Eu chiar așa credeam. Le-am spus fetelor mele să aibă grijă cu prăjitorul de pâine, cu tigaia fierbinte, cu cuțitele, cu metale în cuptorul cu microunde. Dar nici prin cap nu-mi trecea că trebuie să le spun să fie atente la spaghete.

Contextul, pe scurt: am decis că Ioana și Maria trebuie să aibă propriile responsabilități în casă – puține și conform vârstei, dar trebuie să fie. Ei bine, treaba lor este să scoată vasele din mașina de spălat, să le pună la locul lor și apoi să le așeze pe cele murdare în mașină. Chestie care durează până în 10 minute, dar asta contează mai puțin.

Într-una din zile Ioana și-a făcut spaghete (au început amândouă să și gătească, o să vă povestesc separat despre asta), și-a șters farfuria așa, cât de cât, și a pus-o frumos la spălat. Eu sunt super încântată de mașina mea de spălat vase, își face treaba minunat, dar singura condiție e să nu lași resturi. Nu zic de sosuri, ci de bucățele de legume, orez sau altele.

Fiică-mea știe chestia asta, dar cum caută scurtături la tot ce are de făcut, a mai uitat o bucățică de spaghetă pe castron. Mașina e programată să spele noaptea, deci firul ăla de spaghetă a avut timp să se întărească și să se lipească zdravăn. Și-acolo a rămas până a doua zi când l-a găsit tot Ioana. Și ce s-a gândit ea? Să-l dea la o parte cu unghia.

Sinceră să fiu, am făcut gestul ăsta de multe ori. Dacă am dat peste o pastă întărită pe marginea oalei, tot cu ughia am dezlipit-o de acolo.

Numai că Ioana a avut ghinion: firul de spaghetă i s-a înfipt adânc sub unghie, până aproape de rădăcină.

Oameni buni, nu m-aș fi apucat să scriu textul ăsta dacă n-aș fi încă uimită că te poți trezi cu genul ăsta de accident casnic.

Mâine se face o săptămână de la incident. În această săptămână, fiică-mea a beneficiat de o vizită la secția de chirurghie pedriatică, anestezie locală, curățat degetul, schimbat bandaj zilnic și antibiotic.

Probabil că o să-i cadă unghia, dar se vindecă bine și n-o mai doare. Și o să treacă ceva timp până când se va apropia din nou de pastele nefierte.

Acum, că mi-am tras sufletul și am trecut peste ce-a fost mai greu, m-am gândit la ce alte accidente casnice stupide am mai avut de-a lungul timpului. Sincer, nu-mi amintesc mai nimic – clasicele ouă scăpate pe jos sunt floare la ureche.

Dar poate aveți voi ceva memorabil de povestit pe tema asta. Facem haz de necaz?

Foto: Karolina Kołodziejczak / Unsplash

Vă las mai jos alte câteva articole care sper să vă placă:

→ Mici și îndrăznețe: 

→ O problemă care se rezolvă ușor, cu talonete personalizate:

→ Încă îmi place, chiar dacă fetele mele au crescut:

The post Pericolul nevăzut din cutia cu spaghete appeared first on Mara Coman.

Azi, când eram pe plajă, mă gândeam că asta e una dintre cele mai frumoase perioade pe care le trăiesc alături de fiicele mele. Nu doar că e un moment de viață așezată și calmă, în care avem tot ce ne trebuie, dar au și ele o vârstă frumoasă: nu mai sunt chiar copii, putem discuta și face împreună o mulțime de lucruri. Și nici n-au început încă toanele adolescenței. Cu mici excepții, când Maria își dă ochii peste cap.

N-o să scriu acum despre asta pentru că e un pic cam siropos (și siropul e bun uneori, dar îl amân un pic) dar și pentru că am asistat la un schimb de replici care m-a amuzat și care mi-a plăcut tare mult. E, cred, al doilea de acest gen – primul a avut loc pe când fetele făceau școală online, în pandemie.

O să încep cu el.

Context: fetele mele erau în online, o parte dintre colegi erau la școală. Învățătoarea lor făcea tot ce putea ca să aibă grijă de toți. Cu toate astea, într-o pauză, Maria vine și mi se plânge:

– Și eu, și Ioana, ridicăm mâna, dar doamna nu ne pune să răspundem.

