Citatul din titlu are legătură cu „Spy/Master”, mini-serialul proaspăt lansat la HBO Max. Ana Ularu o interpretează pe tovarășa Carmen Popescu, un agent de contraspionaj, care, ați aflat deja, nu e simpatică deloc.
Foto: Alex Gâlmeanu pentru Secret Nipple.
Ca de obicei, discuția mea cu Ana nu s-a rezumat nici la personaj, nici la mini-serie. Pentru că Ana este, de când o cunosc, un om cu o energie nemaipomenită, care are o mulțime de pasiuni și de interese. Pune suflet când vorbește despre ele, simți că se dedică cu totul – și sunt puțini oameni la care am văzut asta.
De altfel, m-am întrebat zilele astea când am cunoscut-o pe Ana Ularu. Cred că în vara lui 2004 am intervievat-o pentru prima dată (pentru una dintre revistele care nu mai există).
Ea avea 19 ani, eu, 25.
Jucase rolul Lolitei, văzuse toate filmele, citea tot ce prindea, asculta diverse genuri de muzică, era interesată de toate manifestările artistice. O mică enciclopedie plină de viață care voia să absoarbă tot, ca un burete. Să învețe cât mai mult. Să dea tot ce poate, indiferent cât e de greu, indiferent că e vorba despre un rol mic, despre o ședință foto, despre un interviu.
Și a rămas la fel. Am simțit același lucru zilele trecute, când am reușit să stăm puțin de vorbă, într-o perioadă nebună și aglomerată pentru amândouă.
Știți deja pretextul discuției noastre: mini-serialul „Spy/Master”.
Trebuie să recunosc că eu am fost puțin sceptică – sunt destule producții românești care nu mi-au plăcut. Spun asta din postura de amator, de un singur om din marele public.
Desigur, distribuția era o garanție; știam și că un dialog cu Ana Ularu nu putea fi decât unul spumos. Dar nu voiam să promit că scriu înainte să văd „Spy/Master”. Așa că am avut acces la primele două episoade. De altfel, e o procedură standard – vizionarea face parte din documentarea jurnalistului.
N-o să dau spoilere, n-o să fac nici un review al serialului, mai ales că internetul e deja plin cu tot felul de sinopsisuri.
O să vă spun doar că, atât cât am văzut, m-a convins că merită să-mi dedic timpul acestei povești. Că m-a prins, că sunt curioasă să văd continuarea (și nu, nu mi se întâmplă des) și, nu în ultimul rând, că personajul interpretat de Ana Ularu m-a călcat pe nervi.
Când ai filmat „Spy/Master”? Nu mă refer doar la un anumit moment în timp, ci și la perioada din viața ta în care ai lucrat la acest serial.
Ana Ularu: Am avut două perioade de filmare, la începutul lui iunie 2022, când eram proaspăt întoarsă de la alte filmări din Barcelona. Cu foarte mare bucurie am ajuns la Budapesta (n. red.: acolo au avut loc o parte dintre filmările serialului), care e un oraș de suflet pentru mine. Și proiectul ăsta a fost ceva foarte special. În plan personal, țin minte că pe vremea aia încă alăptam…
A doua etapă de filmări a fost în septembrie 2022, după ce mai luasem o dată globul pământesc la picior, cu un pic de Canada, un pic de Los Angeles și deja fetița mea era mai mare.
Ea e prezentă în toate poveștile, pentru că e cu noi la toate filmările. Așa măsor perioadele de filmare, în momentele ei de creștere, în ce haine îi mai veneau și cum împachetam tot în valizele noastre. Una roșie, una gri.
Ai spus „noi”, asta înseamnă că tot timpul pleci și cu fetița, și cu soțul tău.
Plecăm împreună în măsura în care se poate. De fiecare dată când spun asta mi-e teamă că n-o să mai fie posibil. Dar încercăm să ținem familia împreună. E foarte, foarte important ca fiica noastră să crească avându-ne, pentru că noi suntem confortul ei. Pentru ea, prezența noastră e foarte importantă. Și am încercat întotdeauna să îi oferim nucleul ăsta foarte bine definit.
Nu e dificil?
Probabil că e. Dar cred că e în natura noastră să ne adaptăm. Au fost și situații dificile, unele probabil și un pic periculoase. De exemplu, filmările din Texas ale soțului meu, Marc, care veneau la pachet cu șerpi, cu păienjeni, cu căldură. Vorbeam recent cu un prieten care îmi spunea: „Ei, știi cum e primul an din viața unui copil”, iar eu i-am spus: „Nu, nu, nu, crede-mă, avem experiențe complet diferite. Nu cred că, în primul an din viața copilului tău, aplaudai ca să nu-ți iasă în cale șerpi cu clopoței!”
Dar ce facem noi nu e dificil; să-ți crești copiii în război e dificil. Să trebuiască să le explici că în lumea asta nu e doar cruzime și cinism, ci mai sunt și lucruri frumoase. Până la urmă, la noi e un lux: trăim frumos, așa, ca o familie de saltimbanci care merge cu cortul dintr-un loc în altul.
Cum reușiți să vă aliniați agendele?
