Oare fetele mele vor fi dezinvolte toată viața sau îndrăzneala asta a lor se va estompa odată cu vârsta și cu eventualele respingeri?
Azi, când eram pe plajă, mă gândeam că asta e una dintre cele mai frumoase perioade pe care le trăiesc alături de fiicele mele. Nu doar că e un moment de viață așezată și calmă, în care avem tot ce ne trebuie, dar au și ele o vârstă frumoasă: nu mai sunt chiar copii, putem discuta și face împreună o mulțime de lucruri. Și nici n-au început încă toanele adolescenței. Cu mici excepții, când Maria își dă ochii peste cap.
N-o să scriu acum despre asta pentru că e un pic cam siropos (și siropul e bun uneori, dar îl amân un pic) dar și pentru că am asistat la un schimb de replici care m-a amuzat și care mi-a plăcut tare mult. E, cred, al doilea de acest gen – primul a avut loc pe când fetele făceau școală online, în pandemie.
O să încep cu el.
Context: fetele mele erau în online, o parte dintre colegi erau la școală. Învățătoarea lor făcea tot ce putea ca să aibă grijă de toți. Cu toate astea, într-o pauză, Maria vine și mi se plânge:
– Și eu, și Ioana, ridicăm mâna, dar doamna nu ne pune să răspundem.
Ca să înțelegeți, erau în clasa a IV-a, își doreau să răspundă la oră, să fie băgate în seamă.
I-am explicat Mariei că erau peste 30 de copii în clasă, ar fi fost aproape imposibil să răspundă toți într-o oră.
– Nu, mom, nu e asta. La un moment dat n-a mai ridicat nimeni mâna, în afară de mine și de Ioana. Și tot nu ne-a pus pe noi.
N-am mai avut ce să răspund. Pentru că, sincer, nu aveam de unde să știu ce era în mintea învățătoarei lor. Exact asta i-am spus Mariei și am adăugat:
– Poate ar fi bine să o întrebi.
A fost foarte surprinsă, de parcă aș fi sfătuit-o să facă ceva nemaivăzut. După o secundă de gândire, m-a întrebat:
– Vorbești serios?
– Chiar nu am de unde să știu care e motivul. Dar, dacă o întrebi pe doamna și dacă explici frumos, cred că poți afla.
Între camera mea și a fetelor e doar un hol, iar ușile sunt mai mereu deschise. Nu peste mult timp au început din nou școala online și am auzit-o pe Maria:
– Doamna, aș vrea să vă spun ceva. Mi se pare că ne ignorați, pe mine și pe Ioana. Așa e?, întreabă fiică-mea, direct, cu mai puțină delicatețe decât o sfătuisem.
Am murit.
Am fost, în același timp, foarte mândră că fata mea chiar a pus întrebarea care nu-i dădea pace, dar mi-a fost și teamă. Nu știam ce fel de răspuns va primi: unul care s-o lămurească sau unul care s-o timoreze și care să nu-i mai dea curaj să întrebe altă dată.
Aveam inima cât un purice când am auzit-o pe învățătoarea fetelor mele răspunzându-i Mariei:
– Ai dreptate. Nu te-am lăsat să răspunzi azi pentru că se întâmplă ceva cu conexiunea la internet. De fiecare dată când răspundeți, tu sau Ioana, se întrerupe zoom-ul, trebuie să ne reconectăm și pierdem mult timp. Ăsta e motivul, nu altul. Dar ai observat bine.
Cealaltă poveste e de acum, din Grecia.
Sunt foarte puțini oameni pe plaja noastră, e liniște și e bine. Însă lângă noi e o familie de români care are un băiețel cam de vârsta fetelor. Ele ar fi vrut să se joace cu el, dar nu prea s-au potrivit programele: ori înota, ori nu era pe plajă, ori a plouat și-am stat cu toții în casă.
În final, suntem toți în același loc, iar Ioana se ridică de pe șezlong și pornește spre el, hotărâtă:
– Vrei să fim prieteni?
Oameni buni, dacă nu era copilul de față, m-aș fi tăvălit pe jos de râs.
Ar fi trebuit s-o auziți: n-a avut nici o urmă de nesiguranță în voce. Mai mult, era foarte pornită: oricine ar fi fost interlocutorul ei, avea doar două variante – să accepte sau să pornească un război.
În timp ce încercam să mă abțin din râs și mă rugam ca băiatul să răspundă afirmativ, cel mic a făcut alegerea diplomatică și a zis da.
Fără să mai aștepte vreo secundă, fiică-mea dă să-l întrebe dacă vrea să joace cărți împreună. Dar se oprește brusc, de parcă ar fi încurcat grav ordinea lucrurilor:
– Ah, nu. Stai! Mai întâi: cum te cheamă? Ea e Maria și eu sunt Ioana. Nu te stresa dacă ne încurci, suntem gemene. Toată lumea ne încurcă.
Pe măsură ce trio-ul se depărta, am mai auzit diverse, precum:
– Știi, noi avem două pisici.
– Ce culoare îți place?
– Care e aroma ta de înghețată preferată?
M-am gândit că noi, adulții, nu ne mai punem întrebările astea.
***
Îmi plac dungile și galbenul.
Iubesc înghețata de fistic și de alune.
Vreau să citesc, să călătoresc și să scriu – habar n-am în ce ordine.
***
Eu n-am avut niciodată curajul să fiu atât de directă. N-am rostit cu voce tare multe dintre întrebările la care căutam răspunsuri. Am crescut cu “ce-o să zică lumea”, cu teama de respingere și cu cea de a face ceva neconform.
