cititori. Însă era important ca eu să știu ce li s-a întâmplat personajelor în copilărie tocmai pentru a fi realiste din punct de vedere psihologic.

Cred că toți avem, într-o oarecare măsură, o traumă din copilărie. Modul în care ne adaptăm la ea e cel care ne modelează personalitățile pe măsură ce creștem. Cred că trauma din copilărie este unul dintre lucrurile care mă interesează cel mai mult. Am făcut multă terapie, am și studiat-o, am lucrat într-o clinică. Mă simt foarte atașat de tineri și de lucrurile prin care trec.

Ai făcut astfel de schițe și pentru personajele din celelalte cărți ale tale?

Nu, doar la Furia. Pentru că în Furia sunt câteva personaje, șase sau șapte, și am vrut să le explorez în profunzime. În Fecioarele și în Pacienta Tăcută erau prea multe personaje de ținut minte, ar fi fost foarte complicat să am notițe pentru fiecare profil psihologic în parte.

În Furia nu avem doar un scenariu și o crimă. Ai plasat acțiunea într-o insulă grecească și ai adăugat aceste elemente din mitologia greacă. De unde ai această pasiune pentru mitologie?

Vine din copilărie. Știi, am crescut în Cipru, iar mitologia greacă e foarte cunoscută acolo. Nu vorbesc doar despre temple; noi am învățat mitologia greacă la școală. Mi-au plăcut toate acele povești, acel mix de magie, emoții puternice, personaje fantastice. Eram foarte interesat de zei și zeițe când eram tânăr. M-a fascinat mitul lui Alcestis, această femeie care nu vorbește. Mereu m-am gândit la ea. Și apoi, când lucram în acea clinică psihiatrică, am avut brusc ideea de a plasa povestea acestei femei în zilele noastre.

Mă simt foarte recunoscător că am această moștenire culturală pe care să mă bazez și care mă inspiră deseori.

Spuneai că a fost distractiv să scrii Furia.

Chiar a fost, mai ales că a venit după Fecioarele, o carte atât de serioasă, care m-a tulburat. Îmi amintesc că eram New York, lucram la capitolele finale și am simțit că-mi vine să plâng pentru că era prea mult. Era prea întunecat. Așa că mi-am zis că e timpul să scriu și ceva mai plăcut. Sigur, e ceva întuneric și în Furia, dar nu atârnă atât de greu ca în celelalte.

De ce personaj din Furia te-ai simțit mai apropiat?

Când am scris cartea m-am simțit mai apropiat de Elliot. Cel puțin la început. Poate și pentru că e bărbat și avem și niște lucruri în comun, cum ar fi terapia. M-am identificat cu el destul de mult, deși Elliot are mult mai multe probleme decât mine, e mult mai afectat.

Dar în toate personajele există bucăți mine în toate. Știi, când eram mai tânăr, scriam niște scenarii superficiale, iar asta se întâmpla pentru că nu era nimic din mine în ele. Și apoi, când am început să scriu despre Theo (n. red.: personajul principal din Pacienta Tăcută), am pus mult mai mult din mine în el. Și mi-am zis: oh, deci așa se construiește un personaj real.

Bine, nu mă refer la lucrurile nebunești. Dar majoritatea scriitorilor de romane polițiste pe care i-am întâlnit sunt oameni foarte normali, foarte obișnuiți, ca mine. Și, cumva, asta permite imaginației noastre să ajungă în locuri nebune.

Dar acum lucrez la scenariul pentru film, iar producător a avut ideea de a ne concentra mai mult pe Lana. Practic, acum ea e cea care spune povestea. Uneori parcă aș vrea să pot reveni la carte și să o rescriu, să includ mai multe despre Lana și despre cum vede ea lucrurile.

Nu crezi că ar putea fi ciudat pentru cei care au citit cartea înainte să vadă filmul? Știi, de obicei te aștepți ca filmul să fie fidel cărții.

Eu cred că, dacă rămâi în aceeași atmosferă, poți face unele schimbări. Asta e tot ce contează. Nu poți avea fiecare scenă la fel ca în carte, dar trebuie să păstrezi firul roșu.

Cartea e dedicată Umei Thurman, care îmi e și bună prietenă. Am cunoscut-o acum mult timp, ea m-a învățat multe despre cum să transmiți ceva vizual prin scris. Uma e actriță, dar a jucat încă de la 17 ani, știe atât de multe! Ea m-a ajutat foarte mult cu „Pacienta tăcută”.  Și m-am tot gândit că mi-ar plăcea să încerc să scriu ceva pentru ea – de altfel, așa a apărut „Furia”. Personajul Lana este scris pentru ea, Uma îl va interpreta în film, ceea ce e minunat. De aceea modelăm scenariul filmului, vrem să fie mai mult despre ea.

Știu că ești un admirator al Agathei Christie. Care dintre romanele ei a avut cel mai mare impact asupra ta?

Cred că Și din zece n-a mai rămas niciunul. Aveam vreo 12 sau 13 ani când am citit-o și m-a făcut să-mi dau seama cât de captivantă poate fi o carte. A fost și prima carte pentru adulți pe care am citit-o vreodată. Ea m-a transformat într-un cititor și, prin urmare, m-a transformat și în scriitor. Dar îmi place și Cinci purceluși, care este povestea perfectă cu detectivi – cinci suspecți și o întorsătură atât de inteligentă.

Cărțile Agathei Christie sunt aproape ca muzica sau ca algebra pentru că sunt atât de frumos compuse. Poate uneori nu găsim cea mai bună scriitură, poate că personajele nu sunt mereu atât de profunde, dar povestea în sine este atât de frumoasă. Nu știi niciodată cine e vinovatul. Poate că naratorul a comis crima; poate că detectivul. Poate că un copil. Poate toți sau nici unul. E această permutare constantă care seamănă matematica. Romanele ei sunt geniale. Sunt foarte captivante pentru mine.

Ai recitit vreuna dintre cărțile Agathei Christie?

De multe ori. Pe toate. Le-am studiat. Am luat notițe din ele. Am încercat să învăț totul, am citit Cinci purceluși din nou și din nou și din nou și din nou, încercând să văd cum a construit-o. Toate întorsăturile de situație, toate capcanele. N-aș spune că recitesc romanele lui Christie, ci că le studiez.

Însă, când te-ai apucat de lucru la Furia, nu știai cine va fi criminalul. Când ai decis?

Inițial mă gândisem la un criminal diferit, dar și la o altă victimă. Însă editorul meu mi-a spus că nu funcționează, că povestea nu se susține. Puteam să scriu altceva, de la zero, sau să rămân cu aceleași personaje. Am ales varianta a doua, dar am schimbat povestea. Și de data asta a funcționat.

Practic, i-am descoperit vocea lui Elliot. Primul draft era la persoana a treia, dar apoi am încercat să scriu din punctul de vedere al unuia dintre personaje. L-am ales pe Elliot, iar el mi-a spus o poveste diferită.

Eu eram convinsă că ai o schemă logică și că stabilești de la început ce se va întâmpla.

Nu ești departe de adevăr, așa am lucrat pentru primele două cărți. Dar nu și pentru aceasta.

Cum te-ai simțit când i-ai dat editorului tău prima versiune a cărții, iar el ți-a spus că nu e chiar ce trebuie? Mie mi se pare ceva înfricoșător.

Am doi editori, unul în Marea Britanie, altul în America, și cel mai important e că avem o relație foarte apropiată. Mă susțin foarte mult. Suntem prieteni, deci nu e vorba despre critică. Mai mult, chiar dacă îmi spun sincer ce părere au, mă lasă pe mine să decid. Iar când am aflat că nu sunt chiar încântați, mi-am zis: OK, o să lucrez din nou la cartea asta, o s-o iau de la început.

Știi, eu am fost scenarist și n-am avut succes. Cred că pe atunci nu știam să accept criticile fără să mă ofensez. Nu le ascultam, ci mă apăram. Acum însă am învățat să ascult și pot să iau un proiect de la capăt. E important să fii flexibil.

În teorie sună bine, dar în practică nu e atât de ușor.

Mi-a luat niște ani să învăț asta, să știi. Mulți ani de eșec.

Ai trecut de la o carieră de scenarist la cea de scriitor. Care a fost momentul decisiv?

Am muncit niște ani la ultimul scenariu, dar n-a fost bun deloc. Agentul meu n-a mai vrut să lucreze cu mine. Aveam 36 de ani și nu știam ce să fac. Pentru că studiasem psihoterapia și lucrasem într-o clinică, mi-am zis că aș putea fi terapeut. Dar era cumva necinstit să devin terapeut doar pentru că eșuasem ca scenarist. Și nici nu-mi doream cu adevărat, chiar dacă eram interesat de psihoterapie.

Am decis în cele din urmă că o să scriu. De când aveam 12 ani voiam să scriu povești cu detectivi. În momentul în care am început să scriu, să creionez vocea lui Theo, am avut revelația că pot să fac asta. Mi s-a părut foarte natural, știi?

Dar în acel moment nu aveai nici un agent sau un editor?

Nu. Nu aveam nimic. Și asta a fost situația în următorii patru, cinci ani. Dar am continuat să scriu. Sincer, am făcut-o din pasiune.

Sunt curioasă, când anume ai realizat că ești un scriitor de succes?

Nu știu să-ți răspund la asta. Încă nu simt asta.

Chiar așa?

Uite, până și seara trecută când am văzut câți oameni veniseră să mă vadă… chiar am fost surprins. Mereu sunt surprins. Și mă simt ușor inconfortabil.

E ciudat și pentru că e ceva ce mi s-a întâmplat târziu: aveam 40 de ani când am publicat Pacienta tăcută și a fost straniu să văd că, dintr-o dată, am parte de atâta atenție. Nu, nu simt că am succes, sincer îți spun. Nici măcar acum, după ce am fost într-un turneu în America.

Cum ții legătura cu cititorii tăi?

Oamenii îmi scriu deseori pe Instagram. E din ce în ce mai greu să răspund tuturor pentru că primesc multe mesaje, dar răspund la cât de multe pot.

E emoționant când aflu că cineva fost în spital, că mi-a citit cartea și că l-a distras de la tot ce i se întâmpla. Lucruri de genul acesta înseamnă mult pentru mine. Dar îmi și place să vorbesc cu oameni din întreaga lume.

Uite, am decis să vin în România și pentru că mulți români mi-au scris de-a lungul anilor. Mă bucur să fiu aici și să le mulțumesc.

The post Interviu cu scriitorul Alex Michaelides appeared first on Mara Coman.

Spun asta pentru că, deși are un titlu menit să te facă să te gândești la lucruri serioase și violente, este vorba despre un serial numai bun de văzut într-o seară în care vrei să te relaxezi: e o comedie cu pirați. Și pentru că un astfel de serial implică multă muncă de producție și costume specifice unei ere, am avut șansa de a discuta cu Gypsy Taylor, un designer de costume premiat, care s-a ocupat de sezonul 2.