Totul e de la caz la caz la caz. De exemplu, a trebuit să plec în Africa de Sud în timp ce Marc filma în Texas. A venit soacra mea cu mine și a fost absolut minunat. Însă, pentru a ne alinia calendarele, ar fi foarte mișto să fim un pic mai celebri decât suntem. E singurul motiv pentru care am ajuns să ne dorim faimă: ne-ar oferi mai mult control asupra programului.
Pentru că acum suntem la voia „intemperiilor”, ca să zic așa. Ți se spune: „Îți împachetezi toată viața și, vrei, nu vrei, vii în Canada”. Dacă vrei să lucrezi în industria asta, desigur.
Uite, noi am zburat în Canada cu fiica noastră când avea șapte săptămâni. Dar a fost și o perioadă absolut superbă, cel puțin cele două săptămâni de lockdown în care n-am făcut altceva decât să stăm noi trei. A fost minunat, chiar dacă eram în carantină.
Intuiesc că urmează întrebarea inevitabilă despre cum era în comunism și cum a fost la Revoluție pentru cineva ca mine, care era prea mică la Revoluție. Eu și ai mei ne-am ascuns într-un beci pentru că se trăgea foarte aproape de noi, practic se trăgea în curtea noastră. Ei bine, eu de fapt am perceput zilele alea de stat în beci – tot un fel de izolare, de altfel – , ca fiind extrem de confortabile, de frumoase, de intime. Pentru că eram cu părinții mei.
Probabil că, în terapie, asta s-ar numi un soi de epifanie.
Pentru că în momentele acelea nu mai era nimic care să vă distragă.
Exact. Nu mai era nimic altceva. Părinții mei nu mai mergeau în altă parte, nu mai avea nimeni altă treabă. Eu nu le simțeam îngrijorarea, îi vedeam doar pe ei doi. Pe pilonii mei, în aceeași cameră. Zilele astea am avut revelația asta, tot răspunzând la întrebări despre amintirile mele din comunism.
Știu că erai în Portugalia când ai citit scenariul serialului „Spy/Master”.
Da, eram în vacanță. Am vrut să facem un experiment: cum ar fi să trăim în Portugalia? Și ne-am decis rapid că n-ar fi bine să trăim în Portugalia.
Pentru că, oricât de romanțată e toată chestia asta, suntem dependenți de prietenii noștri și de relațiile noastre sociale. Am construit în București o rețea de oameni absolut minunați, cu care e o bucurie să te întâlnești, să creezi, să inventezi lucruri, să iști artă și tot așa.
În Portugalia aveam niște plaje superbe, niște stânci superbe și zero voci cunoscute.
Și atunci ai citit scenariul. Știu că te-a prins, că nu-l mai puteai lăsa din mână. Dar bănuiesc că, înainte să-l citești, cineva te-a sunat – probabil Domnica Cârciumaru, directoarea de casting. Cum ți l-a prezentat? Ți-a spus că-ți trimite un scenariu despre…
Mi-a spus… N-aș vrea să citez greșit, dar cred că mi-a spus că e inspirat de povestea defectării lui Pacepa. Și asta e o zonă care pe mine mă interesează foarte mult, care mi se pare cât se poate de suculentă, cu atât mai mult pentru că toate lucrurile astea erau ascunse.
Dezgroparea unui secret e fascinantă. Și atunci am zis da, trimite-mi scenariul. Am avut surpriza plăcută să descopăr că era scris perfect, exact așa cum trebuie să fie scris ca să capteze atenția, cu energia pe care trebuie să o aibă, cu timpii pe care trebuie să-i aibă, cu ritmul pe care trebuie să aibă. Fabulos!
Deci probabil că genul ăsta de prezentare a scenariului nu te-a făcut să te gândești că e încă un serial plasat în comunism.
Nu, pentru că mă interesa povestea în sine, pe care eu o citisem demult, în copilărie, pentru că aveam cartea prin casă. Aveam în bibliotecă „Orizonturi roșii” (n. red.: un volum de memorii scris de Ion Mihai Pacepa) și eram exact în perioada în care citeam tot ce găseam. Povestea mi s-a părut absolut fascinantă și, când am aflat că scenariul e inspirat din ea, n-avea cum să nu mă intereseze.
Inevitabil te voi întreba despre tovarășa Carmen Popescu, al cărei rol în interpretezi. Unde seamănă și unde nu seamănă deloc cu tine?
Seamănă cu mine la chip, întrucâtva, dar, în rest, tovarășa Carmen este inamicul numărul unu pentru punker-ul din mine care a fost cu atât mai interesat să joace personajul ăsta, să se reducă în haosul mișcărilor…
Tu mă cunoști. Eu nu sunt un om așezat, un om… organizat corporal.
Da, și cu gentuță…
Da, da, o, Doamne, gentuța aia m-a ucis! Dar vezi, și numai pentru gentuța aia trebuia să încerc personajul ăsta!
