Am crezut că interviul meu cu arhitectul Francesco Fresa va fi relativ clasic: răspunsuri „corecte” și lipsit de dezvăluiri senzaționale. Într-un anumit fel, așa au și decurs lucrurile. Însă a fost o întâlnire care m-a mișcat și care, pentru mine, a lăsat urme – una dintre acele întâlniri pe care TREBUIA să le am.
Am avut șansa să-l cunosc pe Francesco Fresa la Italian Design Day, un eveniment organizat, în martie, de Ambasada Italiei la București.
M-am întors acasă marcată (în sensul bun) după acest interviu și, câteva zile, am vorbit cu cei apropiați despre asta. Iată de ce: știam că urma să am o întâlnire cu un arhitect foarte cunoscut – Francesco Fresa este unul dintre fondatorii Piuarch, un studio de arhitectură premiat din Milano, care a lucrat proiecte spectaculoase în toată lumea. Mă așteptam să vorbim destul de sec despre clădiri și orașe, despre premiile obținute și despre ambiții.
Însă am descoperit un om cald și modest, un om care mi-a spus că orașele au viață, că arta e mult mai valoroasă decât meseria lui. Îl ascultasem și în prezentarea susținută în fața studenților de la arhitectură și, vorbind despre proiectele sale se întorcea la un principiu foarte frumos: să dăm ceva oamenilor, să dăm ceva comunității. De aceea, uneori, în jurul clădirile de birouri proiectate sunt spații gândite pentru restul oamenilor, cei care nu lucrează acolo, dar locuiesc în vecinătate. E doar un exemplu. La fel e și Espaço, proiectul din Sao Paulo (în imaginea principală), despre care Francesco Fresa povestește și în interviul de mai jos.
De ce ziceam că întâlnirea asta trebuia să se întâmple?
Pentru că a fost cea care mi-a reamintit de ce am vrut să devin jurnalist și, acum, cea care m-am convins să duc mai departe o serie de interviuri aici, pe blog. Și o să fac asta fără să caut nume celebre, care să atragă trafic cu orice preț – ci oameni care au de spus lucruri frumoase și de transmis mesaje importante, ce merită date mai departe.
La finalul interviului, Francesco Fresa, în modestia lui, m-a întrebat dacă răspunsurile lui mă ajută la ceva. Am răspuns afirmativ, i-am spus că mi-a făcut mare plăcere să purtăm această discuție. Însă n-am știut atunci să-i spun că dialogul ăsta nu înseamnă pentru mine doar un material pentru blog, ci e unul care m-a convins că trebuie să continui.
Mulțumesc pentru amabilitate Ambasadei Italiei la București, fără de care nu aș fi putut realiza acest interviu.
V-am ascultat discursul pe care l-ați susținut dimineață, la Facultatea de Arhitectură, și trebuie să vă spun că m-a inspirat, chiar dacă nu eram neapărat în publicul-țintă.
Unul dintre momentele în care chiar simt o satisfacție foarte mare e atunci când vorbesc în fața studenților. Mai ales prin comparație cu conferințele în fața altei audiențe, când chiar vorbești despre lucruri importante, dar uneori lumea pare adormită. (Zâmbește). Discursul meu de la facultate a fost idealistic pe alocuri, dar, când ai 20 de ani, ai nevoie de așa ceva.
Însă nu sunteți pentru prima dată în România.
Așa e. Relația mea cu România a început la Cluj. Acum câțiva ani am avut șansa să facem proiectul pentru sediul Băncii Transilvania. A fost un proiect foarte interesant, iar orașul, o adevărată descoperire. Auzisem despre el, dar nu știam că e chiar un oraș atât de frumos. La fel și oamenii de acolo, studenți, mulți tineri… Un oraș foarte viu, cu o energie puternică. Probabil că îmbătrânesc, pentru că îmi place această energie a tinerilor. (Râde.)
Știu că ați vizitat Clujul pentru a găsi contextul potrivit pentru proiectul Băncii Transilvania.