Ne-am „întâlnit” pe zoom, într-o după-amiază, și am avut bucuria de a sta la povești cu o femeie simpatică, amuzantă, care râde mult și care își iubește la nebunie meseria.

Aș vrea să-mi spui mai întâi despre decizia de a te alătura acestui serial – știu că ai lucrat la sezonul doi.   

Gypsy Taylor: Într-adevăr. Așadar, la primul sezon a lucrat o costumieră foarte talentată pe care o respect foarte mult. O tipă foarte, foarte isteață. Ea a pus bazele unui prim sezon incredibil, așa că a trebuit să preiau ștafeta și să mă asigur că fac și eu o treabă bună. Am preluat mult din primul sezon la început, iar apoi ne-am dus într-o zonă nouă.

Văzusem “Our Flag Means Death” ( n.red.: „Steagul nostru înseamnă moarte”) înainte să mi se propună să fac parte din echipă. Eram mare fan, țin minte că mi-am zis: “Dumnezeule, este fantastic!”. M-a făcut să râd și să plâng, iar distribuția este atât de bine aleasă!

Deci, când mi s-a oferit job-ul, am fost foarte entuziasmată. Cred că am fost aleasă pentru că-i spusesem lui David Jenkins, showrunner-ul serialului: “Visul meu cel mare e să creez costume pe care oamenii le vor purta de Halloween în acel an”. Și el a zis: “OK, ești angajată.”

A fost sau nu o provocare pentru tine?

Da, o provocare imensă, pentru că este destul de intimidant să lucrezi pentru un serial care are deja puse toate bazele. Mă gândeam: “Oh, Doamne, pot să fac asta?” Ei bine, s-a dovedit că pot.

Dar tu ai câștigat deja niște premii pentru costumele create pentru diverse filme și seriale.

E și asta adevărat. (râde).

Ești foarte bună în meseria ta.

N-o să te contrazic. Dar sunt genul de om care se întreabă mereu: “Oare fac lucrurile destul de bine?” Și-apoi îmi dau seama că fac parte dintr-o echipă minunată, cu care colaborez perfect, că am lângă mine alți artiști și-mi spun: “Desigur că sunt în stare să fac asta. Ce-o fi fost în mintea mea?!”

Bănuiesc că începi lucrul pentru fiecare proiect cu documentarea.

Absolut. Eu și echipa mea începem întotdeauna cu scenariul pentru că el ne indică ce urmează să facem. Când am scenariul, îl destructurez, să înțeleg care este povestea. Și apoi mă documentez.

În acest caz am început cu muzica. M-am inspirat de la trupe rock and roll și punk, din toate aceste estetici. Și apoi, pentru că e vorba despre costume de epocă, este atât de frumos să studiezi ca fiecare detaliu să fie corect!

Am luat ca referință costumele din secolul al XVIII-lea și am adăugat detalii rock and roll ca să obținem ceva incitant, original și unic. A fost chiar distractiv, pentru că ideile erau de genul: “Oh, putem decolora asta, putem rupe ailaltă”. Și, știi, am pus insigne și broșe peste tot.

A fost plăcut pentru că nu trebuia să replicăm cu exactitate costumele unei epoci: din fericire, producătorii serialului mi-au permis să fiu creativă.

Cine a venit cu ideea de a adăuga acest rock and roll vibe?

Propunerea a venit de la David Jenkins care e un mare fan al muzicii și are un gust foarte bun în muzică, așa cum poți observa din sezonul unu. Dar e și un stil pe care-l port în fiecare zi, îmi place unicitatea lui, plus că îl întâlnești și la brandurile de lux, și la oameni simpli.

Ador această estetică. I-am spus David Jenkins că, de exemplu, unele influențe punk nu sunt conforme cu epoca. Dar el a fost foarte deschis să punem în practică aceste idei.

La fel și cu decolorarea hainelor, cu “murdărirea” lor. A fost de acord pentru că dorea să creeze ceva unic, iar asta mi-a permis să fiu mai creativă.

Și ți-a plăcut, îmi dau seama din felul în care vorbești despre asta.

Nici nu știi cât de mult!

Ai spus ceva despre murdărirea hainelor. Adevărul e că am văzut multe piese în serial care par murdare.

Știi ce? Asta e o adevărată artă, mai ales că trebuie să creăm mai multe exemplare ale fiecărei piese. De aceea nu știu niciodată numărul de costume pentru că un personaj ar putea avea zece tricouri care trebuie să fie exact la fel, să arate la fel de uzate. Avem o întreagă echipă.

De exemplu, dacă cineva, un pirat, purta un tricou într-un în bar, am cumpărat toate tricourile noi de aceeași mărime. Apoi le-am trimis la departamentul de finisare artistică – un departament care, pentru acest serial, era foarte mare. Aveam cam zece oameni, artiști foarte talentați, pictori… Și ei au ars, rupt, șlefuit sau vopsit acele tricouri.

Au folosit diverse tehnici, inclusiv una care dă un aspect de sare – mă refer la felul în care arată hainele dacă ai stat prea mult în apa sărată a mării. Deci un întreg departament a creat aceste urme de sare, de mucegai și alge marine. Și de sânge, că doar avem de-a face cu pirați!

În film vezi doar un tricou murdar care pare că tocmai a fost luat de pe jos, dar el ascunde toată această muncă, un proces complex care-l face să arate atât de murdar. Și de real.

De fapt, sunt niște opere de artă.

Exact! Și aproape fiecare costum din serial a trecut prin procesul de finisare artistică. A a fost atât de amuzant să urmăresc acest departament! Ei lucrează în special afară, în aer liber, pentru că folosesc multe chimicale. Practic, iau aceste costume frumoase și le distrug! Doar că în cel mai frumos mod.

Spuneai că doar în acest departament au lucrat 10 oameni. Cât de mare a fost echipa ta?

Numărul variază în funcție de ce avem de făcut într-o perioadă sau în alta. De exemplu, când lucram la costumele pentru armată, aveam vreo 70 de oameni.

Practic, aveai și tu o armată!

Exact așa. O armată. Pe care eu am condus-o și nici măcar nu mi-am dat seama de asta.

Am avut un departament care lucra în piele, un material greu de manevrat. Ei au făcut fiecare curea, vestele și pantalonii din piele, Aveam nevoie de un anumit gen de cataramă, de anumite bijuterii. Multe au fost imprimate 3D.

Apoi, am lucrat cu o echipă de croitori incredibili care au creat toate modelele pentru hainele pe care le făceam de la zero. Am avut oameni care s-au ocupat de cumpărarea materialelor și accesoriilor. Am lucrat cu mulți oameni mai ales pentru că intervalul de timp pe care îl avem la dispoziție a fost scurt.

Cât de scurt?

Câteva luni pentru tot sezonul doi. Și imaginează-ți că departamentul artistic a construit o navă de la zero.

Care a fost partea dificilă?

Dificultatea a ținut de dimensiunea proiectului. De exemplu, avem două armate, cu foarte multe persoane. E foarte greu să creezi o armată de la zero. Uite, pentru paltoanele armatei engleze am avut nevoie de multă lână bleumarin: sute și sute și sute de metri!

Nu era destulă lână în Noua Zeelandă! Ciudat: este o țară plină de oi, dar exportă toată lâna în străinătate. Așa că am trebuit să mergem la Londra, cred că și la Madrid, am adus puțină lână dintr-un loc, puțină din altul.

Cu șnururile și nasturii, altă poveste! Am avut nasturi din Los Angeles și din Europa, ca și cum întreaga lume ne trimitea elementele astfel încât să putem crea uniformele soldaților. Dar mi-a și plăcut.

Mi se pare ceva fascinant. Mi-ar plăcea să fac research pentru nasturi.

Te înțeleg. Vezi ce norocoși suntem?
Și slavă Domnului că am ieșit din perioada Covid, pentru că în pandemie am lucrat la câteva filme pentru care era imposibil să ni se livreze ceva. Lucram la The Wheel of Time în Praga. Și Praga este în centrul Europei! Te gândești că va fi ușor. Dar nu puteam primi nimic din Italia sau Germania. Nimic! Iar Noua Zeelandă este foarte departe și este, știi, practic o insulă în mijlocul oceanului. Așa că pentru a aduce materiale de acolo, trebuia să luăm în calcul cât timp va dura.

De multe ori, livrările întârziau și eram foarte stresați, gândindu-ne: “E clar, nu vom primi acei nasturi. Ce vom face? Avem nevoie de alternative, oare să-i imprimăm 3D?”

Trebuia să am mereu un plan B și un plan C ca să fiu sigură că voi avea totul pregătit la timp.

Pentru mine, aceasta este provocarea. Nu este cum voi face, ci cum voi face un lucru într-un anumit interval de timp, astfel încât să nu întârzie premiera.

Mă voi întoarce puțin la discuția despre lână pentru că sunt curioasă de ce ați folosit neapărat lână și nu un material înlocuitor. Spectatorii văd oare această diferență? Se uită la un serial, nu cred că-și pot da seama dacă stofa din care sunt confecționate costumele soldaților e stofă de lână sau nu.

Ai perfectă dreptate. N-ar ști nimeni asta. Dar am ținut ca uniformele celor din armată să fie corecte din punct de vedere istoric. Avem în serial acești pirați punk și rock and roll, dar nu trebuie să uităm că spunem o poveste din secolul al XVIII-lea.

De aceea am luat decizia ca uniformele să reflecte acea perioadă, să aibă exact acel croi. Paltoanele și pantalonii sunt croiți exact ca în secolul al XVIII-lea. La fel și vestele. Iar în acei ani uniformele erau create din lână pentru că e un material rezistent, călduros și, în același timp, lasă pielea să respire. Ca să nu mai zic că pică foarte frumos.
Practic, am vrut să păstrez referința istorică.

Poți să trișezi din loc în loc, de exemplu n-am folosit piele naturală peste tot. Dar nu în cazul armatei engleze. Fiecare soldat, fiecare ofițer poartă uniforme corecte din punct de vedere istoric. De aceea am ales să le facem din lână.

Ce se întâmplă cu aceste costume după ce se termină filmările?

Ah, nu-i așa că e trist? De obicei sunt puse în cutii și ajung într-un depozit.
În cazurile norocoase sunt expuse într-un muzeu de costume sau în diverse expoziții organizate pentru fani. Ador când se întâmplă asta. Tocmai am fost la Muzeul Academiei de Film din Los Angeles unde am văzut costume din Black Panther. Erau expuse chiar și costume precum cele pe care le-a purtat Marilyn Monroe în anii ’50.

De obicei, producătorii și creatorii serialelor păstrează totul. Așa că există costume pe care le-am creat peste tot în lume, în depozite. Este foarte trist, dar nu neapărat pentru mine, pentru că au fost capturate pe peliculă. Acele costume și-au spus povestea într-un film pe care oamenii pot să-l vadă.

