Când l-am auzit pe colegul de apartament că vrea să ajungă și în cel mai sudic punct al Europei – adică în Spania, la Tarifa -, m-am oprit din tot ce făceam și l-am ascultat cu atenție. Cu foarte mare atenție, mai ales că mă interesa foarte tare dacă e vreo șansă să ajung și eu acolo.

V-am mai spus că mie nu-mi plac călătoriile lungi cu mașina, dar mă gândeam să fac ca data trecută: să zbor până într-unul din orașele mari și, de acolo, să ne continuăm călătoria pe patru roți.

Ceea ce s-a și întâmplat: am aterizat la Barcelona și am plecat spre casă din Sevilla, tot cu avionul. În restul zilelor ne-am plimbat cu mașina în orașele din sud și a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe.

Am scris deja de ce m-a cucerit Valencia, n-o să mă repet, dar pot să mai adaug :). Nu știu cum e să trăiești acolo (deși am primit destule comentarii de la oameni care s-au mutat în Valencia), dar mie mi s-a părut că oamenii sunt relaxați și că se bucură cu adevărat de orașul ăsta.

Mă uitam la cei din Parcul Turia: unii citeau, unii veniseră la un mic picnic. Am asistat chiar la un fel de petrecere de zi de naștere a unui puști, tot în parc. Perechi de îndrăgostiți care stăteau îmbrățișați, pe iarbă, fără să-și spună nimic.

Știu că se vor găsi oameni care să-mi spună că și în Herăstrău e așa. Și în Tineretului. Nu zic că nu sunt, doar că parcă nu atât de mulți. Și, sincer, mi-a plăcut și faptul că din parcurile din Valencia lipsesc terasele zgomotoase, muzică tare, restaurante fancy.

Orașul vechi e o bijuterie, pe-acolo am petrecut destul de mult timp, inclusiv încercând să mănânc la ore nepotrivite. Apoi am mers spre plaja imensă – cred că doar la Deville am mai văzut o plajă atât de lată – și plină de oameni, deși eram în aprilie.

Din Valencia până în La Línea de la Concepción a fost un drum lung cu mașina. Partea bună a fost că, intenționat, pe alocuri am ocolit autostrăzile și am mers pe coastă, ba chiar ne-am mai și oprit pe ici, pe colo, pe unde ne cucerea peisajul. Am avut și parte de o vreme superbă, de ne-am minunat încontinuu de culorile mării.

Problema era că nu păreau să fie prea multe benzinării sau cel puțin nu fix pe șosea. Nu de benzină aveam nevoie, ci de mâncare. Sunt indicatoarele acelea cu cuțit și furculiță, canistră de benzină și parcare, dar noi voiam un sendviș și să mergem mai departe. Mă rog, foamea ne-a împins să ne abatem din drum când am văzut un astfel de indicator și foarte curând am ajuns la ceva ce se numea Restaurant.

Să nu credeți că eram în vreun orășel. Nu, era un restaurant in the middle of nowhere, dar plin. Numai spanioli și nimeni nu rupea o boabă de engleză. Acolo am mâncat o su-per-bă tocăniță de sepie cu sos de roșii și cel mai bun sendviș cu jamon din toată aventura noastră spaniolă.

Dacă mă întrebați pe mine, La Línea de la Concepción nu e musai pe lista de locuri care trebuie vizitate, dar a fost o bază bună pentru drumurile pe care le-am făcut ulterior. Adică am mers la Tarifa, Cadiz, Ronda și am făcut chiar și o mică escapadă în Gibraltar.

Mie mi-a plăcut mult Cadizul, un oraș mare, cu kilometri întregi de plajă, cu universitate, cu un centru vechi cochet și o piață în care am mâncat memorabil. La Cadiz am simțit că aș vrea să mai stau, aș fi vrut să dorm acolo, să am timp să explorez mai mult din oraș.

Ronda

Ronda

Ronda

Ronda e de câțiva ani pe lista mea de locuri în care vreau să ajung, mai ales după ce am trecut o dată pe acolo. Am trecut la propriu, eram într-un press trip și n-am văzut nimic din oraș, ci doar m-am minunat că există un astfel de loc, construit în vârful munților. Așa că m-am întors acum, am luat la pas centrul vechi, podurile celebre și grădinile – un fel de balcoane imense cu un view de senzație.

N-am explorat prea mult Gibraltarul – prietenii îmi ziceau că trebuie să-mi aloc măcar o zi întreagă. Ei bine, eu n-aveam o zi întreagă de stat acolo și m-am trezit și cu o problemă logistică: am rămas fără semnal la telefon. Vasilescu, la fel. Nu ne-am închis datele, doar că telefoanele noastre nu s-au mai conectat la nici o rețea.

Asta înseamnă că nu aveam hartă, așa că ne-am limitat la a urca pe Rock of Gibraltar și a face cunoștință cu maimuțele. Am bifat și experiența de a trece frontiera pe jos, asta chiar nu mai făcusem.

M-am întrebat cum e să locuiești aici, în acest orășel de la marginea continentului, unde se întâlnește Mediterana cu Atlanticul. Mi-a plăcut ce am văzut, dar nu l-am explorat prea mult pentru că scopul nostru era să ajungem la Punta de Tarifa, cel mai sudic punct al Europei.

Punta de Tarifa se află pe Isla de Las Palomas (insula porumbeilor) și, în timp ce mergeam spre ea, cu marea în stânga și cu oceanul în dreapta, am văzut că drumul nostru se termină cu o poartă. Iar pe măsură ce ne apropiam urma să ne dăm seama că acea poartă era închisă.

Ei, nu e tocmai plăcut să pleci din București special pentru asta și să te trezești că nu poți, de fapt, să vizitezi insulița. Totuși, pe acea poartă era un număr de telefon la care am sunat, deși eram convinși că n-o să răspundă nimeni.

Surprinzător, chiar a răspuns cineva la telefon și da, am putut face programare. În drumul nostru spre Sevilla ne-am oprit din nou la Tarifa și am văzut Isla de Las Palomas – locul de unde, în zilele senine, se vede Marocul.

