Nu m-am gândit atunci că interacțiunea mea cu Betty, cum îi spun prietenii, va merge mai departe de clasicele programări din cabinet. Că o voi admira și că o să-mi doresc să-mi fie prietenă.

Mi-a trebuit nepermis de mult timp să finalizez acest interviu. O dată pentru că era lung, foarte lung (peste 40 de pagini de word din care am încercat să păstrez esențialul), și-apoi pentru că e un material cu și despre un om care mi-e drag. Un om despre care, în timp, am aflat destul de multe – genul de lucruri pe care nu mi le-a zis în interviu și pe care nici eu n-aș fi știut să le întreb.

De exemplu, că e un antreprenor care își susține echipa.

Sună banal și studiat, ceva numai bun de spus unui jurnalist, nu?
Doar că e ceva ce am aflat întâmplător, când vorbeam despre una dintre doamnele din cabinet pe care Betty a susținut-o să avanseze: a încurajat-o să meargă la școală. I-a schimbat programul de la job în așa fel încât să poată să învețe. A înscris-o la cursuri.
Ulterior mi s-a confirmat că nu e un caz singular, că sunt mai mulți oameni din echipă care au fost ajutați să crească.

M-am mirat când am auzit povestea asta. Da, știu că e sănătos să-ți formezi oamenii, să-i ajuți să evolueze, dar rareori am văzut acest principiu pus în practică.
Ca să vă dau un exemplu de la polul opus: eu am lucrat mulți ani într-o companie care n-a fost interesată să-și trimită angajații la niște cursuri nici măcar în barter.

La Betty am admirat pregătirea continuă – pentru că eu cred că e esențial ca medicii să fie la curent cu tot ce e nou în domeniu, să meargă la diverse cursuri și specializări –, spiritul de antreprenor combinat cu grația (ceva ce am întâlnit foarte rar), pasiunea pentru literatură și teatru.
M-am întrebat când reușește să le facă pe toate și apoi am aflat care e ora la care se trezește dimineața. 6. Da, șase.

O să descoperiți, în textul de mai jos, încă un lucru care m-a frapat: că nu are o dorință nebună de a se extinde, de a deschide zece cabinete, de a învinge concurența.

Când am întrebat-o despre asta mi-a zâmbit și mi-a vorbit despre cât contează pentru ea să poată ține legătura cu pacienții, să știe ce-l doare pe fiecare, cum se simte după tratament.
Despre cum e să aibă în echipă oameni care-i sunt prieteni.
Despre libertatea de a-și cumpăra cel mai nou și mai performant echipament fără presiunea care există uneori în companiile mari, de a amortiza investiția într-o perioadă scurtă de timp.

Toate astea au convins-o să rămână în formula de acum, în care se poate ajuta oameni și în care are timpul necesar să se implice, fără să simtă că e doar o rotiță într-un sistem.

Gata, acum vă las să parcurgeți interviul. Abia apoi o să înțelegeți de ce spun că este vorba despre un om special.

De ce Gentle Dentist?

Beatrice Pătrașcu, stomatolog: Știi, eu am făcut facultatea în anii 90, iar pe atunci stomatologia nu era gentle deloc! Asta ca să nu zic că era brutală.

Aveam un serviciu de urgență în facultate unde puteai să lucrezi, să-i ajuți pe medici. Și chiar era nevoie de ajutor: veneau între 50 și 100 de oameni pe noapte. Aveam niște scaune stomatologice vechi, cu aparatură veche… Îi vedeam pe oameni cum se crispează.

Ei, și atunci mă gândeam eu că mi-aș dori să nu mai văd pacienții așa. Nu era vina nimănui; oricât de empatic ai fi fost, oricât de drăguț, nu aveam la dispoziție altă aparatură.

Deci în școală nu ai lucrat pe echipamente moderne. A trebuit să urmezi tu diverse specializări.

Da. Practic, ca și la medicină generală, înveți în facultate noțiunile de bază, după care iei calea pe care dorești. Dacă vrei să faci chirurgie sau ortodonție, atunci faci rezidențiatul în acele specializări.