Într-adevăr. Noi, la Piuarch, ținem foarte mult la context, mai ales când lucrăm în afara Italiei. Nu vrem să fim niște arhitecți care vin cu ideile gata făcute, cu cultura lor, fără să țină cont de locul în care urmează să lucreze. E foarte importantă această relație dintre oameni și locul în care trăiesc. Trebuie să fii respectuos și tolerant cu mediul din jur, arhitectura trebuie să fie într-un fel de dialog cu ce e în jur, cu contextul, nu doar să construiești un turn care să arate cât de creativ ești tu, ci să fie ceva ce se integrează bine în oraș.
Cred că arhitectura e parte din viața noastră, pentru că trăim în orașe, dar noi suntem protagoniștii, nu clădirile. Clădirile rămân acolo, uneori pentru secole, dar noi suntem cei care le dăm viață. Azi am găsit acest frumos citat din Shakespeare care spune What is the city but the people.
Cum poți vorbi despre orice fără să te gândești la ce se întâmplă azi?
Când vorbiți despre context, vă referiți la tradiție, cultură, artă, la arhitectura locului.
La toate acestea, dar și la contextul social și politic. Acum, zilele astea, ne gândim la războiul care are loc aici, lângă noi, un război teribil și nedrept. Sunt foarte afectat de acest război pentru că am călătorit și am muncit foarte mult în Rusia și în Ucraina în ultimii 18 ani. Cred că mergeam o dată la două luni și la Kiev, și la Moscova. Am făcut o mulțime de proiecte, am mulți prieteni în aceste două țări pe care încă le iubesc, dar ce se întâmplă acum în Ucraina e o nebunie. Am prieteni care locuiesc în orașele bombardate. Și când mă gândesc la aceste orașe acum… oamenii suferă, clădirile sunt distruse.
Nu vreau să vorbesc prea mult despre asta, dar, pe de altă parte, cum poți vorbi despre orice fără să te gândești la ce se întâmplă azi? Acesta e contextul în care trăim acum, primesc telefoane și mesaje de la prieteni și clienți din Ucraina, ținem legătura.
Revin la arhitectură, dar vreau să subliniez că există o strânsă conexiune: arhitectura funcționează în context. Trebuie să spui ceva prin ceea ce faci, chiar dacă eu nu consider că arhitectura are vreo legătură cu arta. Arta e mai nobilă, arhitectura e funcțională. Arta trebuie să aducă bucurie, să exprime ce simți, să interpreteze o emoție sau o anumită perioadă; arhitectura e funcțională, e cea care le dă oamenilor un loc în care să trăiască.
Dar, totuși, un loc în care oamenilor le face plăcere să locuiască.
Uite, asta e partea creativă a arhitecturii. Dar arta ține mai mult de spiritual. Poate că putem asemăna arhitectura mai mult cu moda, pentru că și moda funcțională: ne îmbrăcăm pentru că trebuie sau pentru că e frig afară, dar nu ne place să ne îmbrăcăm toți la fel sau într-un mod plictisitor și, astfel, folosim moda pentru a ne exprima identitatea. Fiecăruia dintre noi îi place să se exprime prin modă.
Apropo de modă, ați lucrat mult pentru câteva case renumite.
Eu nu înțeleg nimic despre modă, cred că sunt chiar un exemplu prost: mă îmbrac mereu la fel, cu jeanși și tricou. Dar, când am deschis biroul nostru de arhitectură împreună cu alți trei prieteni (n. red.: în 1996), am avut ocazia să lucrăm pentru un brand mic la vremea aceea: Dolce & Gabbana.
Pe atunci, Dolce & Gabbana avea doar un mic magazin în Milano și un loc mic unde lucrau, cu câțiva oameni. Apoi a urmat un boom pentru Dolce&Gabbana. Acum au crescut mult și sunt super cunoscuți, dar am început înpreună într-un fel. Am lucrat pentru primele lor magazine deschise în Londra, Paris, e o relație profesională pe care am păstrat-o, colaborăm în continuare. Cred că în toți anii ăștia am lucrat pentru 150 de magazine Dolce & Gabbana din toată lumea, toate showroom-urile, headquarter-urile. E o experiență foarte frumoasă, mi-a dat ocazia să călătoresc peste tot în lume. Am lucrat apoi cu Moncler, care, la fel, era la început.