Câți oameni ai îmbrăcat pentru sezonul 2 din Our Flag Means Death?

Oh, sute. Mii. Atât de mulți! Aș vrea și eu să le știu numărul. Probabil, o mie sau mai mulți. Sunt multe costume și multe personaje, deoarece întotdeauna aveam mulți figuranți.

De exemplu, în Republica Piraților, am umplut un oraș. S-ar putea să nu observi pe ecran, dar noi am umplut fiecare culoar și fiecare balcon cu oameni pentru că trebuia să pară sat aglomerat.

Ultima mea întrebare este legată de pirați. Cine e favoritul tău din serial sau din orice altă producție cu pirați?

Piratul meu favorit… Uite, eu nu știam mai nimic despre Captain Zheng, care a fost o femeie pirat. Am admirat-o când am aflat despre această lady boss că a fost atât de puternică și de deșteaptă. Absolut fascinantă. Cred că ea e piratul meu favorit.

Foto: HBO Max. 

The post Gypsy Taylor, creatoarea costumelor din „Our Flag Means Death” appeared first on Mara Coman.

Am mai scris că am pierdut-o pe mama din cauza cancerului. S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, dar îmi amintesc încrâncenarea pe care o simțeam când era bolnavă. Alergatul pe la medici, telefoanele, relațiile, încercarea de a înțelege termeni medicali pe care nu mi-i explica nimeni.

Pe lângă durerea pe care o simțeam din cauză că mama era grav bolnavă, era lupta.
Mă simțeam ca la război: aveam impresia că sigur se mai poate face ceva, dar că nu am aflat eu. Nu puteam să accept realitatea și mă tot zbăteam sperând că o pot salva.

Ce simplu ar fi fost dacă salvarea era în puterile mele!

Încrâncenarea asta mi-a făcut mult rău și m-a stors de energie, dar aveam impresia că nu există altă cale. Se întâmpla ceva groaznic, trebuia să acționez.

N-am știut atunci – și nici multă vreme după – cum să accept ce trăiesc și să am grijă și de mine în același timp. Nu vorbesc despre resemnare, ci despre a fi cu picioarele pe pământ, a vedea lucrurile așa cum sunt (chiar dacă dor, chiar dacă nu vrem să fie așa) și de a căuta modalități de a trece peste acea perioadă.

Probabil că am mai citit despre toate astea și în alte cărți, dar au ajuns la mine când am deschis  “Iernile sufletului”. Am mai scris despre ea aici și mă repet pentru că a fost o lectură care chiar m-a ajutat.

Katherine May menționează în treacăt că e bolnavă de cancer, dar nu descrie boala, tratamentele, chinurile.

Nu se luptă cu boala, ci o acceptă.

Nu se resemnează, ci caută modalități de a se proteja și de a trece peste acea perioadă. Nu are nici o baghetă magică, dar gătește ca să-ți țină mâinile ocupate. Desenează cu fiul ei. Merge pe jos. Se duce la saună, deși nu încercase sauna niciodată (s-a dovedit că nici nu-i place). Pleacă într-un fel de pelerinaj la Stonehenge, deși nu crede în genul de ritual pe care îl fac oamenii acolo.

În egală măsură, mi-a plăcut cum May face această comparație între anotimpul de afară și cel din suflet. E frig în cartea ei, zilele de afară sunt scurte și reci, motiv pentru care face tot ce spuneam mai sus ca să se încălzească.

În același timp, punctează un lucru important: iarna e trecătoare.
E dificilă, e neplăcută, dar nu va dura la infinit. Iar acest adevăr e foarte prețios pentru cineva care se află în mijlocul unei astfel de ierni.

Cealaltă carte a lui May, “Vraja Lumii”, aduce un pic de primăvară. Vorbește despre magie și încântare, despre joacă, și ritualuri aparent neînsemnate care ne hrănesc și ne fac să ne simțim mai bine.

După ce le-am citit pe ambele, am avut bucuria de a sta de vorbă chiar cu Katherine May. Las mai jos o parte din dialogul nostru care sper să vă ajungă în suflet și să vă facă să vă opriți puțin din grabă.  

Pentru mine, “Iernile sufletului” a fost ca un fel de balsam. În primul rând, vreau să-ți mulțumesc pentru asta. Apoi, spune-mi, te rog, ce fel de feedback ai primit de la cititori? Ce au învățat ei din cărțile tale?

Katherine May: Deseori, oamenii îmi spun că simt că pot aborda din nou iarna, acest sezon pe care l-au urât sau în care s-au simțit inconfortabil. Îmi spun că pot reîncepe să iubească iarna.

Alții mi-au spus că și-au dat voie să încetinească ritmul, că au găsit în carte un limbaj care vorbește despre acele momente din viață când trebuie să încetinești în loc să te concentrezi asupra faptului că treci printr-un mare eșec sau printr-o catastrofă.

Este dificil pentru tine să scrii despre momentele grele și să le împărtășești cu ceilalți?

K.M.: Nu chiar. În momentul în care le scriu, mă expun foarte mult. Dar, când mă întorc și mă uit la acele rânduri, mă simt surprinzător de confortabil.

Unul dintre motive este că am învățat, de-a lungul anilor, că, ori de câte ori vorbesc despre ceva care este cu adevărat personal sau dureros, cititorii sunt recunoscători că există cineva care a spus lucrurile astea cu voce tare. Că a împărtășit prin ce trece și că oamenii au putut să se identifice cu lucruri sau experiențe care deseori par invizibile.

Cum scrii? Ai un anumit ritual, un program care te ajută să fii disciplinată și să nu-ți abandonezi munca?

K.M.: Nu. De fapt scriu destul de aleatoriu, nu am un program fix. Mereu am avut tendința să schimb ceva la modul în care lucrez pentru că mă plictisesc destul de repede. De aceea cred că e foarte util să lucrez la un proiect lung în locuri diferite și la ore diferite.

Cu toate acestea, pentru mine cel mai bun moment pentru scris e dimineața devreme, atunci când sunt un pic visătoare. Și nici nu e nimeni altcineva în jur.

Ce interesant, ai vorbit despre o disciplină care te ajută să rămâi concentrat și să nu-ți abandonezi munca. Iar eu îmi abandonez proiectele tot timpul.

E, de fapt, o parte foarte importantă a practicii mele: să renunț la ceva la care lucrez și nu sună cum trebuie, să risipesc mult material. Chiar fac asta aproape intenționat. Știu că voi produce mai mult decât va ajunge în carte. Știu că va trebui să îmi “pierd” timpul, într-o anumită măsură, pentru a obține cel mai bun material.

Trebuie să-ți spun și că nu-mi place cuvântul disciplină atunci când vine vorba de scris pe termen lung; cred că funcționează doar pe termen scurt.

Prefer să vorbesc despre dorință atunci când discut despre motivația de a scrie și pentru a-mi continua munca pe parcursul perioadelor uriașe de timp necesare pentru a scrie o carte.

Sunt și cazuri în care îmi dau seama că dorința a dispărut complet, că proiectul a murit, și trebuie să mă împac cu asta. Îmi este greu, e ca un doliu; poate fi foarte dureros pe moment. Dar peste un timp mă uit înapoi și îmi dau seama că sunt împăcată, pentru că mereu va exista altceva. Creativitatea mea este bogată. Iar când nu este bogată înseamnă că nu am grijă de mine.

Așa că, atunci când am nevoie de odihnă, mă odihnesc. Uneori nu sunt productivă și e important să îmi amintesc că nu am un job de birou, de la 9 la 5, și că nu trebuie să mă conformez acelor reguli.

Cum te simțeai când ai început să scrii “Vraja Lumii”?

K.M.: Mă simțeam pierdută. Nu știam ce să scriu. Și nici nu credeam cu adevărat că am ceva de spus care i-ar interesa pe oameni. Așa că am petrecut mult timp explorând diverse aspecte ale domeniilor mele de interes, de exemplu ploile de meteoriți.

Mi-a luat mult timp să-mi dau seama că, de fapt, trebuia să încetez să pretind că nu trec prin această perioadă foarte dificilă de ceață cerebrală și epuizare și că trebuie să scriu despre asta, să o abordez frontal.

Ce faci când simți că nu poți face nimic? Cum scapi de această stare?

K.M.: Uneori pur și simplu mă las pradă ei. Când simt că nu pot face nimic e și un semn că trebuie să mă odihnesc. De cele mai multe ori, dacă mă odihnesc, va exista ceva ce vreau să fac. Se trezește în minte dorința de a reveni în lume.

Cred că ajută foarte mult să ai mâinile ocupate în momentele în care ți-e greu să faci față vieții.

De exemplu, gătesc ceva ce-mi ia mult timp: multe legume de tocat, mult de amestecat în oale. Asta poate ajuta foarte mult. Sau am grijă de plantele mele, de  grădina mea. Sau merg la plimbare. Mișcarea corpului într-un mod foarte delicat mă ajută să-mi liniștesc mintea.

În „Vraja lumii” ai scris și despre anxietatea din pandemie, inclusiv despre faptul că simțeai că nu poți să citești. E ceva ce oamenii nu prea recunosc.

Ți-a mai fost vreodată greu să citești, înainte de pandemie?

K.M.: Cred că, mai ales dacă lucrezi în domeniul meu, e rușinos să recunoști că nu poți să citești.

Perioada în care n-am putut să citesc chiar a fost grea pentru că nu mai aveam unde să evadez. Nici nu mă uit prea des la televizor, deci nu aveam nici portița asta. Și nu era vorba doar de faptul că lipsa lecturii mi-a afectat timpul liber, dar simțeam și că nu mai învățam nimic nou, nu mai veneau către mine atâtea idei noi. A fost dureros.

Și nu, nu  mi s-a întâmplat doar în pandemie, am mai trecut prin astfel de perioade. Cititul poate fi foarte ușor perturbat. Este o activitate foarte liniștită, foarte calmă, e foarte ușor să fii deranjat în timpul ei. Nu te captează în același mod în care o face vizionarea unui film. Trebuie să-i acorzi atenție și este foarte greu să faci asta dacă ești îngrijorat sau preocupat.

Cum ai revenit la lectură?

K.M.: Am încercat să reduc presiunea pe care o puneam pe mine însămi.
Știi, aveam un teanc de cărți pe care voiam să le citesc. Pe unii autori chiar îi cunoșteam personal și simțeam această obligație imensă de a le citi, dar nu reușeam.

Așa că, în primul rând, am scăpat de acel mare morman de cărți care părea să aibă o atitudine acuzatoare.

Am început să citesc lucruri mici, un poem, un articol, câteva rânduri dintr-o carte pe care o știam bine. Am căutat lecturi amuzante și ușoare în locul celor grele, dificile. Și cred că schimbarea a venit pentru că, atunci când găseam online un poem care îmi plăcea, îi făceam o captură foto și-l păstram într-un album.