De neratat: dunele de lângă Tarifa. Mai exact, Duna de Valdevaqueros, locul despre care am scris deja aici. 

Poate și pentru că eram destul de obosită când am ajuns. Aveam așteptări mari și da, am amuțit când am ajuns în Piața Spaniei.

Orașul se pregătea de feria, femeile erau îmbrăcate în rochii tradiționale, cu volane, și purtau flori în păr. Mi se părea că e aglomerat și plin de turiști – nu vreau să mă gândesc cum e vara acolo.

Am stat doar o zi și am simțit că n-am înțeles nimic, deși am mers cât am putut prin centrul vechi. Dar n-am avut timp să-l văd în tihnă, să descopăr locuri ascunse. M-am convins însă că trebuie să fiu cu ochii pe zborurile spre Sevilla și să merg acolo pentru câteva zile.

Nu știu când va fi și asta, că lista mea cu locuri pe care vreau să le (mai) văd se tot mărește.
Însă, dacă ar fi să-mi stabilesc „prioritățile” de vacanță pe tărâmuri spaniole, cred că mai întâi m-aș întoarce la Valencia, cu Ioana și Maria. Sigur le va plăcea și lor.

The post Valencia, Tarifa, Ronda, Sevilla și un pic de Gibraltar appeared first on Mara Coman.

Eram frântă când m-am întors din Norvegia. Bine, nici faptul că am ajuns acasă la 2 noaptea n-a ajutat, dar nu de-asta eram frântă. Ci pentru că a fost o escapadă cum îmi place mie: cu umblat de dimineața până seara. Era să scriu cu mers „zi-lumină”, dar n-ar fi corespuns realității, că acolo, în nord, în perioada asta nu se face întuneric niciodată.

Pe cât de mult iubesc vacanțele active, pe atât de mult mă obosesc. Dar e o oboseală din aia bună, fizică, instalată după ce am mers mult prin locuri pe care nu le-am mai văzut, după ce m-am minunat de fiecare descoperire. Cu seri în care adorm imediat ce pun capul pe pernă și nu mă trezesc până dimineața.

Deși ador senzațiile astea și îmi fac bine la cap, când mă întorc acasă sunt ruptă. Tot ce vreau să fac e să stau acasă, să nu plec nicăieri, și să nu fac nimic.

De altfel, acum, când m-am întors din Norvegia, am profitat de faptul că eram doar eu cu pisicile (chestie care se întâmplă foarte rar) și, într-una din zile, m-am trezit, mi-am făcut cafea și m-am uitat la un serial. Dimineața, da?
E ceva ce nu fac niciodată, dar pur și simplu îmi doream să zac, să nu fac nimic, să nu am nici o presiune.

Atât am avut să vă zic.
Între timp s-au întors toți acasă, copilele m-au întrerupt de cinci ori cât am scris rândurile astea, ieri am avut o filmare, aseară am gătit și am impresia că absolut toate hainele noastre sunt în coșul de rufe.
Mom life :).

Foto principală: Vladislav Muslakov / Unsplash

The post Voi nu aveți nevoie de o vacanță după vacanță? appeared first on Mara Coman.

Sfârșitul verii m-a găsit pe o plajă din Grecia. O vacanță care nu părea genul meu – eu îmi doream concedii active, cu mult mers pe jos în fiecare zi, în orașe mici și mari, în piețe. Dar Ioana și Maria voiau să se bucure de mare. Am scris aici, de altfel, că datorită lor am redescoperit cât de bine îmi fac zilele relaxante la plajă, cât de mult mă încarcă cu energie și cât de mult iubesc marea, de fapt.

Plajă și mare găsim în multe locuri, dar, având în vedere câte zboruri au fost anulate și ce nebunie era în aeroporturile lumii, am mers în Grecia cu mașina. Un prieten ne-a recomandat Villa Despina: m-a convins imediat ce am văzut fotografiile de pe site și am plătit și avansul în aceeași zi.

A meritat: plănuisem să stăm șapte zile, dar am stat 10. Detalii multe sunt aici, a filmat colegul de apartament la fața locului. N-o să repet informațiile; mi-au plăcut vila, zona, apa lină și curată.

Dar cel mai mult mi-au plăcut oamenii.

Proprietarul vilei își bea cafeaua la beach bar în fiecare dimineață. Uneori ajungeam la plajă chiar înaintea lui și schimbam câteva vorbe odată ce-mi savuram primul cappuccino. Nu făceam asta din politețe – omul chiar știe să-ți dea spațiu și nu stă pe capul turiștilor -, ci pentru că discuția era întotdeauna plăcută. Aflam despre restaurantele din zonă, despre plante care se murează sau se pun în salată, despre meduze și despre cel mai bun ulei de măsline. Apoi, despre cum a modernizat vila, care a aparținut părinților lui, dar și e căsătorit cu o româncă.

Într-o zi, citeam la umbră, pe plajă. Pentru că nu e agitație și nebunie, reușeam să mă relaxez și chiar să adorm uneori. Fetele mișunau în jur, iar eu stăteam fără grija pe care aș fi avut-o dacă am fi fost pe o plajă aglomerată.

La un moment dat, le aud minunându-se. Întorc capul și văd că stau de vorbă cu o femeie de vârsta mea, îmbrăcată într-o superbă rochie albă, care le arăta delfinii. I-am urmărit toate cu privirea până au dispărut și așa am intrat în vorbă cu R., soția proprietarului.

Aveam impresia că o cunoșteam de-o viață. Fetele o așteptau în fiecare după-amiază să înoate împreună. Am schimbat numere de telefon și am vorbit acum vreo două zile, când am gătit pentru ai mei roșii umplute, cum am mâncat în Grecia.

Lângă noi, la plajă, stătea o familie de români care aveau un băiețel de vârsta fetelor mele. Am scris aici cum s-au împrietenit. Au stat împreună în fiecare zi, s-au jucat, au înotat, au desenat și au mâncat împreună.
Inevitabil, am intrat în vorbă cu părinții lui și am ieșit de câteva ori la cină. Ne-am simțit bine și ne-am bucurat că ei cunoșteau bine zona, tavernele, felurile de mâncare.
Pentru că ei nu locuiesc în România, copiii noștri vorbesc în continuare pe zoom. Noi, pe WhatsApp și Messenger. Chiar ne gândeam că ar fi frumos să ne întâlnim din nou, la anul, în același loc.