Ca să înțelegeți, erau în clasa a IV-a, își doreau să răspundă la oră, să fie băgate în seamă.

I-am explicat Mariei că erau peste 30 de copii în clasă, ar fi fost aproape imposibil să răspundă toți într-o oră.

– Nu, mom, nu e asta. La un moment dat n-a mai ridicat nimeni mâna, în afară de mine și de Ioana. Și tot nu ne-a pus pe noi.

N-am mai avut ce să răspund. Pentru că, sincer, nu aveam de unde să știu ce era în mintea învățătoarei lor. Exact asta i-am spus Mariei și am adăugat:

– Poate ar fi bine să o întrebi.

A fost foarte surprinsă, de parcă aș fi sfătuit-o să facă ceva nemaivăzut. După o secundă de gândire, m-a întrebat:

– Vorbești serios?

– Chiar nu am de unde să știu care e motivul. Dar, dacă o întrebi pe doamna și dacă explici frumos, cred că poți afla.

Între camera mea și a fetelor e doar un hol, iar ușile sunt mai mereu deschise. Nu peste mult timp au început din nou școala online și am auzit-o pe Maria:

– Doamna, aș vrea să vă spun ceva. Mi se pare că ne ignorați, pe mine și pe Ioana. Așa e?, întreabă fiică-mea, direct, cu mai puțină delicatețe decât o sfătuisem.

Am murit.

Am fost, în același timp, foarte mândră că fata mea chiar a pus întrebarea care nu-i dădea pace, dar mi-a fost și teamă. Nu știam ce fel de răspuns va primi: unul care s-o lămurească sau unul care s-o timoreze și care să nu-i mai dea curaj să întrebe altă dată.

Aveam inima cât un purice când am auzit-o pe învățătoarea fetelor mele răspunzându-i Mariei:

– Ai dreptate. Nu te-am lăsat să răspunzi azi pentru că se întâmplă ceva cu conexiunea la internet. De fiecare dată când răspundeți, tu sau Ioana, se întrerupe zoom-ul, trebuie să ne reconectăm și pierdem mult timp. Ăsta e motivul, nu altul. Dar ai observat bine.

Cealaltă poveste e de acum, din Grecia.

Sunt foarte puțini oameni pe plaja noastră, e liniște și e bine. Însă lângă noi e o familie de români care are un băiețel cam de vârsta fetelor. Ele ar fi vrut să se joace cu el, dar nu prea s-au potrivit programele: ori înota, ori nu era pe plajă, ori a plouat și-am stat cu toții în casă.

În final, suntem toți în același loc, iar Ioana se ridică de pe șezlong și pornește spre el, hotărâtă:

– Vrei să fim prieteni?

Oameni buni, dacă nu era copilul de față, m-aș fi tăvălit pe jos de râs.

Ar fi trebuit s-o auziți: n-a avut nici o urmă de nesiguranță în voce. Mai mult, era foarte pornită: oricine ar fi fost interlocutorul ei, avea doar două variante – să accepte sau să pornească un război.

În timp ce încercam să mă abțin din râs și mă rugam ca băiatul să răspundă afirmativ, cel mic a făcut alegerea diplomatică și a zis da.

Fără să mai aștepte vreo secundă, fiică-mea dă să-l întrebe dacă vrea să joace cărți împreună. Dar se oprește brusc, de parcă ar fi încurcat grav ordinea lucrurilor:

– Ah, nu. Stai! Mai întâi: cum te cheamă? Ea e Maria și eu sunt Ioana. Nu te stresa dacă ne încurci, suntem gemene. Toată lumea ne încurcă.

Pe măsură ce trio-ul se depărta, am mai auzit diverse, precum:

– Știi, noi avem două pisici.
– Ce culoare îți place?
– Care e aroma ta de înghețată preferată?

M-am gândit că noi, adulții, nu ne mai punem întrebările astea.

***

Îmi plac dungile și galbenul.
Iubesc înghețata de fistic și de alune.
Vreau să citesc, să călătoresc și să scriu – habar n-am în ce ordine.