Eu am vrut să lucrez cu laserul și nu aveam unde să învăț în România, așa să am mers la un master în Germania.
Mi-a plăcut partea asta de tratament minim invaziv, cât mai puțin traumatizant, dar asta pentru că și eu sunt un copil traumatizat de stomatolog. (râde).

Nu cred!

Ba daaa! Am crescut într-un oraș de provincie și, pe atunci, ne obligau să mergem la cabinetele stomatologice școlare. Te prindeau, te așezau pe scaun și îți lucrau fără anestezie. Mi-aduc aminte cum mi-au extras nervul…

Deci singurul dinte pe care ulterior a trebuit să-l extrag e un dinte care mi-a fost tratat prost într-un cabinet școlar. Atunci mi-au și rupt niște ace pe canale. Am tratat din nou acel dinte în facultate, apoi după facultate… până nu s-a mai putut.

Deci și eu am o extracție și un implant din cauza unor tratamente prost făcute.

Cum ai ajuns să studiezi stomatologia?

Sincer, eu mi-am dorit să fac medicină generală, dar nu m-au lăsat părinții. Unul își dorea să fac ASE-ul, celălalt, Dreptul. În final au insistat măcar să nu fac medicină generală, ci stomatologie. A fost un compromis. Din fericire, mi-a și plăcut.

Am început să lucrez din 2004. Trebuia să fac un an de stagiu și l-am făcut în Facultatea de Stomatologie, la urgențe.

N-am rezistat foarte mult acolo pentru că nu aveam nimic, trebuia să-mi cumpăr eu toate materialele, chiar și mănuși! Am lucrat acolo în acel an și, în paralel, în două cabinete private.
Apoi am făcut și facultatea de igienist dentar pentru că voiam să emigrez în Canada și știam că îmi va fi mai ușor să-mi echivalez diploma asta decât pe cea în stomatologie.

Când ai emigrat?

Cred că în 2006. Dar mi-am dat seama că eu nu vreau să trăiesc în Canada, că nu e țara în care eu mă simt bine, așa că m-am reîntors în România. Am muncit foarte mult în niște cabinete private și apoi, în 2011, mi-am deschis eu cabinetul meu. N-a fost ușor: am făcut un credit destul de mare. Mi-a trebuit mult curaj, chiar mult.

Ai deschis cabinetul de la Unirea, Gentle Dentist, numit cum visai în facultate. Ce aparatură aveai acolo, în 2011?

Mi-am luat cel mai performant laser la vremea aceea, m-a costat 60.000 de euro. Asta în perioada în care un unit (n.red.: un scaun stomatologic într-un cabinet), costa 10.000 de euro. Aveam o asistentă și un coleg care făcea tratamentele de canal la microscop. Deci mi-am luat microscop, mi-am luat laser, tot felul de echipamente fără de care consideram că nu poți să lucrezi.

Deci aveai un cabinet într-un bloc, la Unirea, la etajul cinci.

Da. E și acum tot acolo.

Dar oamenii nu veneau la tine pentru că aflaseră că ai aparatură de ultimă generație.

Nu, pentru că nu aveau de unde să știe. Le spuneam eu, când intrau în cabinet.
Dacă erau pacienți care aveau o problemă ce se putea rezolva prin metoda clasică – cu bisturiu, cu turbină – , le spuneam că există o metodă nouă și că aș vrea să lucrez cu laserul, care e minim invaziv. Mulți nu auziseră de varianta asta și erau sceptici.

Uite, o să-ți spun o poveste despre un pacient care ulterior mi-a devenit prieten. El are o parodontoză destul de avansată. Asta înseamnă că trebuie îndepărtată partea de gingie care se îmbolnăvește. Și sunt două metode: cea clasică, pe care eu o consider barbară, și care presupune să tai cu bisturiul gingia în toată gura, să pui niște substanțe care omoară toate bacteriile, apoi să coși… Mie mi se pare ceva barbar! Mă puneam în locul pacienților și mă gândeam că nu aș vrea să fiu tratată așa. De aceea am și vrut acest laser. Mai mult, am făcut un master în Germania ca să pot lucra cu acest laser.