Mi-am făcut un fel de carte cu poezii în telefon, iar partea bună e că pot reveni la ele oricând. Chiar am simțit că acest obicei m-a ajutat să mă reapuc de citit. Chiar cred că acum citesc mai mult ca niciodată.

Îmi amintesc imaginea bunicii tale mâncând o portocală după prânz. Spuneai că, cel mai probabil, era mai puțin despre portocală în sine cât despre un moment cu ea însăși. Ai și tu un astfel de moment?

K.M.: Am multe astfel de momente pe parcursul zilei, de fapt. Obișnuiesc să mă trezesc mai devreme decât restul familiei, pun apă la fiert și ies pentru câteva minute în grădină. Indiferent de vreme, indiferent dacă e întuneric sau lumină, îmi place acest ritual. Mă ajută să-mi intru în formă.

Îmi fac ceai în anumite momente ale zilei și îl prepar mereu într-un ibric, din plante de bună calitate. Întotdeauna miros frunzele și mă bucur de procesul ăsta de a pregăti o ceașcă de ceai. Îl percep ca pe o pauză, de aceea nu e ceva ce fac în grabă, doar pentru că am nevoie de energie.

Stau mereu la masă când iau prânzul, de obicei singură – e un alt obicei care mă ajută să-mi delimitez ziua.

Și, din ce în ce mai des, de când am scris despre asta, îmi curăț o portocală după-amiaza. (n. red.: râde). Odată ce începi să te gândești cât de plăcut este acest gest devine contagios! Așa că îmi iau o portocală după prânz, e un moment frumos. O experiență senzorială completă.

Ai scris despre legătura pe care o avem cu trupurile noastre, despre răspunsurile pe care le găsim în noi. De ce crezi că pierdem această legătură cu corpul nostru?

K.M.: În perioada asta trăim mult în mintea noastră, dar și în telefoanele noastre. Și nu e neapărat ceva rău. Dar cred că trupul nostru are multe să ne învețe.

Mulți dintre noi s-au simțit cumva separați de corp, au întrerupt legătura asta dintre corp și minte sau poate intuiția le-a jucat feste în trecut și le-a spus să nu aibă încredere în ce simt. Poate de aceea am pierdut această legătură cu intuiția, cu flerul.

Nu e de mirare că unii oameni simt că trupurile lor le sunt mai degrabă dușmani decât prieteni. Dar corpurile noastre sunt inteligente, nu sunt doar niște carcase în care ne plimbăm, ci fac parte din inteligența, cunoașterea și înțelegerea noastră.

Cum ne putem reconecta?

K.M.: E ceva ce se întâmplă treptat. Nu există scurtături. E un angajament de a decide că vrei să simți. Și pentru unii oameni senzația asta nu e neapărat confortabilă. E o călătorie care se face cu blândețe, pas cu pas.

Mai sunt și lucruri pe care le poți face deliberat, precum diverse experiențe senzoriale care îți fac plăcere.

Am scris în carte despre cum am mers desculță în iarbă, și asta a fost o experiență foarte frumoasă. Despre o baie fierbinte, despre un masaj. Dar am făcut lucrurile astea fiind atentă la ce simt, la ce-mi spune corpul. Iar când faci asta o să observi tot felul de înțepături și de dureri pe care nu le-ai băgat în seamă cu anii.

Deci cred că asta înseamnă mișcare: să ieși din capul tău uneori și să observi în mod deliberat ce face restul din tine. Ajută foarte mult să te conectezi și cu alte persoane, să le îmbrățișezi, să faci exerciții împreună cu ele. Să ieși din capul tău, să nu mai trăiești doar acolo.

Ce reprezintă pentru tine înotul în apă rece?

K.M.: Cel mai minunat lucru pe care îl poți face. E relaxant. Sociabil. Reconfortant. Și, pentru mine, este o modalitate de a intra într-un spațiu foarte diferit: odată ce ești în apa rece ai impresia că ești într-o lume complet diferită.

Însă nu-mi place că, pe măsură ce înotul în apă rece devine din ce în ce mai popular, oamenii au început să-l considere ca pe o activitate competitivă, una care ar trebui măsurată și comparată. Toate lucrurile astea sunt lipsite de bucurie și nu fac parte din acest tip de practică.

Deci, pentru mine, înotul în apă rece și felul în care îl practic reprezintă un act de rezistență împotriva culturii competitive.
N-aș mai iubi această activitate dacă ar trebui să încep să-mi notez temperatura exactă, cât timp am stat în apă, cât de mult am înotat. Eu nu fac nimic din toate astea. Pur și simplu petrec timp în apă, mă bucur și ies când nu mai e plăcut, când mi-e prea frig, de exemplu – și sfătuiesc pe oricine să facă la fel.

E un mod de a-ți asculta corpul.

De aceea cred că e mare păcat că unii trec de la această minunată experiență de a înota în apă rece direct la: “Oh, dar oare câte calorii am ars?”

De ce îți e frică și cum îți controlezi temerile?

K.M.: Nu știu dacă reușesc prea bine să-mi controlez fricile. Și am destule.
Urăsc păianjenii cu desăvârșire! Și, în ciuda anilor în care am lucrat cu frica asta, n-am găsit nimic care să mă facă să vreau vreun păianjen în casă.

Nu pot să spun că mi-e frică de înălțime, dar nu mă simt deloc bine când sunt pe un pod înalt, de exemplu.

Nu mă gândesc la controlul fricilor mele, dar mă gândesc să lucrez cu ele și să mă asigur că nu se amestecă prea mult în viața mea de zi cu zi.

Cineva m-a întrebat, într-un alt interviu, de ce fac tot felul de lucruri înfricoșătoare, dar eu nu le văd deloc așa. Se referea, de exemplu, la faptul că ies să mă plimb singură, însă pe mine nu mă sperie asta.

Nu mă gândesc prea des la temeri. Fricile nu mă guvernează.

În timp ce-ți citeam cărțile am remarcat felul în care îți căutai liniștea și vindecarea în tine însăți. Ai făcut asta dintotdeauna?

Întreb pentru că eu nu am primit o educație în sensul ăsta. Abia la maturitate am înțeles că trebuie să caut resurse în mine însămi și nu în exterior.

K.M.: Ca să fiu sinceră, am fost mereu o persoană independentă, self sufficient, deci poate că sunt predispusă să caut răspunsurile în mine însămi. Dar, înainte de „Iernile sufletului”, am publicat o carte care se numește „The Electricity of Every Living Thing” (n. red.: care nu este încă publicată în România) și care e un volum de memorii despre anul în care am descoperit că sunt autistă.

Acest lucru mi-a schimbat abordarea în multe domenii pentru că mi-am dat seama că eram în căutarea unor răspunsuri ce țineau de autism – răspunsuri pe care nu le-am obținut vreodată. Așa că tot ce puteam să fac era să am încredere în ce-mi spun mintea și corpul meu.

De fapt, cu cât căutam mai mult răspunsuri, cu atât mă îndepărtam de vindecare. Cred că asta m-a schimbat fundamental.

Acum tind să caut răspunsurile în mine și să am mult mai multă încredere în mine, chiar dacă uneori reacția mea într-un anumit context este considerată ciudată sau diferită de a celorlalți. Însă important e să fie corectă pentru mine.

Deci cred că, pe de o parte, sunt o persoană independentă, așa m-am născut. Dar totodată, am învățat să am și mai multă încredere în mine pe măsură ce a trecut timpul.

Asociez cărțile tale cu ideea de răbdare, cu a nu fi mereu pe grabă, cu a nu fi îngrijorat sau a face mai multe lucruri în același timp. Totuși, în multe zile facem exact aceste lucruri. Crezi că e posibil să reînvii accesată magie, această vrajă, când ești mereu pe fugă?

K.M.: Magie înseamnă tocmai să poți rezista acestor lucruri. Pentru că nu sunt separate. Nu poți să fii mereu pe fugă și să te bucuri de farmecul lumii în același timp.

Nu e ușor să renunți la acest stil de viață – iar mulți dintre noi nici nu trebuie să o facă. Pentru început, cred că e nevoie să creăm mai degrabă spațiu, nu timp. E o diferență importantă. Nu poți să-ti spui: am 30 de minute să mă bucur de tot ce mă înconjoară – ar însemna să fii foarte dur cu tine însuți.

Această magie, această vrajă e ceva foarte fragil. Ceva care cere timp și răbdare, cum spui și tu. Și, ca să ajungi acolo, nu cred că trebuie neapărat să renunți la multitasking, ci să găsești moduri de a nu te mai grăbi întruna, de a te conecta cu ce simți. Dar nu poți face asta contracronometru.

Uite, eu sunt un om foarte ocupat. Am multe de făcut, dar am reușit să regăsesc magia din jur datorită câtorva lucruri pe care le-am făcut în mod deliberat: am spus nu unor proiecte în care nu era neapărat necesar să mă implic, dar o făceam dintr-un fel de obligație.

Am început să merg pe jos ori de câte ori pot, chiar și la cumpărături. Am decis să merg până la un magazin în loc să iau mașina și să conduc spre supermarket.

Sunt mai atentă la cum îmi petrec timpul liber și weekend-urile. Am spus deja că nu prea mă uit la televizor, iar asta pentru că mi se pare un mod în care pot pierde mult timp fără ca măcar să-mi dau seama prea bine.

Răspunsul meu este da, cred că și oamenii ocupați pot redescoperi magia din lume, dar asta presupune schimbarea unor obiceiuri – iar această acțiune, la rândul ei, ne va schimba pe noi înșine. O să ne dăm seama că unele lucruri pe care le facem nu ne fac deloc plăcere, nu ne fac bine sau nu ne sunt necesare.

Și asta e una dintre întrebările importante pe care trebuie să ți le pui: ești dispus să mergi contra curentului și să te schimbi în fața învățăturilor pe care le primești odată ce începi să înțelegi magia din lume?

De ce crezi că pierdem sentimentul de uimire?

K.M.: Cred că, pe măsură ce îmbătrânim, fugim intenționat de uimire. Face parte din procesul de creștere: nu mai vrem să fim copii și, prin urmare, nu mai vrem să ne jucăm. Nu vrem să pară că facem lucruri copilărești.

Există un moment în viața noastră când realizăm că fascinația profundă pe care o simțim pentru obiecte mici, precum pietrele și fluturii, nu mai este interesantă pentru adulți. Și da, cred că ne ferim intenționat de aceasta.

Și nici nu vedem mulți adulți care să se lase cuprinși de această magie în jurul nostru. De aceea ne imaginăm că e ceva ce trebuie să dispară, deși eu nu cred că este așa.

Unul dintre lucrurile pe care încerc să le fac pentru fiul meu este să-i arăt cum este să fii un adult care încă simte uimire și care încă aleargă după această uimire, care o exprimă și o împărtășește.