***

Eu n-am avut niciodată curajul să fiu atât de directă. N-am rostit cu voce tare multe dintre întrebările la care căutam răspunsuri. Am crescut cu “ce-o să zică lumea”, cu teama de respingere și cu cea de a face ceva neconform.

Poate nici nu m-aș fi gândit la asta, dar văd diferența când mă uit la Ioana și la Maria. Ador dezinvoltura lor, le încurajez să întrebe când vor să afle ceva și le explic că nu au nimic de pierdut. Pot primi doar un refuz, dar nu e mai bine să-l primească decât să se întrebe “cum ar fi fost dacă…”?

Habar n-am dacă atitudinea asta îndrăzneață va fi cu ele toată viața sau dacă se va estompa odată cu vârsta și cu diversele experiențe sau respingeri. Mi-ar plăcea să cred că nu se va întâmpla asta, dar chiar nu am de unde să știu: n-am fost atât de dezinvoltă niciodată, mi-am pus o mulțime de piedici și, în locul curajului de a pune întrebări, m-am pierdut în interpretări și scenarii.

M-am trezit azi gândindu-mă că învăț atâtea lucruri de la Ioana și de la Maria și că, probabil, viața mea ar fi fost mai ușoară dacă le-aș fi știut deja.
Dar mai bine acum decât niciodată, nu-i așa?

Foto: Liviu Bădiliță & Roxa Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio.

The post Am impresia că mă ignorați! appeared first on Mara Coman.

Ioana și Maria s-au lăsat înduplecate doar după ce le-am promis că mergem la picnic în weekend. Buuun, m-am îmbrăcat, am plecat în oraș, m-am întors la ora stabilită de comun acord și am crezut că asta a fost tot.

Dar nu. E drept că bănuiam că pun ele ceva la cale: cât am fost plecată, m-au tot sunat “să verifice” la ce oră ajung acasă – deși discutasem despre asta deja. Apoi, la întoarcere, nu m-au lăsat să intru în bucătărie. M-am supus. Am așteptat cât mi-au cerut și, când m-au invitat în bucătărie, am văzut că pregătiseră cina pentru noi trei. A fost un gest care m-a emoționat foarte tare.

Fetele mele au mai avut o tentativă similară cu un fel de “platou cu de toate”. Erau mai mici și nu le-a ieșit prea bine. De data asta însă au făcut o salată de roșii cu castraveți și ardei, au pus brânză pe pâine, au făcut singure limonadă pe care au turnat-o în pahare cu picior și m-au invitat la masă. M-am emoționat pentru că nu mă așteptam, eram convinsă că trebuie să gătesc ceva când ajung acasă. În schimb, am fost tratată cu o gustare proaspătă, care m-a făcut să mă simt răsfățată. Gustul m-a dus un pic cu gândul la după-amieze relaxante de vară și la timp petrecut în natură, fără griji.

M-am trezit curând din reverie și m-am întrebat când a trecut timpul, cum de-au crescut fetele mele atât de repede? Parcă mai ieri nu puteam să plec nici până la magazinul de la colțul străzii fără să le iau cu mine, iar acum mă așteaptă cu masa pusă.

În zilele care au urmat m-au întrebat de vreo 20 de ori când mergem la picnic.
Nu există varianta în care să nu mă țin de promisiune, așa că am ales o după-amiază frumoasă și ne-am dus în parcul de lângă casă. Fetele mele, mândre nevoie mare după povestea cu cina, au zis că se ocupă și de gustările pentru picnic – eu trebuie doar să-mi fac timp să le însoțesc. Zis și făcut: au pus în coș niște legume, Almette, apă rece și limonadă. Doar acestea sunt ingredientele care-ți vin în minte când te gândești la o ieșire în natură.

Am pus o pătură pe jos sub un copac la umbră, am mâncat și-am râs, după care Ioana și Maria s-au dus la alergat. Au atâta energie fetițele astea! Cred că au stat locului vreo 20 de minute, în rest au alergat și s-au jucat întruna. Bine că-mi luasem o carte cu mine, am profitat de răgaz să citesc un pic.