Cu ei am fost prima dată la Moustakas, taverna unde Maria gătește încă alături de mama ei, care are o vârstă venerabilă. Sunt multe alte restaurante în zonă, unele mai fancy (minunată mâncarea de la Trizoni), dar la Moustakas mergeam pentru senzația aia de mâncare ca acasă.

Fetele mele comandau roșiile umplute cu orez, pastele mici (un fel de orzo) cu sos de roșii și vită fragedă, chiftelele marinate și cartofii cu sos (delicios, deși nu știu ce fel de sos era). Eu am mâncat pește în fiecare seară și, deși fug de peștii mici (îmi imaginez că au oase multe), am gustat ceva ce semăna a barbun. Nu știu dacă era chiar barbun, dar e cel mai dulce pește pe care l-am mâncat. Iar de sargos nici măcar nu auzisem până atunci – neapărat la grătar.

Însă, pe lângă mâncarea foarte gustoasă, la Maria ne simțeam foarte bine. Dacă nu avea paste într-o zi, le prepara special pentru fete. Dacă voiam jumătate de porție, ca să gustăm mai multe feluri, nu era nici o problemă. Mi-a spus cum să fac acasă roșiile umplute care ne-au plăcut atât de mult.
Mi-a dat numărul ei de telefon și mi-a zis să-i scriu pe WhatsApp dacă vreau vreo rețetă.

În ultima seară, copilele mele au vrut din nou acele paste – și o tot rugau pe Maria să-mi dea rețeta. Ceea ce Maria a și făcut, dar, pe lângă rețetă mi-a dat și o pungă cu acele paste grecești, ca să le fac fetelor acasă. Ei bine, la finalul serii am plecat fără punga cu paste: erau multe farfurii și pahare pe masă și pur și simplu am uitat. Ce credeți c-a făcut ea? M-a sunat pe la zece seara, s-a urcat în mașină, a venit la noi la vilă și mi-a adus pastele pentru copii.

OK, sunt doi kilometri și jumătate, dar sincer e un gest care m-a impresionat foarte mult. Știa că plecăm a doua zi și s-a gândit că o să fie fetele dezamăgite dacă plecăm acasă fără paste.

I-am trimis poze Mariei cu (deja) celebrele roșii umplute. Mi-a răspuns și mi-a zis că arată exact așa cum trebuie.

Grecia mea a fost frumoasă, mi-am încărcat bateriile și, în sfârșit, am simțit și eu că mi-am luat porția de stat de ajuns la mare. Am văzut răsăritul pe plajă, cu soarele ieșind din mare, am ațipit la umbră, am țopăit în nisipul prea fierbinte și m-am bucurat de marea limpede și clară, plină de peștișori. Fetele mele au învățat să înoate. Am plecat de acolo dorindu-mi să mă întorc, pentru că, una peste alta, experiența mi-a făcut bine la cap.

Dar cel mai mult m-au bucurat întâlnirile cu acești oameni – practic, cel mai prețios lucru din această vară.

UPDATE: La cererea publicului, revin și cu rețetele: roșii umplute (gemista) și paste micuțe cu vită fragedă (gouvetsi).

The post Oamenii pe care îi cunoaștem în vacanțe appeared first on Mara Coman.

Vacanțele mele au fost mereu active: voiam – și încă vreau – să văd cât mai multe locuri, să descopăr orașe, să mă plimb prin piețe, să mănânc în locuri mici și nepretențioase, cu localnicii, să am timp de muzee și de parcuri, să mă opresc când găsesc un loc atât de frumos încât mi se taie respirația, să mă întreb cum ar fi să trăiesc acolo.

Seara, când ajung din nou la hotel, sunt frântă de oboseală, dar e o oboseală bună, fizică, genul de care nu prea am parte în zilele obișnuite. Adorm imediat, probabil la contactul cu perna, și a doua zi o iau de la capăt.

Poate că e un fel de fugă, de evadare, dar e ceva ce-mi face plăcere și de care nu mă satur. Aș vrea mai mult și mai mult și mi-e ciudă uneori că, spre finalul vacanței, nu mai pot să merg atâtea ore pe zi.

Iată de ce, pentru mulți ani, un concediu liniștit, la plajă, era ultimul lucru pe care mi-aș fi dorit să-l fac. Indiferent în ce paradis ar fi fost plaja aia.
Să nu mă înțelegeți greșit: iubesc marea, doar că nu mă vedeam nefăcând altceva o săptămână. De obicei îmi rezervam o zi pentru plajă, în restul urmând să cutreier de dimineață până seara.

În ultimii ani, am tot fost cu fetele mele la mare. E ce-și doresc ele cel mai mult în vacanță: să mergem la plajă, să se bălăcească, să adune scoici, să dârdâie când ies din apă și s-o ia de la capăt. Genul de program total neapetisant pentru mine – dar la care m-am supus de bună-voie, gândindu-mă că Ioana și Maria au nevoie de plăcerea asta.

Uit în fiecare an că am nevoie de genul ăsta de odihnă la fel de mult ca și ele.

Acum, când scriu rândurile astea, sunt cu fetele la mare de aproape o săptămână. Pe litoralul bulgăresc, într-un hotel OK-ish, o plajă la fel, dar ideală pentru copii: un golfuleț în care nu sunt valuri aproape niciodată, cu apă mică, mal lin și nisip.

Toată săptămâna am avut același program: trezit dimineață, mers la plajă, întors la hotel, prânz, așteptat să se facă ora cinci după-amiaza, când soarele începe să fie mai blând, din nou plajă, cină, somn.

Total neinteresant.

Însă azi, în timp ce beam cappuccino pe șezlong, mi-am dat seama că sunt odihnită. Că mă simt foarte bine și că îmi place foarte mult să stau acolo, sub umbrelă, cu ochii după Ioana și Maria care țopăiau, la propriu, în apă.