Dar am trecut toți prin vremuri grele, poate de aceea mulți dintre noi au crezut că trebuie să renunțe la lucrurile mai puțin esențiale, ca să le zic așa. Și aș argumenta foarte puternic că aceasta nu este adevărat. De fapt, cred că ne înșelăm în privința acestui lucru.

Uimirea, admirația, fascinația, magia și misterul sunt de fapt esențiale pentru capacitatea noastră de a supraviețui timp îndelungat în vremuri dificile.

Așa că aș îndemna pe toți oamenii să se întoarcă la uimire și să o folosească pentru a puncta toate lucrurile dificile din viața zi cu zi cu care suntem nevoiți mereu să trăim.

The post Scriitoarea Katherine May: “Nu poți să fii mereu pe fugă și să te bucuri de farmecul lumii în același timp” appeared first on Mara Coman.

Ca de obicei, discuția mea cu Ana nu s-a rezumat nici la personaj, nici la mini-serie. Pentru că Ana este, de când o cunosc, un om cu o energie nemaipomenită, care are o mulțime de pasiuni și de interese. Pune suflet când vorbește despre ele, simți că se dedică cu totul – și sunt puțini oameni la care am văzut asta.

De altfel, m-am întrebat zilele astea când am cunoscut-o pe Ana Ularu. Cred că în vara lui 2004 am intervievat-o pentru prima dată (pentru una dintre revistele care nu mai există).

Ea avea 19 ani, eu, 25.

Jucase rolul Lolitei, văzuse toate filmele, citea tot ce prindea, asculta diverse genuri de muzică, era interesată de toate manifestările artistice. O mică enciclopedie plină de viață care voia să absoarbă tot, ca un burete. Să învețe cât mai mult. Să dea tot ce poate, indiferent cât e de greu, indiferent că e vorba despre un rol mic, despre o ședință foto, despre un interviu.

Și a rămas la fel. Am simțit același lucru zilele trecute, când am reușit să stăm puțin de vorbă, într-o perioadă nebună și aglomerată pentru amândouă.

Știți deja pretextul discuției noastre: mini-serialul „Spy/Master”.

Trebuie să recunosc că eu am fost puțin sceptică – sunt destule producții românești care nu mi-au plăcut. Spun asta din postura de amator, de un singur om din marele public.
Desigur, distribuția era o garanție; știam și că un dialog cu Ana Ularu nu putea fi decât unul spumos. Dar nu voiam să promit că scriu înainte să văd „Spy/Master”. Așa că am avut acces la primele două episoade. De altfel, e o procedură standard – vizionarea face parte din documentarea jurnalistului.

N-o să dau spoilere, n-o să fac nici un review al serialului, mai ales că internetul e deja plin cu tot felul de sinopsisuri.
O să vă spun doar că, atât cât am văzut, m-a convins că merită să-mi dedic timpul acestei povești. Că m-a prins, că sunt curioasă să văd continuarea (și nu, nu mi se întâmplă des) și, nu în ultimul rând, că personajul interpretat de Ana Ularu m-a călcat pe nervi.

Când ai filmat „Spy/Master”? Nu mă refer doar la un anumit moment în timp, ci și la perioada din viața ta în care ai lucrat la acest serial.

Ana Ularu: Am avut două perioade de filmare, la începutul lui iunie 2022, când eram proaspăt întoarsă de la alte filmări din Barcelona. Cu foarte mare bucurie am ajuns la Budapesta (n. red.: acolo au avut loc o parte dintre filmările serialului), care e un oraș de suflet pentru mine. Și proiectul ăsta a fost ceva foarte special. În plan personal, țin minte că pe vremea aia încă alăptam…

A doua etapă de filmări a fost în septembrie 2022, după ce mai luasem o dată globul pământesc la picior, cu un pic de Canada, un pic de Los Angeles și deja fetița mea era mai mare.
Ea e prezentă în toate poveștile, pentru că e cu noi la toate filmările. Așa măsor perioadele de filmare, în momentele ei de creștere, în ce haine îi mai veneau și cum împachetam tot în valizele noastre. Una roșie, una gri.

Ai spus „noi”, asta înseamnă că tot timpul pleci și cu fetița, și cu soțul tău.

Plecăm împreună în măsura în care se poate. De fiecare dată când spun asta mi-e teamă că n-o să mai fie posibil. Dar încercăm să ținem familia împreună. E foarte, foarte important ca fiica noastră să crească avându-ne, pentru că noi suntem confortul ei. Pentru ea, prezența noastră e foarte importantă. Și am încercat întotdeauna să îi oferim nucleul ăsta foarte bine definit.

Nu e dificil?

Probabil că e. Dar cred că e în natura noastră să ne adaptăm. Au fost și situații dificile, unele probabil și un pic periculoase. De exemplu, filmările din Texas ale soțului meu, Marc, care veneau la pachet cu șerpi, cu păienjeni, cu căldură. Vorbeam recent cu un prieten care îmi spunea: „Ei, știi cum e primul an din viața unui copil”, iar eu i-am spus: „Nu, nu, nu, crede-mă, avem experiențe complet diferite. Nu cred că, în primul an din viața copilului tău, aplaudai ca să nu-ți iasă în cale șerpi cu clopoței!”

Dar ce facem noi nu e dificil; să-ți crești copiii în război e dificil. Să trebuiască să le explici că în lumea asta nu e doar cruzime și cinism, ci mai sunt și lucruri frumoase. Până la urmă, la noi e un lux: trăim frumos, așa, ca o familie de saltimbanci care merge cu cortul dintr-un loc în altul.

Cum reușiți să vă aliniați agendele?

Totul e de la caz la caz la caz. De exemplu, a trebuit să plec în Africa de Sud în timp ce Marc filma în Texas. A venit soacra mea cu mine și a fost absolut minunat. Însă, pentru a ne alinia calendarele, ar fi foarte mișto să fim un pic mai celebri decât suntem. E singurul motiv pentru care am ajuns să ne dorim faimă: ne-ar oferi mai mult control asupra programului.

Pentru că acum suntem la voia „intemperiilor”, ca să zic așa. Ți se spune: „Îți împachetezi toată viața și, vrei, nu vrei, vii în Canada”. Dacă vrei să lucrezi în industria asta, desigur.

Uite, noi am zburat în Canada cu fiica noastră când avea șapte săptămâni. Dar a fost și o perioadă absolut superbă, cel puțin cele două săptămâni de lockdown în care n-am făcut altceva decât să stăm noi trei. A fost minunat, chiar dacă eram în carantină.

Intuiesc că urmează întrebarea inevitabilă despre cum era în comunism și cum a fost la Revoluție pentru cineva ca mine, care era prea mică la Revoluție. Eu și ai mei ne-am ascuns într-un beci pentru că se trăgea foarte aproape de noi, practic se trăgea în curtea noastră. Ei bine, eu de fapt am perceput zilele alea de stat în beci – tot un fel de izolare, de altfel – , ca fiind extrem de confortabile, de frumoase, de intime. Pentru că eram cu părinții mei.

Probabil că, în terapie, asta s-ar numi un soi de epifanie.

Pentru că în momentele acelea nu mai era nimic care să vă distragă.

Exact. Nu mai era nimic altceva. Părinții mei nu mai mergeau în altă parte, nu mai avea nimeni altă treabă. Eu nu le simțeam îngrijorarea, îi vedeam doar pe ei doi. Pe pilonii mei, în aceeași cameră. Zilele astea am avut revelația asta, tot răspunzând la întrebări despre amintirile mele din comunism.

Știu că erai în Portugalia când ai citit scenariul serialului „Spy/Master”.

Da, eram în vacanță. Am vrut să facem un experiment: cum ar fi să trăim în Portugalia? Și ne-am decis rapid că n-ar fi bine să trăim în Portugalia.

Pentru că, oricât de romanțată e toată chestia asta, suntem dependenți de prietenii noștri și de relațiile noastre sociale. Am construit în București o rețea de oameni absolut minunați, cu care e o bucurie să te întâlnești, să creezi, să inventezi lucruri, să iști artă și tot așa.

În Portugalia aveam niște plaje superbe, niște stânci superbe și zero voci cunoscute.

Și atunci ai citit scenariul. Știu că te-a prins, că nu-l mai puteai lăsa din mână. Dar bănuiesc că, înainte să-l citești, cineva te-a sunat – probabil Domnica Cârciumaru, directoarea de casting. Cum ți l-a prezentat? Ți-a spus că-ți trimite un scenariu despre…

Mi-a spus… N-aș vrea să citez greșit, dar cred că mi-a spus că e inspirat de povestea defectării lui Pacepa. Și asta e o zonă care pe mine mă interesează foarte mult, care mi se pare cât se poate de suculentă, cu atât mai mult pentru că toate lucrurile astea erau ascunse.

Dezgroparea unui secret e fascinantă. Și atunci am zis da, trimite-mi scenariul. Am avut surpriza plăcută să descopăr că era scris perfect, exact așa cum trebuie să fie scris ca să capteze atenția, cu energia pe care trebuie să o aibă, cu timpii pe care trebuie să-i aibă, cu ritmul pe care trebuie să aibă. Fabulos!

Deci probabil că genul ăsta de prezentare a scenariului nu te-a făcut să te gândești că e încă un serial plasat în comunism.

Nu, pentru că mă interesa povestea în sine, pe care eu o citisem demult, în copilărie, pentru că aveam cartea prin casă. Aveam în bibliotecă „Orizonturi roșii” (n. red.: un volum de memorii scris de Ion Mihai Pacepa) și eram exact în perioada în care citeam tot ce găseam. Povestea mi s-a părut absolut fascinantă și, când am aflat că scenariul e inspirat din ea, n-avea cum să nu mă intereseze.

Inevitabil te voi întreba despre tovarășa Carmen Popescu, al cărei rol în interpretezi. Unde seamănă și unde nu seamănă deloc cu tine?

Seamănă cu mine la chip, întrucâtva, dar, în rest, tovarășa Carmen este inamicul numărul unu pentru punker-ul din mine care a fost cu atât mai interesat să joace personajul ăsta, să se reducă în haosul mișcărilor…

Tu mă cunoști. Eu nu sunt un om așezat, un om… organizat corporal.

Da, și cu gentuță…

Da, da, o, Doamne, gentuța aia m-a ucis! Dar vezi, și numai pentru gentuța aia trebuia să încerc personajul ăsta!

Uite, noi suntem foarte definiți de felul în care ne mișcăm. De asta pentru unii e dificil să învețe coregrafii. Mie mi-e foarte ușor să învăț coregrafii, și tot mi-a fost destul de greu să prind verticalitatea lui Carmen, felul în care se mișcă… Mă trezeam din când în când revenind la posturi lejere, la gesturi de-ale mele, pe care Carmen nu le face. Instinctul mi-a spus că personajul meu este grețos de politicos cu Godeanu. Mi s-a părut foarte amuzant să joc tipul ăsta de rol.