Uite, noi suntem foarte definiți de felul în care ne mișcăm. De asta pentru unii e dificil să învețe coregrafii. Mie mi-e foarte ușor să învăț coregrafii, și tot mi-a fost destul de greu să prind verticalitatea lui Carmen, felul în care se mișcă… Mă trezeam din când în când revenind la posturi lejere, la gesturi de-ale mele, pe care Carmen nu le face. Instinctul mi-a spus că personajul meu este grețos de politicos cu Godeanu. Mi s-a părut foarte amuzant să joc tipul ăsta de rol.
Cu cât personajul e mai diferit de mine, cu atât sunt mai interesată să văd cum pot să-l construiesc, unde mi se duce vocea, ce se întâmplă cu chipul meu și, după ce văd premiera, să văd dacă ne contopim.
Unde ai simțit că e provocarea în a intra în personaj? A fost ceva care ți-a dat mai multe bătăi de cap decât de obicei?
Orice personaj e o provocare. Dacă nu ai doar trei replici și jumătate, orice personaj e o ieșire din tine, până la urmă.
Și nu știu dacă este ceva care să-mi fi pus probleme. Sau e, dar n-ar trebui să zic asta… Nu conduc. Lucrul ăsta îmi dă bătăi de cap la fiecare proiect. Și de fiecare dată zic: „Gata! Gata, o să-mi iau carnetul, nu se mai poate așa!”
Dar este în mine o rezistență stupidă și infantilă. Am senzația că, dacă ai carnet de conducere, ești om mare; iar eu tot refuz să fiu om mare.
Cum te-ai simțit în hainele lui Carmen?
Doamne, sunt superbe costumele alea! Și erau… nu pot să-ți explic câte variante erau inițial. Cred că am fost la două sau trei probe de costume.
În mod normal, să mergi la multe probe de costume poate deveni obositor. Dar eu existat trei dăți în viața mea când m-am dus la probe de costume chiuind de bucurie. Una a fost la „The Borgias”, alta la „Emerald City”, unde aveam 14 rochii și toate erau extrem de complicate. Mă duceam de fiecare dată la probă super entuziasmată, pentru că știam că urmează ceva fabulos.
La fel și cu costumele din „Spy/Master”. Ca să nu-ți spun ce mă amuzam de fiecare dată când mai vedeam câte un costum portocaliu, cărămiziu… Excelent, perfect camuflat! O vezi din spațiu pe tovarășa Carmen!
Dar alegerile astea denotă cumva o vanitate a lui Carmen, o parte umană pe care n-o vezi imediat la ea. Pleacă de la griul pe care îl poartă în țară și ajunge la exploziile astea de culoare. Sunt mici lucruri care umanizează.
Trebuie să-ți spun că ești antipatică în rolul tovarășei Carmen. Nu mă așteptam să simt chestia asta pentru un om pe care-l admir.
Excelent! (n. red.: râde). Păi numai simpatică nu trebuie să fiu! Mă bucur enorm că-mi spui asta. Mă bucur foarte, foarte mult când trezesc reacții.
Și tu, ca și mine, ai văzut doar primele două episoade din „Spy/Master”. Dar eu credeam că actorii văd filmele și serialele înaintea noastră.
De cele mai multe, vedem filmul la premieră. Eu am văzut „Periferic” la premieră, la Locarno, cu 4000 de oameni în sală.
Și nu stai așa, cu inima cât un purice?
Mori. Mori, înăuntrul tău, de mii de ori. Și asta nu e doar pentru că intervine criticul interior, ci și pentru că e un consum emoțional pe care l-ai oferit.
Eu nu mă văd neapărat pe mine, nu e deloc vorba despre vanitate, n-am avut asta niciodată. Pot să arăt cât de rău, nu asta urmăresc, ci unde e personajul coerent cu sine însuși.
Iar uneori pur și simplu mă bucur de film. La „Emerald City” m-am bucurat; fără falsă modestie, am fost foarte mulțumită de mine. Mi-am zis: uite, am făcut o treabă bună.
Ultima mea întrebare nu are legătură neapărat cu „Spy/Master”. Cum intri în personaj dacă ești îngrijorată, dacă ai o zi proastă, dacă ai copilul bolnav?
Ah, mi s-au întâmplat chestiile astea de o mie de ori, încă de când aveam 15 ani. Am jucat în momente oribile.
Dar e un pic de adevăr în acest „show must go on”. Găsești resursele pentru a te urca pe scenă și a oferi publicului ce a plătit să vadă.
Aici intervine profesionalismul: în meseria asta – atunci când o faci școlit, și nu așa, la voia întâmplării -, intervine tot ce ai învățat. Acele resorturi interioare care îți amintesc de actorul care ești și care trebuie să funcționeze tot timpul optim.
***
Fotografiile de studio cu care am ilustrat interviul fac parte din două proiecte Secret Nipple, unul cu Ana Ularu, altul cu Ana și soțul ei, Marc Rissmann.
Echipa Secret Nipple care a lucrat la aceste proiecte foto:
Foto: Alex Gâlmeanu; Creative Director: Iulia Sas; Styling: Irina Hartia & Florentina Roiciu; Hair: Adonis Enache/Endorphin Lab; Machiaj: Alexandra Crăescu; Editare: Adrian Mihaiu; Asistent foto: Liviu Bădiliță.
***
Foto din serial: HBO Max.
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