Aveam nevoie să stau cu picioarele goale-n nisip, să mi se pară că-i apa prea rece și-apoi, peste câteva minute, să am impresia că e caldă. Aveam nevoie să mă bucur că am găsit o scoică pe care-o pot purta ca inel, să-mi amintesc ce bună e briza într-o după-amiază fierbinte, să decorez un castel din nisip și să citesc dintr-o carte ușoară, de vară.

Aveam nevoie să nu fac nimic.

Mi-am dat seama azi, acolo, pe plajă, că zilele astea mi-am încărcat bateriile. Și că, oricât de frumoase sunt vacanțele alea active ale mele, trebuie echilibrate cu un respiro leneș, pe malul unei mări calme.

Foto: Dominic Sansotta / Unsplash

The post Uitasem cât de bine e să mergi la mare appeared first on Mara Coman.

Cred că n-aș fi scris pe tema asta dacă fetele din #ACinceaPutere n-ar fi propus să vorbim despre vacanțe. Primul meu gând a fost că e ușor să scrii despre concedii dacă nu ai limită pe card: alegi o destinație superbă, un hotel bine cotat și sunt șanse mari să ai parte de o vacanță memorabilă. Doar că nu toți ne permitem acest lux.

Întâmplarea face că, în aceeași perioadă în care mă gândeam la unghiul de abordare al articolului meu, am stat vorbă cu o cunoștință care a divorțat de curând, care are două fete mari și care mi-a zis, printre altele, cu regret:

“Știi, noi (n. red.: ea, fostul ei soț și copiii) mergeam în atâtea vacanțe împreună. Cum o să plec eu cu fetele de-acum?”

Și, în cazul ăsta, era vorba de cineva care nu avea nici o constrângere din punct de vedere financiar.

Atunci mi-am dat seama că sunt mai multe femei pentru care primul concediu de după divorț pare mai degrabă o provocare decât o vacanță. Mai ales dacă au și copii, și un buget mai puțin generos.

Hai să vorbim despre asta, că știu exact cum e.

Un psiholog ar putea explica mai bine decât mine ce fel de dependență le face pe unele femei să-și imagineze că nu se pot descurca singure într-o mulțime de situații. E vorba și despre obișnuință, desigur.

Revenind la concediu și temerile aferente, știu că e mult mai ușor în doi: e încă un adult care supraveghează copiii, ajută cu bagajele, îi supraveghează pe cei mici ca să ai și tu o oră liberă.

Dar în relațiile care se termină cu un divorț lucrurile nu prea mai sunt așa de roz: intervin certurile, contradicțiile, lipsa empatiei – uneori ai impresia că partenerul tău se comportă ca încă un copil de care trebuie să ai grijă.

Nu ești singură în concediu, dar în nici un caz nu ai un sprijin real. E doar o impresie. Sau o dorință.

Aveam diverse temeri, inclusiv logistice: de exemplu, nu puteam să-mi țin copiii de mână (fetele mele aveau șapte, opt ani) și să duc și bagajele în același timp.

Și, probabil nu vă așteptați la asta, dar nu știam UNDE să merg.
Ioana și Maria voiau la mare (și eu, de altfel), dar nu eram într-o situație financiară prea bună. În perioada aceea mai toate colaborările mele se încheiaseră și nu-mi ieșeau calculele pentru trei bilete de avion, cazare și toate cheltuielile de la fața locului, oriunde ar fi fost acel loc.

Problema era că nici nu mai mersesem de câțiva ani la mare în România, de asta ziceam că habar nu aveam unde să merg. Nu aveam o impresie foarte bună nici despre Mamaia, nici despre Vama Veche. Mă panica inclusiv ideea unei plaje extrem de aglomerate unde trebuia să fiu non-stop cu ochii pe fete, ca să nu se rătăcească.

Cireașa de pe tort: nici nu conduceam, nici nu aveam mașină, ca să pot spune că, dacă nu ne place o stațiune, ne urcăm în mașină și mergem în următoarea sau dăm o fugă până la Krapetz.

Sigur, în ultima perioadă au apărut și la noi o mulțime de locuri frumoase, dar ori nu știam de ele atunci, ori erau peste bugetul meu.

Îmi amintesc că le-am povestit toate astea prietenilor mei. Printre ei era și o femeie pe care o cunoscusem de curând și care era într-un context similar: singură, cu doi copii, cu venituri limitate pe card și fără permis de conducere.

Dar, spre deosebire de mine, ea n-avea nici un stres legat de concediu: abia aștepta să plece la 2 Mai. Rezervase bilete de tren și cazare la un preț decent, aproape de o plajă mai puțin aglomerată, unde veneau și alte familii (tradiționale sau nu) cu copii și unde, datorită geografiei golfului, ecei mici nu prea au cum să se rătăcească.

În anul acela am mers împreună la 2 Mai. A fost una dintre cele mai frumoase vacanțe de care-mi amintesc.

Fetele noastre s-au simțit minunat și au rămas prietene.

M-am întors la 2 Mai, de data asta doar eu cu fetele mele. Prietena mea avea alt program, dar tot a reușit să vină pentru vreo două zile.

N-am mai fost stresată: știam unde merg, cum ajung, ce găsesc la fața locului și puteam să prevăd chiar și cheltuielile. Fetele mele s-au împrietenit imediat cu o fetiță și s-au bucurat de vacanță.

Nu s-au plâns de nimic: nici de algele peste care trebuiau să sară când intrau în apă, nici că marea nu e turcoaz, nici că nu stăm într-un apartament luxos.

Au fost atât de fericite!

Și da, aveau cu ce să compare: la un moment dat am mers cu ele și într-un resort de lux, unde am avut o vilă cu piscină privată și tratament pe măsura celor cinci stele.

Doar că fericirea nu are legătură cu numărul stelelor afișate la recepție. Nu e prima oară când ajung eu la concluzia asta, dar am văzut-o clar și în ochii fetițelor mele.