Cu cât personajul e mai diferit de mine, cu atât sunt mai interesată să văd cum pot să-l construiesc, unde mi se duce vocea, ce se întâmplă cu chipul meu și, după ce văd premiera, să văd dacă ne contopim.

Unde ai simțit că e provocarea în a intra în personaj? A fost ceva care ți-a dat mai multe bătăi de cap decât de obicei?

Orice personaj e o provocare. Dacă nu ai doar trei replici și jumătate, orice personaj e o ieșire din tine, până la urmă.

Și nu știu dacă este ceva care să-mi fi pus probleme. Sau e, dar n-ar trebui să zic asta… Nu conduc. Lucrul ăsta îmi dă bătăi de cap la fiecare proiect. Și de fiecare dată zic: „Gata! Gata, o să-mi iau carnetul, nu se mai poate așa!”

Dar este în mine o rezistență stupidă și infantilă. Am senzația că, dacă ai carnet de conducere, ești om mare; iar eu tot refuz să fiu om mare.

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Ana Ularu în serialul Spy/Master

Cum te-ai simțit în hainele lui Carmen?

Doamne, sunt superbe costumele alea! Și erau… nu pot să-ți explic câte variante erau inițial. Cred că am fost la două sau trei probe de costume.

În mod normal, să mergi la multe probe de costume poate deveni obositor. Dar eu existat trei dăți în viața mea când m-am dus la probe de costume chiuind de bucurie. Una a fost la „The Borgias”, alta la „Emerald City”, unde aveam 14 rochii și toate erau extrem de complicate. Mă duceam de fiecare dată la probă super entuziasmată, pentru că știam că urmează ceva fabulos.

La fel și cu costumele din „Spy/Master”. Ca să nu-ți spun ce mă amuzam de fiecare dată când mai vedeam câte un costum portocaliu, cărămiziu… Excelent, perfect camuflat! O vezi din spațiu pe tovarășa Carmen!

Dar alegerile astea denotă cumva o vanitate a lui Carmen, o parte umană pe care n-o vezi imediat la ea. Pleacă de la griul pe care îl poartă în țară și ajunge la exploziile astea de culoare. Sunt mici lucruri care umanizează.

Trebuie să-ți spun că ești antipatică în rolul tovarășei Carmen. Nu mă așteptam să simt chestia asta pentru un om pe care-l admir.

Excelent! (n. red.: râde). Păi numai simpatică nu trebuie să fiu! Mă bucur enorm că-mi spui asta. Mă bucur foarte, foarte mult când trezesc reacții.

Și tu, ca și mine, ai văzut doar primele două episoade din „Spy/Master”. Dar eu credeam că actorii văd filmele și serialele înaintea noastră.

De cele mai multe, vedem filmul la premieră. Eu am văzut „Periferic” la premieră, la Locarno, cu 4000 de oameni în sală.

Și nu stai așa, cu inima cât un purice?

Mori. Mori, înăuntrul tău, de mii de ori. Și asta nu e doar pentru că intervine criticul interior, ci și pentru că e un consum emoțional pe care l-ai oferit.

Eu nu mă văd neapărat pe mine, nu e deloc vorba despre vanitate, n-am avut asta niciodată. Pot să arăt cât de rău, nu asta urmăresc, ci unde e personajul coerent cu sine însuși.

Iar uneori pur și simplu mă bucur de film. La „Emerald City” m-am bucurat; fără falsă modestie, am fost foarte mulțumită de mine. Mi-am zis: uite, am făcut o treabă bună.

Ultima mea întrebare nu are legătură neapărat cu „Spy/Master”. Cum intri în personaj dacă ești îngrijorată, dacă ai o zi proastă, dacă ai copilul bolnav?

Ah, mi s-au întâmplat chestiile astea de o mie de ori, încă de când aveam 15 ani. Am jucat în momente oribile.

Dar e un pic de adevăr în acest „show must go on”. Găsești resursele pentru a te urca pe scenă și a oferi publicului ce a plătit să vadă.

Aici intervine profesionalismul: în meseria asta – atunci când o faci școlit, și nu așa, la voia întâmplării -, intervine tot ce ai învățat. Acele resorturi interioare care îți amintesc de actorul care ești și care trebuie să funcționeze tot timpul optim.

***

Fotografiile de studio cu care am ilustrat interviul fac parte din două proiecte Secret Nipple, unul cu Ana Ularu, altul cu Ana și soțul ei, Marc Rissmann.

Echipa Secret Nipple care a lucrat la aceste proiecte foto:
Foto: Alex Gâlmeanu; Creative Director: Iulia Sas; Styling: Irina Hartia & Florentina Roiciu; Hair: Adonis Enache/Endorphin Lab; Machiaj: Alexandra Crăescu; Editare: Adrian Mihaiu; Asistent foto: Liviu Bădiliță.

***

Foto din serial: HBO Max.

The post Ana Ularu: „Numai simpatică nu trebuie să fiu!” appeared first on Mara Coman.

Am descoperit o colecție de piese pentru casă mi-au atras atenția nu doar pentru că sunt foarte frumoase, ci și pentru că au un dublu rol: pot fi folosite ca jocuri – avem zaruri, piese de domino, un joc de memorie –, dar și ca mici vaze, suporturi pentru cutițe sau pentru farfurii.

Colecția se numește „Fête Vos Jeux” și este realizată de Vista Alegre, un brand de porțelanuri spaniol, în colaborare cu Christian Lacroix Maison. Modelele romantice și florale și abundența de culori au fost alegerea lui Sacha Walckhoff, director de creație al casei Lacroix.

Deși eu sunt o iubitoare a minimalismului în design, recunosc că „Fête Vos Jeux” m-a cucerit. Îmi place foarte mult această idee de a crea obiecte cu dublu rol, iar inspirația din lumea jocurilor mă atrage.

Nu știu de ce, pentru că mă joc rar, dar îmi amintește de lumea fantastică din “Alice în Țara Minunilor”, de povești și de “White Rabbit” a lui Jefferson Airplane, pe care am ascultat-o multă vreme pe repeat.

Însă partea cea mai interesantă vine abia acum: am avut șansa să-l intervievez pe Sacha Walckhoff. Am vorbit, desigur, despre „Fête Vos Jeux”, despre lumea modei versus cea a designului interior și despre acasă.

Produsele din colecția semnată Vista Alegre în colaborare cu Christian Lacroix Maison sunt disponibile la Simona’s, un brand cu 20 de ani de experiență în decorațiuni interioare pentru casă și birou.
Simona’s are două magazine în București, pe Calea Dorobanților, nr. 155 și în Băneasa Shopping City, și un online shop.

Care este povestea celei mai noi colecții pe care ai creat-o pentru Christian Lacroix Maison, „Fête Vos Jeux”?

Sacha Walckhoff: Christian Lacroix Maison colaborează cu brandul spaniol de porțelanuri Vista Alegre din 2012. Am lucrat la câteva colecții superbe împreună, precum “Sol y Sombra”, “Paseo” și “Butterfly Parade”. Ne unește pasiunea noastră pentru porțelan și design și, cu fiecare colaborare, combinăm stiluri și culturi universale care ne permit să scoatem în evidență o estetică rafinată și sofisticată. Și, așa cum știi deja, ultima colecție pe care am creat-o împreună se numește “Fête Vos Jeux”.

Această colecție, creată din materiale delicate, cu motive romantice, include un set de zaruri, piese domino, un joc de memorie, toate cu dublu rol. Ele sunt, în același timp, elemente de decor, dar pot fi folosite și ca vaze, suporturi de cuțite sau suporturi de farfurii. Sunt și niște cești cu farfurii octogonale unice, și farfurii pentru desert tot pe tema jocurilor, cu patru variante de motive diferite.

După ce am produs veselă, piese decorative și colecții de cadouri, mi s-a părut corect să creăm o linie care amintește de jocuri cu piese vesele și stilate, care e îndrăgită indiferent de vârstă.

E foarte ușor să observi că-ți plac culorile, imprimeurile, combinațiile vesele și dinamice. De unde vine dragostea ta pentru toate astea?

Cred că am desenat și experimentat dintotdeauna cu culori și diverse motive, imprimeuri. Iar pentru asta îi sunt recunoscător mamei mele care mi-a permis să descopăr și alte culturi prin călătoriile noastre  în Europa și în jurul Americii.

Am fost expus de mic unor influențe culturale mixte, iar acest lucru, combinat cu originile mele elvețiene și africane, a fost o ca o fundație pentru pasiunea mea de a face design într-un mod flamboaiant, de a folosi motive pline de viață și de culoare.

Ai un parcurs de senzație, dar cariera ta e legată în special de Christian Lacroix. Ce te-a făcut să rămâi aproape de casa Lacroix și de designerul Christian Lacroix însuși atât de mult timp?

Am venit în echipa Christian Lacroix în 1992. Primul lucru pe care l-am avut de făcut pentru Christian a fost designul colecției de tricotaje, piese care apoi au apărut pe copertele revistelor Vogue UK, ELLE France și W Magazine chiar din primul sezon!

Să lucrez alături de Christian timp de 18 ani a fost incredibil; am avut șansa să văd cu ochii mei felul în care găsea inspirație în orice, cum desena, dar și să înțeleg cum luau naștere ideile lui geniale. Folosofia lui de design era bazată pe „joie de vivre” și pe policromie, atribute care definesc brandul și pe care am încercat să le păstrez și eu, când am devenit director de creație, în 2010.

Am rămas loial acestui brand timp de 30 de ani pentru că e cu adevărat fabulos – de la oamenii pasionați cu care lucrez până la designul unic pe care îl creăm; un brand care este timeless, dar diferit, pentru că ne dorim să aducem în viețile tuturor acel ceva care le face mai un pic mai captivante.

Industria modei a evoluat constant în ultimii 15 ani și nu neapărat în direcția bună, cu limite din ce în ce mai puțin clare între lux și mass-market, între stil excepțional și prost gust. Piesele pe care le vedem pe catwalk și apoi în magazine sunt uitate curând pentru noul „trend” care vine imediat.

Pentru Lacroix – și nu numai – ai lucrat și în zona de fashion design. Designul obiectelor de interior este mai provocator pentru tine?

M-am înscris la School of Fashion Arts and Techniques în Barcelona în 1981, iar trei ani mai târziu am devenit studio assistant la Jean Rémy Daumas. Apoi am semnat designul pentru linia masculină ready-to-wear L’homme bis pentru Elie Jacobson și în 1992, așa cum am zis deja, l-am întâlnit pe Christian.

Practic, moda a fost dintotdeauna o parte importantă din formarea și inspirația mea; cu toate astea, simt că în design interior pot să-mi exprim cu adevărat creativitatea.

