Recunosc că am fost uimită să aflu că Oppo Find X8 Ultra are parte de o lansare europeană deși nu este și nici nu va fi disponibil în Europa. Probabil că și tu, dacă citești acest text, te întrebi de ce.

Asta am vrut să aflu și eu de la reprezentanții brandului care mi-au spus că în viitor (în 2026 sau 2027, nu e sigur) urmează să aducă și pe piața din Europa smartphone-urile de top și că toată desfășurarea de forțe din Suedia (unde cred că au fost vreo sută de jurnaliști din Italia, Spania, Polonia etc.) e un fel de preview.
Ideea era ca noi, jurnaliștii, să înțelegem cât de avansată e tehonologia pe care o folosește Oppo și că brandul are în portofoliu și aceste telefoane ultra performante.

Al doilea motiv este prelungirea parteneriatului dintre Oppo și Hasselblad, început în 2021. Chiar dacă cel mai deștept smartphone Oppo nu e disponibil la noi (dar e fratele lui mai mic, Oppo Find X8 Pro), și celelalte telefoane – care se găsesc și în România – au tot camere foto Hasselblad.

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Nu-mi dau seama cât de cunoscut e, pentru voi, brandul Hasselblad. Eu am auzit de el prima dată cu mulți ani în urmă, de la fotografii cu care lucram în vremea revistelor tipărite.

Brandul poartă numele suedezului Victor Hasselblad, pasionat de mic de fotografie și de studiul păsărilor. Adult fiind, și-a deschis în Göteborg o mică afacere în domeniu, cum au avut și părinții lui. În 1941, guvernul suedez l-a contact și i-a cerut să creeze o replică a unei camere aeriene militare. Aproape 20 de ani mai târziu a creat o cameră foto pentru NASA – astfel, Hasselblad a fost prima cameră foto pe care astronautul Neil Armstrong a adus-o pe Lună.

Hasselblad rămâne și azi unul dintre cele mai bune branduri foto pentru profesioniști. De aceea eram curioasă să testez smartphone-ul Oppo, să văd ce fel de imagini pot face și eu, un simplu amator.

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Fjällbacka cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Fjällbacka cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Fjällbacka cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Fjällbacka cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Fjällbacka cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Fjällbacka cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Trebuie să recunosc că imaginile sunt extrem de clare, că au culori foarte frumoase și că zoom-ul e impresionat. În afara faptului că nu se găsește în România, nu am nimic să-i reproșez acestui smarphone. Pe parcursul celor patru zile în care l-am avut cu mine, m-am chinuit să nu-mi placă prea tare, tocmai pentru că știam că n-am de unde să-l cumpăr.

Revenind la fotografiile pe care le face Oppo: upgrade-ul este în special în zona de portret, unde pielea are culori și texturi cât mai aproape de realitate și – când vrei – poți crea acel efect blurat în spate. Știu, efectul ăsta de blur îl găsești acum pe mai multe smarphone-uri, dar cei de la Oppo și Hasselblad l-au adus mai aproape de rezultatul pe care îl poți avea cu o cameră profesionistă.

Însă, indiferent ce cameră aș avea, fotografiile pe care le fac eu, un amator, n-o să se compare niciodată cu cele realizate de un profesionist. Mi-au rămas în minte portretele semnate de fotografa de artă norvegiancă Tina Signesdottir Hult și imaginile create de fotograful român Vlad Eftenie, care a fost cu noi de-a lungul celor patru zile în Suedia.

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Fotografii realizate de Vlad Eftenie în Göteborg cu smarphone-ul Oppo Find X8 Ultra

Pe lângă performanțe, Oppo Find X8 Ultra arată bine. Cele patru camere sunt poziționate într-un cerc în relief, în spatele telefonului, iar în mijlocul lor e gravat un H (de la Hasselblad, desigur). E un semn distinctiv, dar elegant și destul de discret. E nevoie de un pic de atenție ca să-l observi.

Cu toate astea, într-o seară, când am mers să testăm telefonul în condiții de luminozitate scăzută, ne-a oprit un suedez. Observase că nu eram localnici, dar curiozitatea lui cea mare era, de fapt, ce smartphone-uri avem :).

În concluzie, mi-a plăcut și telefonul, și întreaga experiență. Acum sunt doar curioasă când anume se va lansa și la noi un vârf de gamă de la Oppo și care ar putea fi următoarea inovație.

Foto: Vlad Eftenie, arhiva personală

The post Experiența din Suedia văzută prin camera foto a unui smartphone de top appeared first on Mara Coman.