Probabil vă întrebați de ce, din atâtea povești, am ales să scriu aici despre seara în care Ioana și Maria mi-au pregătit cina și despre după-amiaza în parc. Mai ales că nu sunt niște povești senzaționale sau nemaiauzite.

Însă cele mai prețioase amintiri se contruiesc din lucruri mici, nu din întâmplări extraordinare.

Sunt acele clipe autentice, necăutate și neforțate. Un gest, un zâmbet, o îmbrățișare. Senzația de bine. Senzația că ești iubit necondiționat. Momente petrecute în natură, în aer curat, cu picioarele în iarbă.

Asta am simțit eu, în seara aceea, când am găsit pe masă o cină improvizată din ce-au știut fetele să facă. Când au încercat un mic șantaj emoțional, doar ca să mă scoată la picnic doar ca să petreacă timp cu mine. Când s-au oferit ele să pună de mâncare în coș, ca să mă ajute și ca să-mi demonstreze că au crescut.

Momentele astea sunt, de fapt, cele care rămân. Nu vacanțele exotice, nu nota de la matematică, nu tema nefăcută, nu diplomele sau petele de acuarele pe covor. Bine, poate o să-mi amintesc mai des de slime-ul lipit de tavan, dar cred că o să mă amuz pe tema asta.

Provocarea de a vorbi despre lucrurile care au însemnătate pentru mine a venit de la Almette. Mi-a plăcut ideea pentru că am avut și eu – ca noi toți, de altfel – o perioadă în care mi-am dat seama că bucățelele mici de fericire sunt cele care contează și care rămân.

Poate părea banal, dar când mă gândesc la starea de bine, nu-mi vin în minte definiții, ci amintiri și senzații. O zi cu soare, o plimbare în natură, o strângere de mână, o gustare care-mi aduce natura în casă, indiferent de anotimp.

Pentru că asta face Almette: îți aduce gustul naturii aproape, indiferent de locul în care ești, indiferent de anotimp. Și-ți dă senzația aia plăcută de bine cu tine.

Foto: Liviu Bădiliță & Roxana Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio

The post Șantaj emoțional appeared first on Mara Coman.

Își mușcă buza și aproape că-și face rană. Se joacă în continuare cu o păpușă – și știu că foarte curând n-o vor mai interesa păpușile. Locul de pe buză rămâne roșu aprins, de parcă s-ar fi ars; nu i-a dat sângele, dar se vede că nu e prima dată când face asta.
Îi spun Mariei că, dacă nu vrea buba, ar fi bine să-și lase buza în pace. Se bosumflă. Nu prea înțeleg de ce. Îmi zice că nu-i place să-i fac observație. Respir adânc și mă întreb în gând ce mă așteaptă dacă acum, în această preadolescență precoce, pe Maria mea o deranjează cam orice.

– Dar știi că-ți spun asta pentru că te iubesc, nu? Dacă nu te-aș iubi și nu m-ar interesa, te-aș lăsa să-ți faci rană. O să te usture și n-o să-ți placă.

– Da, știu că mă iubești. Mai puțin când îmi tot zici să nu fac asta, să nu fac ailaltă.

Acesta a fost preambulul unei discuții serioase purtate serile trecute, un pic înainte de cină. Ioana s-a așezat lângă noi, numai urechi. Am vorbit despre iubire necondiționată, chiar și atunci când le spun “nu”. Că, deși par doar o pisăloagă, acel “nu” înseamnă, de cele mai multe ori, protecție – iar asta e dragoste, pentru că încercăm să protejăm oamenii pe care-I iubim.

Desigur, dragostea nu se rezumă la “ai voie, n-ai voie”, ci la atât de multe aspecte la care nu mă gândisem vreodată înainte să le am pe ele. Viața mea s-a schimbat de când au apărut aceste două fetițe zâmbărețe care sunt centrul universului meu, bucuria mea de fiecare zi.

Ce-aș face pentru ele? ORICE.

Însă, cum momentan luna de pe cer nu e disponibilă 😊, încerc să le înconjor cu iubire, să fiu atentă la educația și la sănătatea lor. Iar legat de sănătate – pentru că despre asta scriu mai multe azi –, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am făcut încă de când s-au născut a fost să cer mereu sfatul medicului. Au răcit? Le doare capul? N-au poftă de mâncare? Indiferent de situație, am anunțat medicul fetelor și le-am dat medicamentele pe care mi le-a prescris și nimic altceva. Nu ce cred eu, nu ce mi se pare mie că trebuie.