Cel cu care-mi petrec concediile mai nou 😊 a fost uimit să mă audă zilele astea spunând că aș vrea să merg și anul ăsta într-un weekend la 2 Mai, cu prietena mea și cu fetele. Uimirea era legată de încă o plecare la mare (stabilisem deja că mergem împreună în Grecia și în Bulgaria).

Nu mai știu exact ce i-am răspuns atunci, dar adevărul e că dorința mea de a mă întoarce acolo nu e legată doar de (încă) niște zile la plajă. E mult mai mult de atât.

Escapadele mele la 2 Mai sunt o metaforă pentru înfrângerea unor temeri care, de altfel nici nu aveau un fundament real.

Vacanțele acelea m-au făcut să mă simt liberă și independentă, ba chiar și puternică. Am trăit acolo senzația aia, rară și prețioasă, că pot face orice-mi doresc. Că am resurse chiar și atunci când cred că nu mai am.

În același loc am legat una dintre cele mai frumoase prietenii, care, cu timpul, a devenit mai intensă și mai valoroasă.

Deci nu, nu mă întorc la 2 Mai pentru mare și plajă. Ci pentru timpul petrecut cu prietena mea și pentru a-mi aduce aminte de mine, într-o perioadă vulnerabilă, în care aveam impresia că nu pot, nu reușesc, nu știu, nu sunt în stare.

Urma să aflu că pot, că reușesc, că știu, că sunt în stare să fac tot ce-mi propun și că sentimentul ăsta de putere amestecat cu libertate e neprețuit. Dacă nici asta nu e o superputere, atunci să-mi ziceți voi care e 😊.

P.S.: Cele de mai sus n-ar fi fost posibile dacă n-ar fi fost îndeplinite câteva condiții:

• Să fiu deschisă la lucruri noi;
• Să vorbesc cu oamenii și să le spun ce probleme am;
• Să spun da unor lucruri pe care nu le-am mai făcut niciodată.

Chiar dacă asta înseamnă un lucru atât de banal (pentru unii) precum a te urca în trenul spre mare.

Fotografiile au fost făcute la 2 Mai, în cei doi ani în care am fost acolo. 

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Când nu știi ce să faci, cumpără-ți un bilet de tren appeared first on Mara Coman.

Ca să n-o mai lungesc, norocul a fost de partea mea. În primul rând, pentru că Meșter știa că permisul meu de conducere stă neatins în portofel. Dar avea o soluție: în fiecare mașină urmau să fie doi oameni, așa că m-am instalat frumușel în dreapta lui Vasilescu. 

 

Din grup nostru fac parte mulți jurnaliști specializați în auto, majoritatea bărbați – cu excepția Cristianei, care e pilot de raliu. Astfel, sunt singura care va avea mai degrabă o perspectivă lifestyle asupra turului, cu mai puține date tehnice.

 

Voi scrie despre experiența de a călători cu Volvo prin țară, despre mașinile cu care mergem (din perspectiva celui care stă în dreapta) și despre locurile în care ajungem.

 

Din tot grupul, doar eu nu conduc. Sincer, mi-e un pic ciudă, dar există și avantaje: sunt și singura care poate să bea prosecco la prânz. 

 

 

default

 

Prima oprire

 

A fost la Crama Apogeum, la Gura Vadului, în Prahova. Nu mai fusesem niciodată acolo și nu aveam cine știe ce așteptări – conform programului, urma să luăm un brunch. Care a fost un prânz delicios în toată regula. 

The post Road trip: 7 zile în România  appeared first on Mara Coman.

Nu că mie nu mi-ar plăcea marea, ba din contră; dar eu vreau și să cutreier orașele, să merg cât e ziua de lungă, să descopăr piețele și să mă bucur de mâncare, pe cât se poate, în restaurantele în care merg localnicii. Însă, până de curând, Ioana și Maria erau prea mici pentru asta. Făceam doi pași și mă întrebau unde e parcul; mai făceam doi pași, voiau să știe când mergem la plajă sau la înghețată și cam asta era distracția lor.

Însă weekend-ul trecut am fost toți patru la Bologna, iar fetele mele au rezistat eroic programului de cutreierat orașul. Partea bună era că mai mersesem la Bologna, deci era nou doar pentru fete. Așa că le-am luat de mână și le-am dus la plimbare, cu opriri pentru gelato, desigur.

Călătoria noastră a fost scurtă, am plecat sâmbătă și ne-am întors marți. Bagaje puține, rucsac și chef de cutreierat. Am avut noroc că a fost vremea frumoasă și sâmbătă, după ce ne-am fâțâit un pic prin oraș, ne-am dus la masă, că eram morți de foame și de poftă.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut să văd că fetițele mele își rafinează, încet, încet, gusturile la mâncare. Dacă până de curând ar fi mâncat burgeri sau cartofi prăjiți oriunde, mi-au zis clar că ar fi păcat să comanzi așa ceva în Italia. Așa că am luat paste bolognese, lasagna, clasicele paste cu sos de roșii (preferatele mele), pizza, sandvișuri cu mortadella sau prosciutto și, desigur, înghețată.

Duminică am luat trenulețul și ne-am dus la Santuario Madonna di San Luca, sus, la vreo 300 de metri de oraș. Am coborât pe jos, pe trotoarele acoperite, am fost la masă și-apoi iar am luat orașul la pas, cu tot cu fete. Centrul Bolognei nu e mare, însă era foarte aglomerat, probabil și pentru că era weekend. Piazza Maggiore era plină de oameni, la fel și zona celor două turnuri. Dar, surprinzător, am mers toată ziua și fetele mele nu s-au plâns. E drept și că au adormit imediat ce au pus capul pe pernă.