După aceea a urmat Givenchy, cu niște proiecte foarte frumoase în China și în Japonia, apoi am făcut sediul central pentru Gucci. Acum lucrăm și cu Fendi: o clădire experimentală foarte frumoasă în Toscana. E o fabrică, dar nu o fabrică tradițională, ci un loc unde se fac prototipuri și traininguri pentru cei care vor să învețe manufactura. Fendi a vrut să fie prezent în Toscana pentru că zona e foarte cunoscută pentru manufactura cu piele. Dar, din cauza competiției din China, mulți oameni care lucrau în domeniu nu mai au atât de mult de muncă, iar Fendi vrea să adune acești artizani și să facă un fel de școală. Îi spunem fabrică, dar nu e o fabrică în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu e despre producție, ci despre inovație și cercetare. O să fie și un mic muzeu acolo, e foarte multă verdeață, e un nou mod de a te raporta la locul în care muncesc oamenii. Nu mai vorbim de niște hale industriale în care oamenii lucrau acum o sută de ani, acum ne-am câștigat niște drepturi. Dar să te gândești că niște oameni trebuie să muncească și să fie productivi într-un mediu plăcut nu e deloc rău.
E o schimbare importantă în felul în care e privit mediul în care lucrează oamenii.
Da, lucrurile nu mai sunt ca acum niște ani. Planificăm o mulțime de clădiri de birouri și, mai nou, și clienții de cer să creăm un mediu de lucru plăcut, mai mult spațiu pentru interacțiune, unde să poți avea întâlniri relaxate; un loc de luat masa, o bucătărie, lucruri despre care nu discutam acum 10 ani. Pe atunci șefii calculau minutele pe care le lucrau angajații, iar acum toată lumea înțelege că suntem mai productivi dacă ne place mediul în care lucrăm.
Răspunsurile pentru viitor sunt în trecut, în istoria noastră. Și nu trebuie să te gândești prea mult, ci trebuie să te uiți în jur la ce a fost bine făcut.
Într-una dintre clădirile de birouri pe care le-ați proiectat ați folosit scările ca loc de întâlnire.
Sunt din Roma. Locuiesc de 25 de ani în Milano, dar nu uiți niciodată orașul în care te-ai născut. The Spanish Steps din Roma sunt acele scări care duc sus, la Trinità dei Monti, dar cei mai mulți nu folosesc scările doar ca să ajungă dintr-un loc în altul. Ci ca să ia loc, să se odihnească, să petreacă timp pe acele scări. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a folosi scările pentru a urca și de a le refolosi ca loc de întâlnire.
Dar asta e Roma, e despre a folosi și a refolosi: cu pietrele de la Colosseum au construit alte clădiri și palate. Trăim într-o perioadă în care vorbim despre reciclare, redefinire și reconectare, regenerare și sustenabilitate – pentru că asta a fost tema ediției de la Italian Design Day. Dar oamenii au făcut asta dintotdeauna; poate că doar am uitat la un moment dat să refolosim și să reinterpretăm. Răspunsurile pentru viitor sunt în trecut, în istoria noastră. Și nu trebuie să te gândești prea mult, ci trebuie să te uiți în jur la ce a fost bine făcut. Și așa ajungem din nou la arhitectură.
Uitându-mă la București, cred că ar trebui să avem mai mult respect pentru arhitectura tradițională și să avem curajul de a schimba lucrurile. Nu să le îngheți și nici să construiești totul nou, de la zero, ci să păstrezi această relație între istorie și ce poți schimba. Pentru că orașele sunt vii. Trebuie să te porți cu orașul așa cum te porți cu un om: ești atent să rămână sănătos, în formă bună, să nu polueze prea mult.