Revenind: biletele de avion cu prețuri rezonabile, vacanța copiilor și faptul că nu văzusem Budapesta până acum m-au convins. Cum toate astea se întâmplau la final de octombrie, început de noiembrie, m-am gândit că ar putea fi frig și ploaie, așa că am făcut ședință. Ioana și Maria au zis că vor să meargă indiferent de vreme: ne îmbrăcăm, luăm o umbrelă, găsim noi ceva de făcut.
Domnul V. a ridicat o sprânceană: el nu vrea, că sigur plouă la Budapesta. El vrea la Valencia.
Cum la noi acasă e democrație la capitolul vizitat diverse locuri, am luat trei bilete de avion la Budapesta și am decis că o să plec doar eu cu fetele, să ne plouă pe noi.

Long story short: mai aproape de plecare, domnul V. a decis că vine și el, dar cu mașina. Motivele sunt aici.
Vremea a fost mi-nu-na-tă, soare, călduț, spre 20 de grade, numai bună de plimbat. Pe când la Valencia s-a dezlănțuit iadul, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să ne trezim acolo.

Asta e, trebuie să mai asculți și de femei.

După acest intro care explică cum și de ce am ajuns în Ungaria, vă las mai jos câteva lucruri care cred că vă vor fi utile în caz că mergeți la Budapesta:

1. Transportul în comun e foarte bine pus la punct, am ajuns peste tot cu autobuzul, tramvaiul, metroul sau funicularul.
   Îmi spusese un prieten să nu-mi fac griji, că pot plăti cu cardul direct în autobuz, deci ne-am urcat liniștiți și încrezători. Doar că, ce să vezi, lucrurile nu stăteau chiar așa. Deci cumpărați-vă bilete înainte.
   Singurul autobuz cu care am mers eu și unde puteai plăti direct cu cardul e 100E – notați-l, că merge direct la aeroport.
2. Mergeți să vedeți Marea Sinagogă, este superbă, dar nu vă mulțumiți doar cu ea.
   Cartierul evreiesc e fascinant. Merită să vă pierdeți pe străduțe: veți găsi multe cafenele și restaurante (unele servesc chiar și mâncare kosher), un fel de flea market în care predomină bijuteriile și, tot pe acolo, o zonă animată, cu street food.
3. Pisicile. La Budapesta sunt două atracții care au legătură cu simpaticele feline: Zoo Cafe și Muzeul Pisicii.
   La muzeu n-am putut lua bilete, era sold out.
   Iar la Zoo Cafe ne-am așezat la coadă. Și-am stat, și-am stat, până când am reușit să intrăm și am aflat că nu ne primesc fără rezervare. Am fost poftiți afară, să sunăm pentru rezervare, și puși în temă că primul loc disponibil este peste patru zile.
   Partea bună e că se va deschide Zoo Cafe și la București, mi-a zis o prietenă. Cică o să fie și tarantule.
   Partea și mai bună e că eu am pisicile mele, îmi beau cafeaua cu ele zilnic, fără rezervare :).
4. Chimney cake sau, pe numele lui mai cunoscut, kürtőskalács :).
   Inițial nu m-au tentat, că doar găsim și în București, dar mi s-a făcut poftă fix în centru, pe Vaci Utca, unde am dat aproape 50 de lei pe unul. Dar nu oricum, ci cu Nutella și cocos. Fetele și-au luat ceva cu frișcă și înghețată. Ne-a plăcut.
   E bine de știut că, imediat ce ieșiți din centru, veți găsi kürtőskalács la jumătate de preț. Nu știu dacă tot cu ciocolată și înghețată, nu m-a mai interesat, că nu mai puteam :).
5. Urcați la Castelul Buda cu funicularul, e o panoramă superbă.
   Noi am fost la apus și, recunosc, m-a cam apucat invidia acolo când mi-am dat seama ce Capitală frumoasă e la doi pași de România. Tot ce e în jur e grandios, muzeele arată senzațional. Ce să zic, se vede și se simte că țara asta a făcut parte dintr-un imperiu.
6. Langoși. Nu se poate să mergi în Ungaria și să nu mănânci langoși. Musai cu usturoi.
   Au fost mai bune cele luate de la un chioșc de pe stradă decât cele mai „elegante”, dintr-un restaurant specializat în langoși și gulaș.
   Am mâncat și papricaș, și gulaș, și un fel de sarmale maxi. Ne-au plăcut toate. Inclusiv tortul doboș.
7. Nu ratați vizita la Madame Tussauds. Probabil că nu m-aș fi dus dacă nu eram cu fetele – și ar fi fost o mare pierdere. I loved it!
   M-am bucurat ca un copil de tot ce s-a întâmplat acolo, mi-au plăcut decorurile, surprizele de Halloween (de exemplu, un schelet la toaletă), întâlnirea cu domnul Clooney căruia îi bătea inima ❤️.
   Vorbesc serios, e singura statuie din ceară care are un mecanism ce imită bătăile inimii. E foarte tare.
   Aici am luat bilete online, de pe o zi pe alta, și era relativ liber.
   