Industria modei a evoluat constant în ultimii 15 ani și nu neapărat în direcția bună, cu limite din ce în ce mai puțin clare între lux și mass-market, între stil excepțional și prost gust. Piesele pe care le vedem pe catwalk și apoi în magazine sunt uitate curând pentru noul „trend” care vine imediat.

Designul interior și decorațiunile sunt mai atractive pentru mine pentru că perioada de timp nu e la fel de strânsă; e destul spațiu pentru creație, dar și pentru a ne bucura de produse. Ca să nu mai zic că oamenii care lucrează în domeniul decorațiunilor sunt în general mult mai drăguți decât cei din modă!

Totuși, munca mea în modă și în lifestyle e foarte interesantă, mai ales că, uneori, o idee proastă în modă poate oferi o sursă de inspirație minunată pentru o colecție lifestyle.

Unde este acasă pentru tine? Și ce înseamnă acasă pentru tine?

Mă simt acasă în apartamentul meu din arondismentul 10 din Paris pe care îl împart cu partenerul meu, Pascal Ferrero, un creator de peruci și hair designer pentru starurile de cinema. Clădirea este de la începutul secolului al XIX-lea, iar apartamentul nostru renovat e la ultimul etaj. E spațios și luminos… chiar și liniștit, ceea ce nu e atât de ușor de găsit în Paris.

Din vestibulul care e un pic întunecat și dramatic și până în dormitorul nostru confortabil sau în living-ul artsy, fiecare cameră spune o poveste care a fost atent gândită și construită. Îmi place să spun despre mine că sunt un “maximal minimalist” cu un stil eclectic – iubesc să colecționez obiecte și mobilă nouă, să caut echilibrul între elementele lor contrastante și felul în care se îmbină armonios într-o anumită cameră.

Pentru mine, acasă înseamnă să mă simt confortabil alături de obiectele și de oamenii pe care îi iubesc.

Vă las mai jos alte câteva articole care sper să vă placă:

→ Unul dintre interviurile mele favorite, cu fondatorul studioului de arhitectură Piuatch din Milano: 

→ Unul dintre cele mai frumoase locuri din București:

→ Un interviu cu fondatorul FREYWILLE:

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman

The post Interviu: Sacha Walckhoff, director de creație Christian Lacroix appeared first on Mara Coman.

Trebuie să recunosc că nu auzisem de The House of Oud înainte să aflu că Obsentum aduce acest brand de parfumerie de nișă în România. Însă, la o simplă căutare pe google, am fost intrigată de felul în care arată sticlele de parfum: niște forme ovale, a căror bază este dopul (practic, stau cu susul în jos!) care parcă sunt glazurate cu diverse culori.

Aveam să aflu, mai târziu, că acest design e realizat manual de un artizan italian, motiv pentru care nu există două sticle identice, ci doar asemănătoare. E prima dată când am văzut o sticlă de parfum care merită să fie păstrată chiar și după ce se termină aroma – de altfel, am și scris despre asta, aici.

Dar oud*? Deși l-am mirosit în atâtea parfumuri, nu sunt cel mai mare fan. Mai ales că mie îmi plac, în cele mai multe cazuri, aromele fresh, lejere, cele care nu persistă – iar toate aceste atribute sunt opusul oud-ului.

Urma să aflu că, deși brandul a pornit de la acest ingredient prețios, THoO nu lucrează doar cu oud.

Printre zecile de parfumuri deja lansate sunt fel și fel de arome, fiecare cu câte o poveste. Am aflat câteva dintre ele direct de la fondatorul The House of Oud, Andrea Casotti. Un om care a studiat ingineria nucleară, un street artist pasionat de graffiti și, iată, de parfumerie.

Andrea Casotti este și CEO-ul CFF, Creative Flavours & Fragrances, una dintre cele mai cunoscute fabrici de parfumerie din Italia, care produce arome pentru diverse branduri și diverse produse – nu doar pentru ape de toaletă, ci și pentru alte cosmetice sau pentru produse pe care le folosim în casă și trebuie să aibă un miros plăcut.

E o informație care leagă ingredientele poveștii: datorită acestui job, Andrea a călătorit în toată lumea, inclusiv în Orientul Mijlociu. Și tot datorită acestei poziții a avut toate cele necesare pentru a crea un parfum special pentru prieteni.

Mă opresc aici cu introducerea și vă las în compania lui Andrea Casotti. Sper să vă placă și vouă – e unul dintre interviurile mele cele mai dragi.

O să-ți pun o întrebare pe care știu că ai mai auzit-o, dar e ceva în biografia ta care nu-mi dă voie să trec peste acest aspect. E vorba despre background-ul tău, și anume cel în inginerie nucleară, și despre cum ai ajuns să lucrezi în parfumerie.

Andrea: Bănuiam (zâmbește). Sincer, nu m-am gândit niciodată că voi avea de-a face cu parfumeria. Dar din prima clipă în care am intrat în fabrica noastră (n. red: este vorba despre fabrica CFF) am simțit că în această lume se întâlnesc cele două fațete ale mele.

Așa cum ai spus, sunt inginer. Lucrez într-un domeniu foarte specific, cel al ingineriei chimice. Cu toate astea, sunt foarte pasionat de graffiti, deci am avut întotdeauna și alt gen de preocupări. Practic, pe de o parte sunt cifrele, pe de alta libertatea și creativitatea.

Am simțit mereu că am aceste două înclinații diferite, iar parfumeria e singurul loc în care aceste două părți din mine se întâlnesc, discută, dansează. Pentru că, atunci când creezi un parfum, ești foarte atent și la cifre. Fiecare parfum este o formulă, iar modul în care sunt create parfumurile e strâns legat de cifre și de o deosebită precizie. Un echilibru între materialele brute, cele naturale, arome, chimie.

Sunt o mulțime de aspecte tehnice, dar, în final, e vorba și despre creativitate.

Pentru mine, parfumeria reprezintă un pod între creativitate și matematică. De aceea simt că nu mai pot trăi în afara acestei industrii.

Ai menționat că ai simțit asta în primul moment în care ai intrat în fabrică. Dar cum ai ajuns acolo?

Din pură întâmplare. Familia mea a preluat o fabrică de parfumerie și, din nefericire, cel care era responsabil de ea a murit după câteva luni. Iar eu eram singurul din familie care avea cunoștințe legate de chimie.

Țin minte că le-am spus: “Îmi pare rău, dar eu sunt inginer. N-am nici o legătură cu parfumurile.”

Cu toate astea au insistat: „E o fabrică; e chimie. Te rugăm, vino și ajută-ne să înțelegem ce se întâmplă acolo.”

Deci, atunci când spun că a fost pură întâmplare nu exagerez deloc.

În final, am acceptat să arunc o privire. Aceea a fost ziua în care mi-am dat seama cât sunt de fericit acolo. Era ceva magic. E o lume diferită, cu o mulțime de materiale brute, oameni care lucrează cu diverse formule. Practic, creau parfumuri de la zero, creau parfumuri folosind cifre. Am fost fascinat și mi-am dorit să rămân. Asta se întâmpla în 2004.

Majoritatea celor care lucrează în domeniu au o poveste legată de o excursie în Grasse sau de grădina bunicilor, cu tot felul de flori parfumate…

Nu, chiar n-a fost cazul meu. Eu am ajuns în parfumerie din întâmplare, cum ți-am spus deja. M-au tot rugat, aproape că m-au forțat să mă duc în fabrică.

E drept că am avut o relație specială cu aromele, am fost mereu foarte sensibil la diverse parfumuri. Uite, în fabrica noastră producem zilnic peste o sută de arome diferite (abia mai târziu ne-am îndreptat spre parfumeria de nișă). Indiferent de ce parfumuri producem într-o zi sau alta, mirosul din fabrică este același în fiecare zi. Și e acel gen de miros fără de care de care simt că nu pot respira.

Dacă sunt plecat cu treabă o lună de zile, îmi lipsește acel miros din fabrică. Cred că ție ți s-ar părea oribil: e un mix cu de toate, dar e magic. Lucrăm cu diverse formule zi de zi, dar mirosul e același.

Te-ai gândit să-l încapsulezi într-un parfum?

N-am nici o șansă. Nu știu să fac asta, e prea complicat.

Când te-ai gândit prima dată să-ți lansezi propriul brand de parfumerie de nișă?

N-am intenționat să lansez un brand; am vrut doar să le fac unor prieteni un cadou de Crăciun.

Când lucrezi în parfumerie, călătorești mult în căutarea ingredientelor sau pentru întâlniri cu diverși clienți. Mulți dintre ei sunt în Asia și de multe ori ai escale în Orientul Mijlociu. Ei bine, în timp, Orientul Mijlociu a devenit pentru mine un fel de a doua casă, însă cultura e foarte diferită. Vorbeam despre aceste diferențe cu prietenii mei și încercam să le spun cât mai multe despre Orientul Mijlociu. Însă nu e deloc ușor să faci o descriere.

Așa mi-a venit ideea să creez un parfum care să mă ajute, care să vorbească despre Orientul Mijlociu. Ăsta este motivul pentru care s-a născut The House of Oud: un cadou pentru prieteni. Am produs 80 de bucăți. 

Acum înțeleg de ce brandul se numește The House of Oud, aroma Orientului Mijlociu.

Și mai e ceva. Unul dintre cei mai importanți furnizori de oud și, de altfel, co-fondator al brandului, este Abu Nashi, originar din Arabia Saudită, dar care e stabilit în Indonezia. Am mers deseori la ferma în care locuiește – iar acolo sunt depozitate o mulțime de ingrediente, e un loc în care se păstrează și oud. Iar când cineva mă suna să mă întrebe unde sunt, îi răspundeam că sunt „in the house of oud.” Așa că am păstrat denumirea asta pentru brandul de parfumerie.

Sincer, n-a fost o decizie comercială. Pentru că atunci când spui „oud” nu te gândești că va fi denumirea unui brand. Dar „the house of oud” descria cel mai bine ce am vrut să fac atunci.

Deci n-ați avut o strategie, un plan bine pus la punct.

În nici un caz. Sunt bun prieten cu Abu Nashi, merg deseori la el. Imaginează-ți că eram la el acasă, găteam niște paste, vorbeam despre cum ar fi să facem acest cadou pentru prietenii noștri, mai luam o bucată de oud și încercam să o fierbem (n.red.: o parte din procesul de extragere al oud-ului, așa cum e el folosit în parfumerie). Pur și simplu așa s-a întâmplat totul.

A fost doar un cadou de Crăciun… pe care l-am făcut împreună cu un arab. (râde). N-am planificat nimic. Încă nu-mi vine să cred când intru într-o parfumerie atât de elegantă, cum e Obsentum, și văd că produsele mele sunt expuse într-un astfel de loc. Încă sunt surprins că e posibil așa ceva, mai ales că știu cum a început totul.

Spun povești folosind ingrediente. Ca un fel de scriitor, doar că nu folosesc cuvinte, ci parfum.

Ce aveți în comun tu di Abu Nashi? Știu că sunteți prieteni.

