Despre Deltă nu-mi mai aminteam multe lucruri, cu excepția plimbării cu barca pe canale, chestie care mi s-a părut wow. Însă toată escapada mi-a rămas în memorie ca o experiență frumoasă și am tot plănuit să mă întorc. Am făcut asta abia acum trei săptămâni, în anul de grație 2020, cu pandemia asta care nu se mai termină.

Să călătorești în pandemie nu e cel mai simplu lucru, însă am ales să merg în Deltă după ce m-am tot gândit și am calculat riscurile. Desigur, nu poți fi 100% sigur de nimic, dar am încercat să mă asigur, dinainte să plec, că n-o să facem băi de mulțime.

Delta mi se părea mai sigură decât mersul la mare; marea înseamnă plajă întinsă, unde pot fi sute și mii de oameni. Nu văd cum ai putea să îi ții pe toți la distanță; poți doar să te ridici și să pleci dacă e prea aglomerat. În Deltă, însă, știam că voi ajunge într-o pensiune care nu e foarte mare. N-au cum să fie sute de oameni, pentru că pur și simplu n-au loc.

Așa că am mers la Doi Căpitani, unde îmi doream să ajung de vreo doi ani. Știam că e un loc potrivit pentru copii și că nu e mare – cred că sunt vreo 10 camere, deci nu aveam cum să mă întâlnesc cu hoarde de turiști. Înainte să fac rezervarea, am mai pus niște întrebări – unde mâncăm, cât e de aglomerat – și m-am convins că oamenii s-au gândit la toate. Aveam dezinfectant peste tot, mâncam afară, la terasă, personalul purta măști.

La Crișan ajungi doar cu barca. Ai două variante: de la Tulcea sau de la Murighiol. Am ales-o pe a doua, mai ales că aflasem că drumul e mult mai frumos. Și chiar așa a fost: până să ajungem la pensiune, văzusem pelicani și cormorani, nuferi albi și galbeni. Ne-am bucurat de plimbare – în special Ioana și Maria, care erau foarte încântate când mai trecea pe lângă noi câte o barcă care făcea valuri.

Camerele de la Doi Căpitani sunt aranjate simplu și cu gust. Pentru noi au fost perfecte pentru că sunt pe două niveluri, așa că fetele au avut „camera” lor, cu balcon, la etaj. Și au fost foarte încântate.

Am dormit tun în fiecare noapte și m-am trezit în fiecare dimineață cu gândul liniștitor că nu trebuie să fac ceva anume. Îmi luam cafeaua și leveneam pe șezlong sau într-un hamac, lângă piscină. Și obișnuiam să fac asta dimineața, pe la 8, când copilele – de altfel, și restul oaspeților din pensiune –  încă dormeau și era liniște.

Mâncarea mi-a plăcut atât de mult, încât am vrut pește – gătit diferit de fiecare dată – la fiecare masă. Denisa venea în fiecare seară să ne întrebe ce-am vrea pentru a doua zi. Doar pentru fete am luat, de două ori parcă, niște feluri fără pește. Însă până și ele au mâncat inclusiv ciorbă – tot de pește, da – , lucru care se întâmplă foarte rar (și eventual cu un mic șantaj legat de desert).

Sincer, când am plecat de-acasă mă întrebam dacă n-o să mă plictisesc mâncând în fiecare zi în același loc. Nu, nu m-am plictisit. Ba chiar am întrebat cum se face nu-știu-ce sos și abia aștept să mă întorc pentru storceag, cea mai bună ciorbă de pește pe care am mâncat-o eu vreodată.

Deseori, am avut piscina doar pentru noi. În nebunia asta creată de coronavirus, am întrebat, desigur, dacă apa e tratată. Este, desigur, era chiar și înainte de pandemie. Așa că m-am relaxat și m-am răcorit în piscină și am lăsat copilele să se bălăcească în voie.

Cred că într-o singură zi au fost mai multe persoane în piscină, iar mimozele mele au ieșit repede, ca să nu le stropească cineva (niște delicate, deh, seamănă cu mama lor :)). Nu știu pe unde erau ceilalți oaspeți, că doar n-am avut pensiunea numai pentru noi; au fost, probabil, cu bărcile pe canale sau la pădurea Letea.

Am mai plecat și noi cu barca într-o zi, pe canalele înguste și lacurile care par imense, ne-am entuziasmat la fiecare nufăr, am văzut lebede, am gustat fructe de ciulini de baltă.

Au mai fost și după-amieze petrecute în spatele pensiunii, unde e un canal numai bun pentru pescuit. N-am eu treabă cu pescuitul, însă fetele erau fascinate. Au stat pe-acolo ore în șir, au numărat broscuțele care săreau pe frunzele de nufăr, ba chiar au intrat și-n niște urzici, deși le atenționasem.

Adevărul e că, acolo, în spate, e o sălbăticie superbă, care-mi amintește de copilăria mea. Cred că de-atunci n-am mai văzut atâtea specii de fluturi.

Ah, și apusurile. În fiecare seară, alte culori.

Last but not least, că am mai primit înrebări legate despre țânțari și despre cum e în Deltă în timpul pandemiei:

• Țânțarii aveau o oră preferată, parcă undeva între 8 jumate și 9 jumate – în special în fața pensiunii, nu-mi explic de ce. Am avut Autan și am descoperit și un mix de uleiuri care îi ținea la distanță. Sincer, cei din București, de anul ăsta, sunt mai agresivi și mai mulți (cel puțin la mine în cartier);
• Distanțare socială există dacă vrei să existe. Într-o seară am făcut câțiva pași prin sat și am dat peste un fel de hotel (nu cred că era pensiune, era prea mare) care era plin. Mulți oameni și hărmălaie. Eu n-aș fi stat acolo nici dacă nu era pandemie, dar, ca idee, există și așa ceva;
• Noi, dacă am stat într-o pensiune mică și cochetă, am avut intimitatea pe care ne-am dorit-o. Plus șezlonguri așezate la distanță, mesele la fel.

Vestea tristă e că la Doi Căpitani e fully booked toată luna august.

Vestea bună e că vrem să ne întoarcem în septembrie – dacă pandemia n-o ia razna și mai tare, până la punctul în care să mă închid în casă de bunăvoie și nesilită de nimeni.