   

   

   
8. Puteți trece cu vederea Ikono. Eu n-am fost prea atentă (v-am zis că nu m-am documentat înainte) și le-am dus pe fete.
   S-au bucurat, dar cred că e o experiență mai potrivită pentru copii de cel mult 8, hai 9 ani. E de ajuns să plătiți bilet pentru un adult (dacă trebuie să fie însoțiți copiii) care, oricum, se va plictisi groaznic. Niște confetti, niște efecte luminoase, o piscină cu bile, niște locuri pentru selfies. Noi, în 15 minute, eram afară.
9. Ce mi s-a părut interesant, dar n-am mai ajuns, e Light Art Museum – dacă vă plac acest gen de experiențe. Și mai e o ciudățenie, dar eu n-am avut chef de ea: House of Terror.
   De Galeria Națională (care e sus, la Castelul Buda) sau de MODEM nu mai zic, că sigur le găsiți și singuri.
10. E greuț cu parcarea. Știu că Budapesta e destul de aproape, că se ajunge relativ ușor cu mașina, dar eu, una, n-aș fi avut chef să am grija parcării pe cap. S-a luptat cu asta celălalt adult responsabil, care n-a vrut să zboare.

Ideea e că, deși subestimasem orașul ăsta, m-aș întoarce. E frumos, e tare frumos, m-am simțit bine, m-am plimbat mult, e superb inclusiv noaptea.

Voi ați fost la Budapesta? Dacă da, ce v-a plăcut?

Foto: Unsplash+, arhiva personală.

The post 10 lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le știu înainte să vizitez Budapesta appeared first on Mara Coman.

Deși nu e târziu, s-a întunecat deja când am ajuns la Legoland Hotel. Nu e de mirare: sunt în Billund, în Danemarca, unde zilele sunt scurte în timpul iernii. Întunericul de-afară nu-mi răpește însă bucuria: țopăi ca un copil.

Fațada hotelului e colorată și pare făcută din cărămizi de Lego. Când intru în recepție, dau cu ochii de maimuțe, de un handbalist în mărime naturală și de un dragon imens – construiți toți din cărămizi Lego, desigur.

Nu-mi amintesc când am simțit ultima dată genul ăsta de bucurie, dar sunt cu gura până la urechi și mă minunez de tot ce-i în jur. Iar surprizele continuă: primesc cheia de la camera mea și, în drum spre ea, trec pe lângă niște imense cutii cu zeci de mii de cărămizi, apoi pe lângă un panou imens pe care poți „desena” sau scrie mesaje cu Lego. Unul dintre ele este „We love Ukraine”.

Camera mea e în zona Lego Friends, iar asta înseamnă că dau nas în nas cu personajele și, imediat după, pășesc pe un culoar colorat în roz și bleu, ca în denesele animate. Intru în cameră: pare desenată de un copil talentat, care a ținut să folosească cele mai vesele culori.

Impactul e mai mare decât m-am așteptat. Îmi pare rău că Ioana și Maria nu sunt cu mine. Le trimit poze și, ca să nu le pară prea rău că nu sunt și ele aici, le promit că o să le aduc niște seturi Lego la întoarcere.

Cum probabil ați intuit deja, am fost invitată de Lego să aflu mai multe despre brand, în special despre Lego Friends care a fost relansat toamna trecută, la 10 ani de la lansare, cu personaje noi.

Cele cinci personaje pe care le știam atât de bine au crescut; nu mai sunt copii, ci adulți. Așa că facem cunoștință cu noua generație de prieteni: Aliya, Leo, Nova, Paisley, Autumn, Liann, Olly și Zac.

Acest update era unul necesar, conform unul research realizat de grupul Lego: 3 din 4 copii au spus că nu sunt destule jucării care să-i reprezinte și în care să se regăsească.

Am vrut să creăm un univers care să fie relevant pentru copiii de astăzi și pentru felul în care văd ei prietenia.

(Ellen Bowley, senior designer Lego Friends)

Ellen e englezoaică, dar, de șase ani, locuiește și lucrează în Danemarca, la Lego. E tânără, are frați mai mici și îmi povestește că, uneori, când lucrează la un produs dificil, visele ei sunt formate din cărămizi de Lego.