Poate nici nu m-aș fi gândit la asta, dar văd diferența când mă uit la Ioana și la Maria. Ador dezinvoltura lor, le încurajez să întrebe când vor să afle ceva și le explic că nu au nimic de pierdut. Pot primi doar un refuz, dar nu e mai bine să-l primească decât să se întrebe “cum ar fi fost dacă…”?
Habar n-am dacă atitudinea asta îndrăzneață va fi cu ele toată viața sau dacă se va estompa odată cu vârsta și cu diversele experiențe sau respingeri. Mi-ar plăcea să cred că nu se va întâmpla asta, dar chiar nu am de unde să știu: n-am fost atât de dezinvoltă niciodată, mi-am pus o mulțime de piedici și, în locul curajului de a pune întrebări, m-am pierdut în interpretări și scenarii.
M-am trezit azi gândindu-mă că învăț atâtea lucruri de la Ioana și de la Maria și că, probabil, viața mea ar fi fost mai ușoară dacă le-aș fi știut deja.
Dar mai bine acum decât niciodată, nu-i așa?
Foto: Liviu Bădiliță & Roxa Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio.
Simpatică faza din Grecia!😃 Așa sunt majoritatea copiilor, dar pe măsură ce cresc devin un pic (sau mai mult) timizi, apoi redevin dezinvolți – poate nu chiar așa ca în copilărie, totuși. Nu e regulă fixă, depinde de fiecare persoană.
Și adulții își adresează acele întrebări (pe lângă altele) la începutul unei relații- de prietenie, de iubire, de colegialitate. Eu așa îmi amintesc…😜
Poate rămân mai mult așa dezinvolte 🙂
buna 🙂 și copiii mei erau mai direcți și mai dezinvolți decât am fost eu vreodată și mă gândesc ca e din cauza educației (ca pe noi nu ne punea nimeni sa punem întrebări, trebuia sa fim discreți), a profesorilor (care răspund la întrebări și nu dau doar cu palma/creta/aratatorul în cap) și a faptului ca sunt 2 (se au de back-up una pe cealaltă, isi „tin spatele”. la copiii mei a fost evident cât de bine le-a fost ca sunt 2). eu așa cred
Adevărul e că e minunat că se au una pe cealaltă. E posibil ca ăsta să fie unul din motive, nu mă gândisem 🙂
Eram cu fata mijlocie de sase ani la o cafenea și hrănea porumbeii cu pâine. Lângă ea vine un băiețel de vârstă apropiată. Stau unul lângă celalalt un minut. “Ți-au căzut dinții, nu?” “Da, uite, aici, aici și aici” “Și mie mi-au căzut” “WAW…. Vrei să fim prieteni?”. O oră, până am plecat, s-au jucat și s-au comportat ca și cum erau prieteni din totdeauna. Uneori sunt gelos pe firescul copiilor, pe ușurința cu care interacționează și mai ales pe faptul că nu îi privesc pe ceilalți cu rezerve.
Da, e fascinant. Plus că se întreabă asta cu „vrei să fim prieteni” dinainte să se cunoască.
Secvența din Grecia ar fi de pus în ramă, dacă ar putea fi înrămată.
Îndrăzneala cred că o să rămână cu ele la maturitate, eventual ușor “rafinată”.
Daaa, și mie mi-a plăcut 🤣
Adorabile copilele! Aşa este, în copilărie legăturile se fac mult mai uşor.
Dpdv al întrebărilor foarte bine pentru ele, noi toate ar trebui să fim mai asertive.
Din fericire semăn cu mama, aşa că merg până în pânzele albe dacă ştiu că am dreptate.
P.S. Foarte faine outfit urile voastre ❤
Mulțumesc, le transmit fetelor 🤗
Asa am remarcat si eu, copiii de azi sunt mai dezinvolti si lipsiti de temerile noastre. Mie asta mi-a adus inaintarea in varsta, am scapat de timiditate.
🤗
Eu mai am de lucrat. Sau de înaintat în vârstă 😅
Mara, cât de frumos scrii! Iubesc genul acesta de postări! 😍
Mulțumesc 🤗🧡
Foarte fain 🙂 Eu chiar cred că generația asta nouă de copii va fi altfel față de noi și nu vor pierde pe parcurs ce dezvoltă acum, mai ales dacă au susținerea să crească frumos și sănătos dpdv emoțional.
Povestea asta îmi amintește de fie-mea la 4 ani.
Eram prin Cluj cu ea, ne plimbaserăm muuult și am oprit la un restaurant să mâncăm ceva, că eram rupte. Ea a cerut și o limonadă cu lavandă și afine, ospătarul i-a adus-o. A luat o gură și mi-a zis ”Mami, nu-mi place. E pișcătoale.” Gust și… da, era făcută cu apă minerală, iar ei nu-i place apa minerală deloc.
Noh, în mintea mea rula programul standard: ”trebuia să întreb, e greșeala mea, aia e”, iar ei i-am replicat automat: ”Lasă că bei apă de la mami”. Dar domnișoara din dotare nu s-a mulțumit cu ce i-am zis eu, așa că în secunda în care ospătarul a trecut pe lângă noi, l-a chemat frumos și i-a zis ”Nu-mi place limonada pent’u că e cu apă minelală și eu veau una cu apă plată”.
Ospătarul și-a dat seama că nu ne-a întrebat cu ce fel de apă să o prepare, așa că i-a zis că imediat îi face alta și pe cea pișcătoare poate să o bea mami dacă îi place.
Și s-a rezolvat situația 🙂 Doar deschizând gurița aia mică.
M-a uimit asertivitatea ei și mi-am dat seama cât de multe am de învățat EU de la ea. M-am bucurat că a reacționat așa, într-un fel în care nici copilul, nici adultul din mine nu ar fi făcut-o. Și m-am ales și cu o limonadă moca :))))))