Când a fost nevoie de vaccinuri, medicul de familie ne-a fost alături, iar de curând am stabilit o nouă întâlnire pentru că, nu peste mult timp, fetele mele vor împlini 11 ani. Aceasta este vârsta de la care, în România, vaccinarea anti-HPV (gratuită și făcută la solicitarea părinților, în baza unei cereri la medicul de familie) este inclusă în cadrul Programului Național de Vaccinare.

Vaccinul anti-HPV este cel care luptă împotriva virusului HPV (Human Papilloma Virus), responsabil pentru apariția a 99% din cazurile de cancer de col uterin, dar și a altor tipuri de cancer. Ca să avem o idee mai clară, trebuie să spun că, în România, infecția cu HPV duce la 3380 de noi cazuri de cancer de col uterin și la peste 500 de cazuri de alte tipuri de cancer în fiecare an. Mai mult, 1800 de femei își pierd viața anual la noi în țară din cauza cancerului de col uterin.

Ca să rezum: există un vaccin care îmi poate proteja copiii de un virus responsabil pentru cancer. E gratuit (pentru fetele înttre 11 și 18 ani, dacă părintele face o cerere la medicul de familie). Oferă protecție maximă dacă e administrat înainte de 15 ani, dar e eficient și după această vârstă. Mai mult, studiile disponibile (realizate în cei 13 ani de când acest vaccin este folosit) arată că este sigur și că oferă protecție pe toată durata vieții.

Mi-e greu-mi imaginez că există și oameni informați care consideră că vaccinul anti-HPV nu e important pentru sănătatea lor (se poate face și la vârste mai înaintate) și a copiilor lor. Pot însă să înțeleg că nu am citit toți despre asta, că nu avem toate detaliile pe care ni le dorim – dar acum avem surse avizate pe subiect, precum site-ul Protejează-te de HPV. Tot acolo există și un ebook cu toate informațiile necesare. Mai mult, medicii de familie – cei la care trebuie să faceți cererea pentru vaccinarea gratuită – vor răspunde la toate întrebările.
Iar dacă v-aș da un sfat (deși încerc să nu fiu prea sfătoasă 😊), acela ar fi să discutați cu medicul de familie despre vaccinul anti-HPV. E o miză foarte importantă: aveți șansa de a vă proteja copiii de cancer. E unul dintre lucrurile cele mai însemnate pe care îl puteți face pentru ei.

Mi-am pierdut mama din cauza cancerului (chiar dacă nu unul provocat de HPV). S-a topit sub ochii mei, puțin câte puțin, în fiecare zi. A fost una dintre cele mai grele încercări prin care am trecut, văzând-o cum se duce și neavând la dispoziție mai nimic pentru a-i potoli durerea. A suferit cumplit. Amintirea ei îmi e de ajuns pentru a mă convinge să fac tot ce-mi stă în putere să-mi protejez copiii și pe mine însămi de această boală.

Foto principală: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio

The post Sunt puține lucruri pe care chiar TREBUIE să le faci, dar unul dintre ele… appeared first on Mara Coman.

Găsesc în dulap niște bucățele de zahăr cubic de care uitasem. Mi-am amintit cum ronțăiam eu zahărul cubic când eram mică și cât de rar se găsea. Așa că mă duc în camera fetelor și le întreb:
– Voi ați mâncat vreodată zahăr cubic?
Am zis cuvântul magic, adică zahăr. Când e vorba de dulce, entuziasmul fetițelor mele ajunge la maximum. Ioana lasă din mână piesele de Lego și începe să țopăie de parcă e pe arcuri.
– Nuuuu, n-am mâncat! Cum e? Vreau și eu! Vreau acuuuum! Îmi dai?
Aprob și, în timp ce aleargă spre bucătărie, mă întreabă:
– Mom, ce e ăla bic?
O privesc încurcată și-mi explică:
– Ai spus că-mi dai zahăr cu bic.