Dar să revin la pacient: i-am spus care sunt cele două metode, iar el, de altfel un tip foarte inteligent, mi-a zis că vrea operația clasică. Pur și simplu nu-mi venea să cred.

Dar de ce era atât de reticent?

Îi era teamă de nou. Mi-a zis că n-a mai auzit de acest gen de tratament – care era minim invaziv, nici nu se compara cu ce trebuia făcut cu bisturiul – , preferă metoda clasică pentru că se folosește dintotdeauna. Și da, laserul era ceva foarte nou în România, dar se folosea de 10, 15 ani în Statele Unite.

În final, i-am propus să-mi dea voie să-l tratez gratis, cu laserul. Și, dacă e nemulțumit, dacă nu avem rezultatele așteptate, îi voi face tot eu și operația clasică. Tot gratis.
Deci așa au fost începuturile mele cu laserul.

Laserul acela care costase 60.000 de euro.

Exact! Aveam rate de plătit la bancă și mă gândeam că am cumpărat un echipament scump pe care nu știu când o să-l amortizez.

Oamenii nu voiau să fie tratați cu laser pentru că nu știau prea bine despre ce e vorba și pentru că, la momentul respectiv, genul ăsta de aparatură era în foarte puține cabinete. Își spuneau că sunt cabinete stomatologice mari, cunoscute, care nu au laser; deci înseamnă că nu e bun. Și să știi că vorbesc despre oameni educați.

Deci primul tratament cu laser în cabinetul meu a fost a fost pentru acest prieten – care, apropo, acum e mare fan laser.
Cred că mai bine de jumătate de an am făcut tratamente gratis cu laserul ca să conving pacienții că e o variantă mult mai bună în special pentru ei.

Nu ți-a fost frică atunci când ai văzut că au trecut șase luni și oamenii sunt reticenți la tratamentele cu laser?

Nu, nu mi-a fost. Știi de ce? Pentru că reușeam să-mi plătesc rata la bancă din alte tratamente și pentru că eram extrem de convinsă că reticența pacienților nu va dura prea mult.

Eu văzusem acest laser în America și știam ce face. Și credeam atât de mult în tehnologia asta încât eram convinsă că e doar o chestiune de timp.

Am fost la toate conferințele care aveau legătură cu tratamentul cu laserul, peste tot lume, pentru că eram foarte pasionată. Iar compania care le producea, o companie americană, m-a întrebat dacă nu vreau să țin niște cursuri. Și asta am făcut o vreme, am ținut niște cursuri pentru ca alți stomatologi să învețe să folosească tehnologia.

Pentru că tu aveai și un masterat în domeniu.

Da, da, am făcut un master în Germania și eram foarte bine familiarizată cu toate tratamentele stomatologice moderne cu laser.

Acum ai două clinici, cea de la Unirea și cea din Aricescu 36. Ai primit vreo propunere să vinzi business-ul?

Da, am primit, doar că nu mi-am dorit și nici nu-mi doresc asta. Nu mi-ar plăcea nici măcar prin prisma investițiilor, pentru că ar însemna, printre altele, să nu pot să-mi cumpăr echipamente de ultimă generație atunci când apar.

Un partener de business mi-ar spune că echipamentul respectiv se va amortiza în 3, 5 sau 10 ani – ceea ce e adevărat. Dar eu știu la ce mă ajută tehnologia respectivă, eu știu ce avantaje sunt pentru pacienți și, nu în ultimul rând, așa îmi doresc să lucrez.

Nu ți-a fost greu să treci de la statutul de medic stomatolog angajat într-un cabinet la cel de antreprenor cu angajați?

Ah, totul s-a întâmplat treptat. La început eram doar eu șu o asistentă. Apoi a mai venit un coleg, am mai luat o asistentă pentru el și o colegă la recepție. Am crescut ușor. Și eu nu sunt genul ăla de om care bagă pe toată lumea în ședință. Noi, dacă ne întâlnim, facem planuri.