Specializată în designul de jucării, Ellen, alături de echipa ei, dă viață seturilor și personajelor atât de îndrăgite de copiii noștri. Cele noi, despre care vorbim, reprezintă mai bine lumea în care trăiesc cei mici – e vorba despre gen, cultură, etnice, trăsături fizice, abilități sau dizabilități. Poveștile create explorează urcușurile și coborâșurile prieteniei, în timp ce eroii Lego se întâlnesc cu diverse provocări, obstacole și diferențe în lumea modernă de astăzi.

La întâlnirea de la headquarter-ul Lego am întâlnit-o și pe Laverne Antrobus, un psihilog britanic specializat în lucrul cu copiii. Laverne povestește despre cât de important e pentru copii să interacționeze cu personaje care, câteodată, ai și ei anxietăți sau nesiguranțe.

Dar cum vor face asta?, o întreb. Cum vor înțelege prin ce trec eroii Lego și care sunt poveștile lor doar lucrând un set cu aceste figurine? Ei bine, acesta este momentul în care Laverne îmi povestește despre importanța serialelor Lego Friends:

Copiii văd, de exemplu, că unul dintre eroi e într-o situație în care nu știe cum să reacționeze, că e nesigur – e unul dintre cazurile în care cei mici se pot regăsi. Și e foarte important pentru că, în final, ei sunt atenți și la felul în care personajele gestionează acea situație. Iar experiența asta poate fi cu adevărat valoroasă mai ales dacă părinții sunt acolo și îi pot întreba dacă s-au simțit vreodată în acel fel și cum au reacționat. Așa putem afla ce e în mintea copiilor, cu ce emoții se confruntă și cum îi putem ajuta.

Am fost curioasă și să aflu care este personajul preferat al lui Laverne:

„Pendulez între Leo și Aliya”, îmi spune. „M-am uitat la serial și am văzut că amândoi au niște dileme legate de încredere cu care se confruntă destul de mulți copii. Iar ei vor înțelege că e un lucru obișnuit, că nu e ceva ce li se întâmplă doar lor. Când auzi că mai sunt și alții care au aceeași problemă, te simți mai puternic și începi să crezi că există o speranță undeva.”

Acolo, la Billund, am înțeles că povestea noilor eroi Lego Friends nu ține doar de inventivitatea celor din departamentul de creație și design.

Nu. Totul a început cu acel studiu pe care l-am amintit deja: un research la care au participat 18 000 de copii cu vârste între 6 și 12 ani din 19 țări. Din răspunsurile lor a rezultat nevoia unor personaje diverse, care arată diferit, care au pasiuni și interese variate.

La fel de important a fost și colaborarea cu psihologii care au interpretat afirmațiile celor mici, au înțeles cum văd ei relațiile de prietenie și, în final, au ajutat la conturarea acestor noi eroi.

Dimineața, înainte de a discuta cu echipa de design și marketing de la Lego, fiecare din grupul nostru (suntem 10-12 jurnaliști, din patru țări – din România, doar eu și încă un coleg) a primit o punguță cu șase cărămizi. Patru galbene și două roșii. Am avut la dispoziție un minut pentru a crea… o rață.

E simplu și greu în același timp. Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că n-am cum să fac o rață fără piese rotunde sau ovale. O rață cu colțuri?

Și-apoi am pus două piese una peste alta și am văzut că da, chiar pot construi o rață din șase cărămizi. Mai mult, la final, am înțeles câte feluri de rațe poți face de fapt: deși eram destui oameni acolo, nu existau două rațe la fel.

Construcția raței e un motiv de a vorbi despre cât suntem de diferiți, dar și de a călători în instoria Lego, fondată în 1932 de tâmplarul danez Ole Kirk Kristiansen. Unul dintre fiii lui, Godtfred, își ajuta tatăl: trebuia să dea rațele de jucărie cu trei straturi de lac.

Dar Godtfred s-a gândit într-o zi că ar putea să lăcuiască rațele doar cu două straturi ca să facă economie. Apoi s-a dus să se laude la tatăl său. Acesta s-a înfuriat: calitatea era cea mai importantă pentru el. Așa că și-a trimis fiul la gară, să ia înapoi jucăriile, să le lăcuiască cu ultimul strat și să le și împacheteze în aceeași seară, fără nici un alt ajutor.

Godtfred povestește că a fost o lecție foarte importantă pentru el și că atunci a înțeles că niciodată nu trebuie să facă rabat la calitate.