Maria are o pasă în care vrea să se îmbrace doar cu hanorace, eventual cu mânecile mai lungi, să nu i se vadă degetele. Uneori poartă și gluga, da, în casă. Totul asezonat cu niște momente în care își dă ochii peste cap.
Ioana, cu rochiță roz și fundiță cu glitter, legat de cele de mai sus:
– Aș vrea și eu să fiu cool, dar nu știu cum se face și Maria nu vrea să-mi spună și mie.
Maria, de sub glugă, catadicsește să-i zică:
– Trebuie doar să fii nepăsătoare.

E dimineață. Ioana și Maria se trezesc și le văd că intră-n bucătărie. Aproape în fiecare zi, Ioana e desculță. Avem această discuție în fiecare zi. De unde stau acum, nu le văd picioarele când deschid ușa.
– Ioana, te rog să nu-mi spui că ești iar desculță.
– Bine, atunci nu-ți spun.

– Dar lui Iohannis îi place viața?
– Cum adică, Maria?
– Adică e ca un rege, primește cadouri, se bucură, zice „eu sunt președinte și pot să fac orice”?
I-am spus că da, cam asta face.

Ioana, fericită că are voie să se joace pe telefon, vine să-mi arate ceva:
– Uite, mama, jocul ăsta se numește Moy și, în loc Gucci, au scris Moycci. Ce tare, nu?
– Dar de unde știi tu de Gucci?
– Din revista ta.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (60) appeared first on Mara Coman.

Superputeri

Suntem în living și, ca să le amuz, ridic mâinile și un picior – una dintre posturile de la clasa de yoga în care nu prea reușesc să-mi păstrez echilibrul. The airplane, pentru cunoscători.
– Asta faci tu la yoga?, mă întreabă Ioana.
Dau din cap în semn că da.
– Și? Vezi viitorul?

Teme la română. Trebuie să o compare pe mama cu ceva.
Ioana:
– Mama mea este ca o Zână a Fericirii. Pentru că mă face să zâmbesc atunci când sunt tristă.
Mă topesc, mă emoționez etc. Nu pentru mult timp, că urmează Maria:
– Mama mea e ca o bufniță.
Say whaaaat? Fac ochii mari – ca o bufniță! – să văd de ce oare zice așa ceva. Continuă:
– Pentru că e deșteaptă.
Am râs :).

– Când o să fiu mare, o să fac un adăpost pentru pisici. Și o să o angajez pe Maria.
Soră-sa, un pic lezată:
– Poate te angajez eu pe tine!
– Da, da. O să fii adjuncta mea. Șefa numărul 2.
– Sfinte Sisoe!, exclamă soră-sa și pleacă.

– Adolescența e cea mai pupăcioasă perioadă. Așa am auzit.
(Maria)

The post Când suntem #DoarNoiTrei (59) appeared first on Mara Coman.

Diplomație

După ce a făcut mofturi, Ioana a decis totuși să guste un fel de mâncare nou.
Ba mai mult, a recunoscut că i-a și plăcut.
Eu, încercând să fiu un părinte bun:
– Ioana, îți mulțumesc că ai gustat. E important pentru mine.
– Și acum putem merge la magazinul de jucării?

M-a desenat Maria. În bluză cu dungi, păr drept, cerceii pe care îi port cei mai des. Vorbesc între ele de parcă n-aș fi de față.
– Dar arată ca o adolescentă, îi zice Ioana.
– Mda, cred că am făcut-o prea tânără.
– Ce-ai ziiiiis?, o întreb eu.
– Ah, scuze, am uitat. Mami e deja tânără.

Plouă, bate vântul, e un pic de vijelie.
Gemenele stau la palavre:
– Ce facem dacă se întrerupe curentul?
– Ne uităm la un film.

– Ce înseamnă abătut?, întreabă Ioana.
I-a explicat Maria:
– Că te simți bătut, dar nu ești.

– Mi-a venit o idee. Da’ nu e de joacă; e de viață, îi zice Maria soră-sii.
– Oh!
– Uite, continuă Maria, pentru că eu sunt mai mare, că știi că m-am născut prima, mă gândeam ca de acum înainte să iau eu deciziile.
Ioana răspunde fără să stea pe gânduri:
– Nu.