Ne-am trezit relativ devreme, ne-am dus la gară și-am luat bilete spre Veneția. În trenurile italiene e curat și civilizat, călătoria e plăcută – mie chiar îmi place să merg cu trenul.
În Veneția m-am felicitat că am ales să venim luni; era oricum destul de aglomerat și cred că, dacă am fi venit în weekend, ar fi fost super plin și greu să te bucuri de orice. Am mers pe jos, pe străduțe, până la Palatul Dogilor, le-am povestit fetelor una, alta despre oraș – dar trebuie să recunosc că nu prea au stat să asculte; erau mai interesate de buticurile care ne ieșeau în cale și ar fi vrut să cumpere tot.
Am avut noroc de o zi cu soare, dar la umbră nu era chiar bine, așa că m-am felicitat că am luat haine groase în rucsac. Ne-am înfofolit și ne-am petrecut după-amiaza pe străduțele orașului, am rănțăit ceva și-am băut ciocolată caldă și-am luat trenul înapoi. Din nou, am mulțumit în gând că Ioana și Maria au crescut și că putem face astfel de călătorii fără proteste, că au avut răbdare să așteptăm trenul.
Altfel, speram să fie mult mai impresionate de oraș, dar cred că trebuie să mai am un pic de răbdare pentru asta 🙂

Sunt două locuri în care am mâncat înghețată perfectă, minunată, superbă în Bologna. La Cremeria Cavour și la Cremeria La Vecchia Stalla. Preferatele mele sunt îngețata de fistic și de alune, mi le comand aproape întotdeauna, însă mi-a rămas gândul la un sortiment de la La Vecchia Stalla: se numește Sant’Andrea și e o aromă de portocală sau flori de portocal, mici bucățele de coajă de portocală confiată și de ciocolată crocantă. E o poezie.

The post Un weekend în Italia în formulă completă appeared first on Mara Coman.

Nu știu să înot.
Paradoxal, iubesc extrem de mult marea, deși am petrecut vacanțe întregi fără să intru în apă.
Da, deloc. Nici măcar așa, cu picioarele.

Când m-au invitat niște prieteni într-o vacanță cu barca, pe mare, am zis – evident! – , nu.
Când am fost la mare cu fetele mele și cu prietena mea, le-am așteptat, răbdătoare, pe plajă.
Când am primit o invitație la piscină am spus nu: acum, serios, ce să fac eu la piscină?!
Când am fost în concediu la Marea Roșie și toată lumea făcea snorkelling, mi-am zis, cu ciudă, că mai sunt și alte lucruri frumoase în viață.

Când prietena mea m-a întrebat dacă nu merg cu ea la lecții de înot, i-am spus tot nu. Ba am și râs că i-a venit ideea asta:

Ai uitat? Mi-e frică de apă. Mă panichez dacă nu mai simt fundul piscinei sub picioare; ba, uneori, chiar și când îl simt. Și am 40 de ani, ce să mai caut eu la cursuri de înot, cu copiii?

Chiar nu am cum. Îmi e imposibil.
Fetițele mele au școală, nu pot să le duc la bunicu’.
Și nici măcar nu e vorba de două, trei zile, ci de o săptămână întreagă.
Bona nu s-ar muta la mine o săptămână. Ar trebui să le ducă și să le ia de la școală pe fete în fiecare zi. Să le și gătească.
Și cum să lipsesc atâta timp de la birou? Șefa mea nu ar fi de acord să plec.
Mai am un proiect freelance, am semnat deja contractul. Va trebui să lucrez de la distanță și nu pot să răspund în timp real. Mai sunt pe alt fus orar.

O să refuz.
O să spun că pur și simplu nu pot să plec de-acasă.
Dar îmi pare atât de rău! Simt că am nevoie de o vacanță ca de aer. Și n-am mai fost niciodată în Malaezia, o săptămână acolo m-ar fi ajutat să ies puțin din ritmul nebun de trezit la 6 dimineața-dus copiii la școală-birou-luat copii de la școală-gătit.

Dar nu pot să plec.

După prima lecție de înot, am ajuns acasă aproape plutind. Eram atât de fericită! Nu învățasem mai nimic, am respirat și-am dat din picioare, dar era minunat! Făcusem un pas spre ceva ce nu credeam că voi face niciodată.

După ce am reușit, pentru prima dată, să parcurg o lățime de piscină fără să pun picioarele jos, îmi venea să-mi dau un premiu. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, așa că am țopăit pe trecerea de pietoni. E unul dintre acele golden moments pe care le-am simțit în ultima perioadă.

Un altul? E previzibil deja. După toate argumentele cu care încercam să mă conving că NU pot pleca în Malaezia, am sunat bona. Ea mi-a zis da.
Toți ceilalți oameni care ar fi putut să mă împiedice să plec mi-au zis da. Până și fetitele mele.
Îmi amintesc senzația din după-amiaza aceea, când mi-am dat seama că pot să fac ce-mi doresc: era libertate.
M-am eliberat din carcera în care mă închisesem singură.

Mi-am dat seama că am o viață foarte frumoasă și că depinde doar de mine să-mi dau voie să mă bucur de ea.
Să nu-mi mai spun nu atunci când îmi doresc ceva și să mă gândesc, mai degrabă, ce aș putea face ca să-mi împlinesc visele.
Uneori e de ajuns un lucru foarte mic: să merg la un curs de înot sau să dau un telefon. Să încerc. Să fac ceva – nu doar să-mi pun piedici.
Cum ar fi oare să am astfel de momente de bucurie în fiecare zi?

OK, o să-mi spuneți, dar nu facem zilnic ceva deosebit, ceva care să fie memorabil. Și exact așa e. Dar pentru o stare de bine e nevoie de mult mai puțin.

În cazul meu, clipele de bine au venit atunci când m-am gândit mai mult la mine. O vreme am ținut chiar și un fel de jurnal, foarte scurt, în care notam lucrurile bune, momentele frumoase care îmi dau o stare de bine: o melodie ascultată pe repeat; o cafea bună dimineața; o zi cu soare în care să mă plimb singură zece minute; o întâlnire cu o prietenă; o pauză într-o zi aglomerată; două pătrățele de ciocolată.

Regula e doar să nu uit să țin cont de mine; să nu spun că merge și fără, ci să-mi ofer aceste mici clipe de bine.

Pare puțin, dar nu e.