Am văzut fotografii din sediul Piuarch. M-a impresionat grădina construită pe terasă. De altfel, în majoritatea proiectelor dumneavoastră sunt grădini la ultimul etaj.
În munca noastră, încercăm mereu să aducem plante în interiorul, exteriorul și pe acoperișurile clădirilor pe care le proiectăm. E ceva ce dă viață, plăcere, e sustenabil – nu văd nici un dezavantaj.
Când te gândești la vechile orașe italiene îți dai seama că granițele dintre sate și orașe nu erau bine definite. Locurile nu erau verzi doar datorită parcurilor, ci și datorită faptului că, în fiecare curte, oamenii cultivau diverse. Legumele și fructele erau cultivate, desigur, la țară, dar exista o tradiție de a produce câte ceva și acasă. Îmi amintesc că, în copilăria mea, mama avea plante aromatice în balcon. Busuioc, roșii cherry. E ceva din tradiția noastră, un lucru care s-a pierdut și pe care cred că ar trebui să-l aducem înapoi. Și când spun asta nu mă refer doar la niște roșii cherry pe care să le creștem în balcon, ci să decorezi, să adaugi verdeață, să te bucuri de oxigen – sunt atât de multe avantaje. Gândește-te la perioada pandemiei, când eram acasă. Atunci, noi am folosit grădina noastră de la birou; sigur că puteam să mergem la supermarket și să cumpărăm legume, dar le aveam deja pe ale noastre. Iar grădina e și un loc de întâlnire, un pretext de a crea relații mai strânse între colegii de birou.
Pentru că ați amintit de pandemie, cum credeți că va schimba ea arhitectura și felul în care ne decorăm casele și birourile?
Cred că pandemia deja ne-a schimbat felul de a gândi, chiar dacă nu ne dăm neapărat seama de asta. Până și ideea de distanțare socială, o expresie care mie nu-mi place deloc; nu-mi place acest concept pentru că pune alături două cuvinte care nu se potrivesc împreună: socializare și distanță. Am dat la un moment dat peste o idee foarte interesantă care spunea că nu e vorba de fapt despre distanțare socială, ci mai degrabă despre felul în care selectezi oamenii pe care vrei să-i ai în jurul tău, chiar dacă există un risc. Trebuie să alegi oamenii cu care chiar îți dorești să petreci timp. Și într-un fel e un lucru bun.
Revenind, cred că deja ne-am schimbat atitudinea. Chiar dacă sperăm că pandemia se va liniști, chiar dacă acum îi spunem febră, dar nu va mai fi nimic la fel nici în modul în care trăim, nici în cel în care muncim. Pentru că am experimentat situații diferite: să locuim într-un loc care nu ne mai era doar casă, nu era gândit ca un loc în care să stai întruna. Poate că aveai o casă la țară și un mic apartament în oraș, dar, dintr-o dată, ți-ai dat seama că ai nevoie de un balcon, că trebuie să-ți amenajezi un loc în care să muncești. Deci deja conceptul de casă s-a schimbat. Muncim de acasă și am înțeles că uneori putem face asta, așa cum am înțeles și că alteori chiar ai o nevoie disperată de a interacționa cu colegii. Deci s-a schimbat și ideea de birou – biroul este acum un loc în care desfășori activitățile pe care nu le poți face acasă. Noul birou nu mai e făcut din mici camere separate, pentru că asta ai și acasă; noul birou are spații deschise, în care poți interacționa cu colegii. Deci lucrurile s-au schimbat deja în acești doi ani.
Avem un precedent istoric: după primul război mondial, am avut pandemia de gripă spaniolă. Iar gripa spaniolă a fost chiar mai rea, au murit foarte mulți oameni, dar n-am învățat prea mult despre asta, am încercat să uităm. Avem tendința asta, așa cum vrem să uităm și despre covid. Dar arhitectura anilor 20 și 30 a fost revoluționară: vorbea în special despre funcționalitate, despre igienă; clădirile ofereau mai cu mai mult spațiu, mai multă lumină. Sigur, erau anii de după război și era clar că urmează o nouă lume, mai bună. Iar noi, arhictecții, ne uităm mereu la arhitectura din acei ani.