Prieteni? Îmi e ca un frate. Ba mai mult de atât, pentru că, fără el, nu pot cumpăra oud pentru parfumurile mele (râde).

Am lansat împreună acest brand, iar primele două povești pe care le-am spus oamenilor prin parfumurile noastre au fost despre Orientul Mijlociu. Și-apoi a început cu adevărat să-mi placă.

Așa că am decis să nu mă opresc doar la arome care vorbesc despre Orientul Mijlociu, mai ales că eu nu călătoresc numai acolo, ci peste tot în lume. Am creat și alte parfumuri care nu conțin neapărat oud. Iar brandul s-a transformat în THoO (n. red.: acronimul de la „the house of oud”).

Unde ați vândut pentru prima dată parfumurile? În Orientul Mijlociu?

Nu. Sincer, nu vindem în Orientul Mijlociu și îți spun și de ce. E adevărat că brandul nostru se numește The House of Oud, așa cum e adevărat că oud este un ingredient foarte important în parfumerie. Dar e și dominant. Și, sincer să fiu, nu-mi place să folosesc oud așa cum îl folosesc ei. Este foarte intens, foarte puternic. Aș minți dacă aș spune că îmi place să port oud ca în Orientul Mijlociu.

Acolo nici măcar nu e folosit într-un parfum, ci e aplicat pur, direct pe piele. Și ei nu-l folosesc sub formă de ulei (care, apropo, e varianta mai ieftină), ci ard bucăți de lemn, fac fum și steau în acest fum, să-și afume hainele. Și apoi își dau și cu parfum.

Deci felul în care cei din Orient folosesc oud nu e pentru noi. Așa că am folosit diferit acest ingredient, mai ales că nu voiam ca notele fabuloase de trandafir sau de iasomie să fie practic acoperite de oud. Pentru că, așa cum ziceam, e un ingredient dominant.

Ei bine, de aceea am început întâi să vindem în țările europene, în Italia, în Germania, apoi în Statele Unite. Vindem în Japonia, în India. Dar am vrut să amân prezența noastră în Orientul Mijlociu.

Folosit într-un anumit fel, oud-ul poate să pună în evidență frumusețea celorlalte arome – și nu să le acopere.

Lucrați cu mai mulți parfumieri.

Da, cu trei parfumieri: Cristian Calabrò, Maurizio Cerizza și Douglas Morel.

Ești implicat și tu în crearea parfumurilor?

Da, sunt. În principiu, lucrăm împreună în fiecare zi. Respect prea mult munca unui parfumier pentru a spune despre mine că sunt și eu parfumier. Dar e o muncă cu care am de-a face în fiecare zi. Alegem ingredientele împreună, discutăm despre cum să modificăm un anumit proiect.

Însă, dacă e proiectul lor, le las libertate să decidă. Acești trei parfumieri sunt extrem de pasionați de zona parfumeriei de nișă. Iar să creezi parfumuri de nișă înseamnă șansa de a da frâu liber creativității. Ai libertatea de a spune o poveste și trebuie să fii focusat pe acea poveste, nu pe volumul vânzărilor.

Practic, parfumierii au libertatea de a folosi ingrediente rare fără stresul de a se gândi că acele ingrediente nu sunt disponibile în cantități foarte mari – pur și simplu le aleg pe cele mai bune, nu nici un fel de bariere.

Ați colaborat și cu diverși artiști. Kayone, un italian renumit pentru graffiti, Ksenia Penkina, un patiser din Canada, Nino Machaidze, soprana din Georgia căsătorită cu baritonul italian Guido Loconsolo. Cum ai ales acești artiști? Ce au ei în comun?

Am început The House of Oud prin a scrie povestea domnului Abu Nashi. Dar nu am vrut să ne limităm și am decis să creăm mai departe, mai ales că sunt norocos să cunosc mulți oameni talentați.

De exemplu, Ksenia Penkina își glazura prăjiturile cu același design pe care îl folosim noi pentru sticlele de parfum. Când am aflat asta, nu mi-a venit să cred. Nu ne cunoșteam, noi eram în Italia, ea, în Canada.

Și ea a fost uimită să afle că cineva, în cealaltă parte a lumii, decorează sticlele de parfum în același fel în care ea decora prăjiturile. Așa că ne-am întâlnit, am discutat despre crearea unui parfum, despre cum ar trebui să fie acel parfum care spune povestea ei.

“Aș vrea să fie gurmand”, a zis ea. Iar pentru noi, ca parfumieri, gurmand înseamnă biscuiți cu ciocolată, vanilie, cappuccino. “Nu”, a spus Penkina. “Un parfum gurmand care pornește de la fructe de mango.”

Trebuie să-ți spun că nu mi-a trecut niciodată prin minte să creez un parfum gurmand folosind mango. A fost o provocare. În final, efectul gurmand pe care l-am obținut a fost bazat pe dulceața fructelor. Și, dacă nu ar fi fost felul Kseniei de a se raporta la dulce, nu aș fi făcut asta niciodată.

La fel a fost și cu Marco KayOne Mantovani. Când eram tineri, eram prieteni foarte apropiați. Amândoi făceam graffiti, dar el a devenit un artist faimos în domeniu.

Niște ani mai târziu, când ne-am reîntâlnit, am băut împreună un Negroni Sbagliato, un cocktail milanez, și ne-am întrebat dacă n-am putea crea ceva împreună. Ne-am decis să pictăm ceva împreună (n. red.: este vorba despre graffiti) și apoi am exprimat acea creație printr-un parfum. Un vetiver urban care reprezintă și orașul nostru natal, Milano.

Un alt mod de a spune povești a pornit de la Hugo și Nino, un cuplu de cântăreți de operă.

E foarte interesant să iei masa cu ei. Practic, tot ce-ți dorești e să se certe. Pentru că ridică vocea unul la celălalt și în final ajung să se certe cântând.

“Wow”, mi-am zis, “stau în fața unor oameni care dau un spectacol special pentru mine!”.

Când încep să cânte, vocile lor se combină. Așa mi-a venit ideea să fac două parfumuri – unul pentru Guido și unul pentru Nino – pe care le poți amesteca. Sunt două parfumuri care nu au nimic în comun unul cu altul, dar care, când se combină, chiar “cântă” împreună. Se numesc Up to the Moon și Get the Feeling.

Practic, fiecare parfum din colecția noastră are o poveste în spate.

Îmi poți spune câteva cuvinte despre cele trei parfumuri noi lansate în colecția Royal Stone?

Sigur. Inițial s-au vândut exclusiv în Harrods – este modul nostru de a aduce un omagiu familiei regale britanice.

Ruby Red este inspirat din celebra broșă cu rubin a Reginei Elisabeta a II-a, cea pe care a primit-o de la Prințul Philip în 1966. Când am creat acest parfum am folosit ghimbir în notele de vârf pentru a aduce o notă minerală, foarte contemporană, de altfel. Red Ruby reprezintă povestea de dragoste dintre Regină și Prințul Philip.

Dar toate parfumurile din această colecție au o poveste. Și Green Emerald, și Sapphire Blue. Safirul e piatra pe care Prințul Albert i-a dăruit-o Reginei Victoria și care, mai târziu, i-a fost dăruită Prințesei Diana. E acea piatră pe care Prințul William o ținea în mână când a cerut-o de soție pe Kate.

Preferatul meu este Ruby Red.

Este bazat pe ghimbir.

Poate de aceea…

Deci e clar, ăsta e parfumul tău. Îți mai place și altul?

Da. Wind Heat. 

Ah, știi povestea din spate? Ei bine, imaginează-ți că ești în Orientul Mijlociu, că afară sunt 40 de grade și că planifici o excursie în deșert pentru a doua zi.

“Vin să te iau mâine dimineață”, îți spune ghidul.

Pentru noi, dimineață înseamnă ora șapte, opt, nouă. Dar pentru el înseamnă 11 și va ajunge, de fapt, la 1 după-amiaza, pentru ei că întârzie mereu.

Ce parfum îți imaginezi că poartă acel ghid arab? Oud, ambră, șofran? Nu. În timpul zilei folosește un parfum răcoritor, apă de colonie. Dar tot se simte aroma de oud din seara trecută. Pentru că oud-ul rămâne chiar și după cinci dușuri.

Să rezum: ești lăsat să aștepți două ore. Afară e foarte cald. Iar când ghidul vine, în final, poartă acest parfum fresh, energic, care se simte peste tot în jurul tău. Și te întâmpină cu un zâmbet larg. Practic, ai uitat de tot. Dați mâna și ești și tu plin de energie când pleci spre deșert. Wind Heat reprezintă această energie pozitivă pe care o simți în acel moment.

Trebuie să te întreb și despre sticlele de parfum pentru că nu arată a sticlă de parfum, ci a obiect de decor.

Asta mi-am și dorit: să nu arunci sticla după ce folosești parfumul. E motivul pentru care am decis să oferim aromele noastre într-un recipient unicat, care arată ca o decorațiune. Și, nu uita: când am făcut primele parfumuri, nu le-am făcut în scop comercial. Erau niște cadouri. Voiam să fie ceva ce ai vrea să păstrezi.

Știi, multă lume mă întreabă de forma parfumului, mai exact de ce e cu susul în jos. Dar uite, forma parfumului se potrivește perfect cu palma, cu felul în care îl ții atunci când îl pulverizezi. Și a fost destul de complicat de produs din punct de vedere tehnic, ca să nu existe nici o scurgere. Felul în care e pictat e și el complicat. Dar asta înseamnă excelență.

Vrem ca atunci când oamenii ating parfumul să simtă că e o mare pasiune în spatele creării lui.

Sticlă unicat?

Da, exact așa e. Cu tehnica pe care o folosim, culorile unui anumit parfum vor fi mereu aceleași, dar designul e ușor diferit în cazul fiecărui produs. Nu poate fi la fel pentru că e lucrat de mână. Lucrăm cu un artizan italian, o afacere de familie care deține acest secret de decorare. Nu există două sticle identice. Asta înseamnă să oferi fiecăruia ceva unic.

*Sunt convinsă că ați auzit de oud, dar acest articol nu ar fi complet fără câteva detalii despre acest ingredient.

Oud-ul este o esență orientală extrasă din lemnul de agar și are note lemnoase, de mosc, dar și dulci, aduce și cu vanilia.

Când lemnul de agar este contaminat cu un anumit parazit (un fel de mucegai) se produce o rășină prețioasă și parfumată. Aceasta este oud-ul. Este un ingredient rar (mai puțin de 2% din copaci îl produc) și unul dintre cele mai scumpe folosite din parfumerie.

Procesul de extragere al oud-ului care se folosește în parfumerie e unul foarte complex.

Foto: prin amabilitatea The House of Oud și Obsentum.

The post Cadoul de Crăciun care s-a transformat într-un brand de parfumerie de nișă appeared first on Mara Coman.