De la ciocolată a venit și ideea de a scrie despre golden moments, pentru că Schogetten a lansat o ediție limitată de cinci sortimente de ciocolată delicioasă și fină, Schogetten Gold, cu ingrediente atent alese.
M-am bucurat ca un copil să descopăr aceste noi sortimente, mai ales că sunt niște combinații rar întâlnite. Preferata mea e cea cu fistic, iar fetițele au devorat-o mai întâi pe cea cu caramel. După care le-am împărțit și pe celelalte: cu cocos și migdale, alune și napolitană, dar și pe cea neagră cu alune.

Vreau să mai spun doar că într-o zi foarte aglomerată mi-am luat lângă mine două pătrățele de ciocolată și m-am trezit că zâmbesc, în ciuda nebuniei și a numărului de task-uri.

Da, uneori e nevoie de atât de puțin.

Foto: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio
Coafură și manichiură: Endorphin Lab

The post Mi-e imposibil să fac asta appeared first on Mara Coman.

Dacă plecarea în Sardinia n-a fost programată cu mult înainte, vacanța în Grecia era stabilită de luni bune. Nu știam atunci ce condiții vor fi, dacă vom reuși să plecăm sau nu. Dar am tot vorbit despre ea cu prieteni buni și am visat la ea mai mult ca niciodată. Pentru că a fost prima plecare la care am îndrăznit să mă gândesc după pandemie și pentru că, îmi dau seama acum, n-am mai fost niciodată undeva pentru 10, da, zece zile.

Gândul la aceste 10 zile în Thassos, la plajă, cu nimic de făcut, m-a hrănit câteva luni, încă de pe vremea în care afară era frig și urât. Mă rog, știți exact cum e: în toate zilele alea aglomerate de la birou, sau în zilele urâte, când plouă și cerul e gri, te gândești cum o să savurezi tu vacanța de pe malul mării.

Doar că, înainte să plec, a fost o vineri.

Adică ziua de dinaintea plecării. S-a nimerit să fie vineri, putea foarte bine să fie marți sau joi. Însă era ultima zi, acea zi în care trebuie să rezolvi tot ce a rămas. Și, doh, rămăsese mult.

Sigur că-mi programasem lucrurile altfel, urma să împart task-urile de-a lungul săptămânii de dinainte de plecare, să las totul în ordine la birou, să cumpăr spf-uri spray-uri anti tânțari și pantofi de plajă (sunt pietre aici, când intri în apă), să organizez cine și când merge la pisici, să duc fetele la teste antigen etc., etc., mai adăugați voi, că sigur că vi s-a întâmplat.

Au apărut apoi două zile pline cu meeting-uri, de-am ajuns acasă frântă și-am adormit înaintea copiilor. Într-un moment de inspirație am făcut bagajul fetelor încă de marți seara. Știu, sună nebunește, toți ai casei m-au privit de parcă e ceva în neregulă cu mine, până și pisicile m-au cercetat întrebător. Dar a fost o idee foarte bună și m-a ajutat super mult în ultima zi. În care m-am trezit dimineață și m-am apucat să scriu cele câteva mailuri rămase.

Care n-au fost deloc câteva. Ca la orice job, trimiți un mail, primești un răspuns și tot așa. Plus lista de lucruri pe care voiam să le bifez. Plus bagajele mele. Teste rapide pentru fete la care am mers tot în acea vineri. Un drum care nu fusese planificat, în cealaltă parte a orașului – o oră dus, încă una întors. O întâlnire cu prietena mea, care venise pentru o zi în București și pe care n-o văzusem de doi ani.

Practic, ziua de dinainte de vacanță a fost una dintre cele mai lungi și mai aglomerate. O zi în care am încercat să fac multe și să mai adaug câte ceva, cu forța. Ca atunci când bagajul e plin, abia se închide, dar încerci să mai pui totuși încă un tricou, că poate încape.

Sigur că n-am reușit să fac tot ce mi-am propus. În final, m-am agitat, am obosit și am plecat în vacanță cu laptop și to do list.

Nici ca să vă spun că sunt eu foarte ocupată. Însă mi-am dat seama că mereu am făcut fix același lucru. Am tras într-o nebunie să termin tot ce am de făcut înainte de vacanță, n-am terminat, am plecat cu laptopul după mine și am mai rezolvat urgențele de pe unde am fost. Mereu s-a întâmplat așa.

Poate ar fi timpul să învăț ceva din asta. Să nu-mi mai sacrific somnul, ci să lucrez cât lucrez de obicei, să-mi fac bagajele ziua, și nu noaptea, să dorm destul și să plec odihnită. Să nu mai adorm instant imediat ce am ajuns la destinație, ci să mă bucur de locul în care sunt, să merg la plimbare și la cină și, a doua zi, să-mi stabilesc o oră, două, în care să lucrez de la o terasă, în liniște, așa cum fac acum.

Și-am mai scris și pentru că sunt convinsă că nu sunt singura în situația asta. Și voi plecați cu laptopul în vacanță? Și voi munciți până în ultima clipă, doar-doar reușiți să bifați tot? Și voi vă terminați bagajele la 2 noaptea? Sau ați reușit să vă relaxați și să planificați totul din timp, ca să nu faceți ca mine?

Sigur, putem povesti și despre haosul de la întoarcere, când mă simt, din nou, de parcă alerg la maraton. Dar încă nu vreau să mă gândesc la asta, că mai am un pic de vacanță.

The post Vinerea de dinainte de vacanță appeared first on Mara Coman.

La Crișan am mai fost acum vreo 18 ani, tot într-o vară. Nu doar la Crișan; am fost și la Enisala, și la Gura Portiței unde am dormit pe plajă – eram în delegație pentru revistă, trebuia să ne întoarcem cu fotografii și povești, iar dormitul pe plajă, sub cerul liber, părea ceva foarte cool. N-aveam cort, n-aveam nici măcar o bluză cu mâneci lungi. Am înghețat, desigur, atunci a fost oribil și am decis să nu mai fac așa ceva niciodată, dar a rămas o amintire care mă face să zâmbesc.

Despre Deltă nu-mi mai aminteam multe lucruri, cu excepția plimbării cu barca pe canale, chestie care mi s-a părut wow. Însă toată escapada mi-a rămas în memorie ca o experiență frumoasă și am tot plănuit să mă întorc. Am făcut asta abia acum trei săptămâni, în anul de grație 2020, cu pandemia asta care nu se mai termină.