Mie mi se pare că tu ai o relație foarte frumoasă cu colegii tăi. Că aveți pasiuni comune, că vă potriviți foarte bine. Probabil pentru că așa i-ai ales.

Chiar ne înțelegem foarte bine, așa e. Și probabil tu vezi asta pentru că oamenii care sunt diferiți nu s-au integrat în echipă și, în consecință, n-au rămas la noi. Dacă au simțit că nu suntem compatibili, s-au dus în altă parte – și eu sunt ok cu asta. Nu mă supăr niciodată, înseamnă că s-au dus într-un loc în care se simt mai bine.

Care e acel lucru care vă diferențiază pe voi de restul cabinetelor stomatologice?

Empatia. Sincer, în momentul ăsta, cam toate clinicile mari au tehnologie foarte bună. Diferența o fac oamenii.

Mi se pare extrem de important să fie empatici, dar și să investească în educație. Domeniul nostru se dezvoltă continuu, știi?

Chiar trebuie să fii deschis, să înveți, să te duci la cursuri și să nu ai aroganța asta că le știi pe toate. Să nu ai sindromul de Dumnezeu care mie nu îmi place absolut deloc, în nici un domeniu. Iar în medicină chiar mi se pare deplasat. Oricât de bun ai fi, nu le știi pe toate și oricât de bun ai fi, tot mai ai ceva de învățat.

Dar tu, dacă ai vrea, ai putea să te dezvolți, să-și deschizi mai multe clinici.

Da. Dar nu vreau. Pentru că, dacă fac asta, pierd din interacțiunea cu oamenii. Dacă ne transformăm într-un business mare, putem păstra calitatea, dar nu vom reuși să avem aceeași relație cu pacienții.

Am avut ocazia să mă dezvolt, mi-a propus asta un potențial partener, dar mi-am amintit de ideea cu care am plecat la drum, de dorința mea de a fi aproape de oameni, de pacienți. Și nu pot face asta dacă vorbim de o clinică mult mai mare.

Îmi amintesc că în seara zilei în care mi-ați scos măseaua de minte e m-ai sunat și m-ai întrebat cum mă simt. Și m-am mirat, sincer, pentru că nu avusesem nici o complicație.

Nu e o excepție. Vorbim cu toți pacienții. Uite (n.red.: și-mi arată telefonul), aici am mesajele de la colegii mei. Despre o doamnă care are programare luni, despre cineva care are dureri după o extracție și ia medicamente… Vreau să știu toate astea. Trebuie să știu cum evoluează, și, dacă există vreo problemă, să pot interveni la timp.

Vreau să vorbim și de partea de stomatologie pentru copii.

De pedodonție. Inițial, eu tratam copiii pacienților mei adulți pe gratis. Doar că, de la un anumit moment, mi-am dat seama că nu mai pot să le fac te toate. Că nu mai am timp, fizic. Așa că am căutat pe cineva specializat în pedodonție. Iar acum tratăm foooarte mulți copii, de la bebeluși până la adolescenți.

(n. red.: în timp ce vorbește despre pacienții bebeluși, îmi arată poze cu ei. Are telefonul plin de poze, atât de atașată e de micuți.)

Ce-ți place să citești?

În afară de stomatologie? Am avut o perioadă în care am citit foarte multe cărți de psihologie, că am avut nevoie pentru mine, iar acum recitesc diverși autori cu fiica mea. A început să citească Dostoievski și vrea să discute cu mine. Iar eu nu mai țin minte mare lucru, sunt cărți pe care le-am citit în liceu! Urmează să ne apucăm amândouă de Maestrul și Margareta. Ea le citește în engleză, eu în română.

Și când citești, Betty?

Păi, noaptea. Vara, mă trezesc la 6 dimineața și mă duc în parc, să fac puțină mișcare, iar seara citesc. Nu pot să adorm dacă nu citesc. Am nevoie de ceva care să mă deconecteze. Visez la o vacanță în care să nu fac nimic, doar să stau să citesc.