Mi-a atras atenția proiectul pe care l-ați făcut în Sao Paulo. Mă refer la Espaço, al cărui scop este de a implica direct comunitatea în procesul de îmbunătățire a orașului.
Ah, a fost o idee care a venit din întâmplare. Lucram la altceva în Sao Paulo și, în același timp, ne gândeam la niște proiecte de regenerare urbană. Propusesem așa ceva în Milano: în apropiere de biroul nostru am propus regenerarea unor piațete – nu era vorba de un job, ci doar ceva ce voiam să facem în timpul nostru liber ca să avem grijă de orașul nostru, de vecinătatea noastră. Am văzut că reacțiile oamenilor a fost pozitive și de aceea ne-am gândit să facem ceva asemănător în Sao Paolo. Ne-am uitat la context, la cultură, la artă – întotdeauna ne uităm la artă, care e mai valoroasă, deci e o inspirație pentru arhitectură – și așa a luat naștere Espaço.
La început a fost doar o idee, voiam să fie ceva modular, apoi am găsit un sponsor. Totul a fost realizat din materiale sustenabile, din plastic reciclat. E ca un puzzle tridimensional din mai multe module pe care le poți folosi ca să stai, să te odihnești, să studiezi, să te întâlnești cu cineva, dar și să cultivi plante sau flori. Și apoi am dus proiectul în școli și am avut o satisfacție foarte mare pentru că am putut vedea rezultatele într-un timp foarte scurt: copiii îl îndrăgeau. E unul din rarele cazuri în care poți vedea cum reacționează oamenii în timp real. Pentru că arhitectura e, din păcate, un domeniu în care trebuie să aștepți foarte mult până când vezi rezultatul: abia acum sunt finalizate clădiri pe care le-am proiectat acum cinci ani.
Francesco Fresa s-a născut la Roma, a studiat Arhitectura și a lucrat înițial în Italia și Berlin. Apoi a lucrat la New York, la Gwathmey Siegel Kaufman Architects, companie cunoscută pentru extinderea Guggenheim.
În 1996, împreună cu Germán Fuenmayor, Gino Garbellini și Monica Tricario, a fondat Piuarch la Milano.
Piuarch este un studio internațional de arhitectură care proiectează de la clădiri de birouri, spații comerciale, până la dezvoltarea de ansambluri rezidențiale și proiecte de regenerare culturală și urbană, cu un accent constant pe valorile calității mediului și relația cu contextul.
De-a lungul anilor, studioul a proiectat o serie de proiecte în Italia și Europa, creând clădiri precum Porta Nuova din Milano, sediul Gazprom din Sankt Petersburg și sediul unor companii de top din Italia. În prezent, lucrează la proiecte majore, inclusiv Campusul institutului de cercetare al Fundației Human Technopole și noul sediu al companiei Snam, ambele din Milano, și clădirea de producție Fendi din Florența.
Piuarch a primit premiul „Arhitectul italian al anului 2013” și două medalii de aur pentru mențiune de onoare la Trienala de la Milano și a fost expusă de mai multe ori la Bienala de arhitectură de la Veneția.
Foto: prin amabilitatea Piuarch
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
Un articol interesant! Mi-a plăcut să aflu despre acest arhitect și despre proiectele pe care le-a realizat.
Dacă și la noi, în special în instituțiile de stat, ar exista colaborări cu specialiști în diverse domenii, lucrurile ar ieși mai bine. Dar la noi fie nu sunt bani, fie nu există interes, fie managerul/directorul crede că știe el/ea la fel de bine și se descurcă fără ajutor specializat. Decizia pentru un proiect ar trebui luată interdisciplinar, în echipă, dar nu se întâmplă mereu așa.
Mulțumesc, Mara, pentru o lectură plăcută!
Eu mulțumesc pentru că ai avut răbdare să citești, e unul dintre articolele foarte dragi mie.