Să călătorești în pandemie nu e cel mai simplu lucru, însă am ales să merg în Deltă după ce m-am tot gândit și am calculat riscurile. Desigur, nu poți fi 100% sigur de nimic, dar am încercat să mă asigur, dinainte să plec, că n-o să facem băi de mulțime.

Delta mi se părea mai sigură decât mersul la mare; marea înseamnă plajă întinsă, unde pot fi sute și mii de oameni. Nu văd cum ai putea să îi ții pe toți la distanță; poți doar să te ridici și să pleci dacă e prea aglomerat. În Deltă, însă, știam că voi ajunge într-o pensiune care nu e foarte mare. N-au cum să fie sute de oameni, pentru că pur și simplu n-au loc.

Așa că am mers la Doi Căpitani, unde îmi doream să ajung de vreo doi ani. Știam că e un loc potrivit pentru copii și că nu e mare – cred că sunt vreo 10 camere, deci nu aveam cum să mă întâlnesc cu hoarde de turiști. Înainte să fac rezervarea, am mai pus niște întrebări – unde mâncăm, cât e de aglomerat – și m-am convins că oamenii s-au gândit la toate. Aveam dezinfectant peste tot, mâncam afară, la terasă, personalul purta măști.

La Crișan ajungi doar cu barca. Ai două variante: de la Tulcea sau de la Murighiol. Am ales-o pe a doua, mai ales că aflasem că drumul e mult mai frumos. Și chiar așa a fost: până să ajungem la pensiune, văzusem pelicani și cormorani, nuferi albi și galbeni. Ne-am bucurat de plimbare – în special Ioana și Maria, care erau foarte încântate când mai trecea pe lângă noi câte o barcă care făcea valuri.

Camerele de la Doi Căpitani sunt aranjate simplu și cu gust. Pentru noi au fost perfecte pentru că sunt pe două niveluri, așa că fetele au avut „camera” lor, cu balcon, la etaj. Și au fost foarte încântate.

Am dormit tun în fiecare noapte și m-am trezit în fiecare dimineață cu gândul liniștitor că nu trebuie să fac ceva anume. Îmi luam cafeaua și leveneam pe șezlong sau într-un hamac, lângă piscină. Și obișnuiam să fac asta dimineața, pe la 8, când copilele – de altfel, și restul oaspeților din pensiune –  încă dormeau și era liniște.

Mâncarea mi-a plăcut atât de mult, încât am vrut pește – gătit diferit de fiecare dată – la fiecare masă. Denisa venea în fiecare seară să ne întrebe ce-am vrea pentru a doua zi. Doar pentru fete am luat, de două ori parcă, niște feluri fără pește. Însă până și ele au mâncat inclusiv ciorbă – tot de pește, da – , lucru care se întâmplă foarte rar (și eventual cu un mic șantaj legat de desert).

Sincer, când am plecat de-acasă mă întrebam dacă n-o să mă plictisesc mâncând în fiecare zi în același loc. Nu, nu m-am plictisit. Ba chiar am întrebat cum se face nu-știu-ce sos și abia aștept să mă întorc pentru storceag, cea mai bună ciorbă de pește pe care am mâncat-o eu vreodată.

Deseori, am avut piscina doar pentru noi. În nebunia asta creată de coronavirus, am întrebat, desigur, dacă apa e tratată. Este, desigur, era chiar și înainte de pandemie. Așa că m-am relaxat și m-am răcorit în piscină și am lăsat copilele să se bălăcească în voie.

Cred că într-o singură zi au fost mai multe persoane în piscină, iar mimozele mele au ieșit repede, ca să nu le stropească cineva (niște delicate, deh, seamănă cu mama lor :)). Nu știu pe unde erau ceilalți oaspeți, că doar n-am avut pensiunea numai pentru noi; au fost, probabil, cu bărcile pe canale sau la pădurea Letea.

Am mai plecat și noi cu barca într-o zi, pe canalele înguste și lacurile care par imense, ne-am entuziasmat la fiecare nufăr, am văzut lebede, am gustat fructe de ciulini de baltă.

Au mai fost și după-amieze petrecute în spatele pensiunii, unde e un canal numai bun pentru pescuit. N-am eu treabă cu pescuitul, însă fetele erau fascinate. Au stat pe-acolo ore în șir, au numărat broscuțele care săreau pe frunzele de nufăr, ba chiar au intrat și-n niște urzici, deși le atenționasem.

Adevărul e că, acolo, în spate, e o sălbăticie superbă, care-mi amintește de copilăria mea. Cred că de-atunci n-am mai văzut atâtea specii de fluturi.

Ah, și apusurile. În fiecare seară, alte culori.

Last but not least, că am mai primit înrebări legate despre țânțari și despre cum e în Deltă în timpul pandemiei:

• Țânțarii aveau o oră preferată, parcă undeva între 8 jumate și 9 jumate – în special în fața pensiunii, nu-mi explic de ce. Am avut Autan și am descoperit și un mix de uleiuri care îi ținea la distanță. Sincer, cei din București, de anul ăsta, sunt mai agresivi și mai mulți (cel puțin la mine în cartier);
• Distanțare socială există dacă vrei să existe. Într-o seară am făcut câțiva pași prin sat și am dat peste un fel de hotel (nu cred că era pensiune, era prea mare) care era plin. Mulți oameni și hărmălaie. Eu n-aș fi stat acolo nici dacă nu era pandemie, dar, ca idee, există și așa ceva;
• Noi, dacă am stat într-o pensiune mică și cochetă, am avut intimitatea pe care ne-am dorit-o. Plus șezlonguri așezate la distanță, mesele la fel.

Vestea tristă e că la Doi Căpitani e fully booked toată luna august.

Vestea bună e că vrem să ne întoarcem în septembrie – dacă pandemia n-o ia razna și mai tare, până la punctul în care să mă închid în casă de bunăvoie și nesilită de nimeni.

The post Vacanță în Deltă în timpul pandemiei appeared first on Mara Coman.