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul de Instagram @ioana_si_maria.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (57) appeared first on Mara Coman.

Fetița mea inocentă

Suntem la Oradea, în vechea cetate. Maria e entuziasmată că a văzut o pisică. Era destul de departe de noi, dar fiică-mea mă anunță:
– E motănel.
– De unde știi tu?, o întreb.
– După fund!
Mă amuz, râd, dar vreau să înțeleg.
– Cum adică după fund?
– Are acolo o inimă întoarsă. <3

Nici nu-și dorește prea multe lucruri
Ioana se uită la un film. Vine spre mine alergând;
– Vino să vezi! Știi cu ce merge ăsta? Cu o mașină luungă! Vreau și eu!
Era desigur, o limuzină.
I-am zis că rezolv imediat.

Cuvinte pierdute
Maria vrea să povestească ceva despre o tornadă, dar nu găsește cuvântul:
– Știi tu, mama. Vâj-vâj.

Ce discută fetele mele cu prietenele lor
În dialogul de mai jos, Ioana o menționează pe Vera, prietena ei, care are 8 ani.
– Iohannis e urât, zice fiică-mea. Hai să-l înclouim.
– Cu cine vrei tu să-l înlocuim?
Stă un pic pe gânduri:
– Dracnea (cu c, da!) cum e? E urât și el?
– E în pușcărie, așa că…
– A, așa e. Uitasem. Mi-a zis Vera.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (56) appeared first on Mara Coman.

Ce atâtea detalii?!

Ioana are acest moment dulce în care mă umple de complimente:
– Mama, ai cercei frumoși. Și ți-ai prins și părul frumos, uite ce bine-ți stă. Știi că nici n-ai riduri? Ești frumoasă, mama.
Intervine și Maria, plictisită:
– Dar nu puteai și tu să-i zici pe scurt?

Maria îi explică soră-sii:
– Trapezul arată ca un bucat din ăla de aur.
Mă pufnește râsul:
– Un bucat? Cum adică un bucat?
– Adică un lingou, mama.

Limbi străine

Facem unul din drumurile lungi cu mașina din vara asta. Fetele se entuziasmează la fiecare animăluț. Cai, vaci, oi și, desigur, câini și pisici. Și, dintr-o dată, Ioana vrea să știe:
– Calul vorbește limba călărească?

O să-i aduc eu aminte

Maria, strâmbându-se de fiecare dată când e o scenă ronatică într-un film și cei doi îndrăgostiți se sărută:
– Primul meu sărut va fi în clasa optișpea.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (55) appeared first on Mara Coman.

Totul e despre noi
Suntem în mașină și Ioana vede pe geam o pensiune. Citește cu voce tare, pentru că are numele soră-sii:
– Uite, mama, Pensiunea Maria.
O secundă mai târziu:
– Dar de ce se cheamă pensiune? Că Maria mea n-a ieșit la pensie.

Nedreptate
Domnișoara Maria, la Cozia, după ce a coborât treptele vechi și denivelate din piatră, până jos, la râu:
– Mama, uite cât de nedrepte sunt scările astea!

Cariere de necontestat
– Trebuie musai să mă duc la cinema, să mă fac actriță, decretează fiică-mea, Ioana.
Maria nu se lasă mai prejos:
– Eu trebuie să joc fotbal, o să fiu portar.

Poate mai târziu
Vorbesc cu cineva și Ioana aude cuvântul dramă. Se înființează și mă întrerupe ca să mă anunțe că:
– Știu și eu o dramă, mama, doar că acum nu sunt concentrată.

Matematică
Copilele mele îmi arată un triunghi și-i zic dreptunghi. Sigur, mi-au zis că din greșeală. Insist:
– Triunghiul are doar trei laturi. Și tri vine de la trei.
– O fi așa, da’ dreptunghi nu are nici o legătură cu patru.
– Nu, pentru că triunghiul are trei laturi și trei unghiuri. Drept-unghi vine de la unghiul drept, care…
– De la ce? Despre ce unchi vorbești, mama?
Să lăsăm copiii să se bucure de vacanță, că mai au puțin și încep școala. Online.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (54) appeared first on Mara Coman.