Cele de mai sus le-am aflat când am vizitat Lego Idea House – un fel de muzeu al companiei care, din păcate, nu este deschis publicului. Dar e un loc fascinant: spune toată povestea brandului, din ziua în care Ole Kirk Kristiansen s-a stabilit în Billund și până astăzi.

Întregul traseu este ca o excursie în timp: inițial sunt expuse fotografii vechi și tăieturi din ziare, jucării și schițe din primii ani. Pe măsură ce avansezi, se schimbă nu doar piesele expuse, ci și decorul: ecrane luminoase, design futurist, uși care dau la iveală camere ascunse cu întregi colecții Lego, ediții rare, limitate sau care nu se mai găsesc nicăieri.

A fost fascinant să văd toate astea, mai ales expuse cronologic.

Ei bine, acum vreau să intru în pielea unui vizitator. Mie mi-a plăcut atât de mult experiența de la Billund, încât mi-aș dori să mă întorc cu fetele. Și cum probabil că nu sunt singura, vreau să vă spun și ce anume puteți face acolo.

Despre hotel am scris deja – și da, e un punct de atracție. Practic, lobby-ul e ca un loc de joacă pentru cei mici. N-o să se plictisească nici o secundă.
Cât am stat acolo, am auzit glasurile celor mici pe holuri începând de dimineața devreme – de altfel, și ale mele și-ar pune ceasul la șase, doar ca să aibă mai mult timp pentru joacă.

Când ieșeam din cameră, mă întâlneam cu fetițe și băieței în șosete, pe holuri sau afundați în cutiile aproape cât ei de mari cu zeci de mii de cărămăzi Lego.

Hotelul e foarte aproape (la mai puțin de zece minute de mers pe jos) de cele două obiective importante: Lego Land și Lego House.

Atenție: Lego Land e închis în extrasezon. Asta a fost dezamăgirea mea, că eu voiam și acolo, dar n-a fost să fie. Deci nu pot relata de la fața locului, că nu știu. Bănuiesc că e o experiență memorabilă având în vedere cât de mult mi-a plăcut tot restul.

Lego House însă e deschisă tot timpul anului: un spațiu de joacă imens pentru adulți și copii decorat cu diverse construcții-gigant din Lego, de la dinozauri la cascade. Pentru că tehnologia a avansat, unele dintre jocuri sunt conectate la diverse monitoare, deci ai parte de experiențe multimedia variate.

Recunosc că nu m-am jucat – deși cei mai mulți adulți asta făceau, erau absorbiți de tot ce se întâmpla acolo. Eu doar am vizitat, însă nu mă mai puteam opri din făcut fotografii și filmulețe.
Peste tot în jurul meu erau copiii și părinți afundați în cărămizi Lego – păreau să nu se plictisească niciodată.

Dacă m-ar fi întrebat cineva despre ce voi scrie în acest articol, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să spun că vor fi și niște rânduri despre headquarter-ul companiei. Mai ales că am văzut destule – mici, mari, moderne, tradiționale.

Dar nici un altul nu are amploarea celui de aici. Ei îl numesc campus și, după ce l-am văzut, am înțeles de ce: se întinde pe 54 000 de metri pătrați și este locul în care lucrează aproximativ 2000 de oameni care au 64 de naționalități diferite.

Campusul a fost inaugurat oficial acum aproape un an. Pentru design, vă las câteva imagini.

Vă spun doar că în interior este expus un Bugatti în mărime naturală făcut din cărămizi Lego (mașina e funcțională, însă ajunge la 20 km/h), spații comune și spații de relaxare (chiar și o grădină japoneză creată pentru angajați), există chiar și un restaurant fine dining care se numește 1932. Restaurantul e destinat evenimentelor speciale – acolo am luat cina când am fost la Billund și a fost o experiență memorabilă.

Clădirea este sustenabilă și are o certificare în acest sens. Las aici doar câteva informații pe care le-am aflat la fața locului:

• birourile au un consum mic de energie care vine, în mare parte, de la panourile solare;
• plantele de pe acoperiș colectează apa de ploaie, iar cu ea sunt irigate zonele verzi din jur;
• deșeurile sunt sortate în 10 categorii diferite;
• toate piesele de mobilier din exterior au fost realizate din piese Lego. Astfel, au fost refolosite 5000 kg de deșeuri Lego.

Tot în campusul Lego este și People House, un concept creat pentru angajați și pentru familiile acestora. În People House există un studio de fitness de ultimă generație, terenuri de sport, un spațiu de lucru creativ, o sală de cinema (da, ați citit bine!), un parc în aer liber și o zonă de activități, o bucătărie pentru gătit și socializare și o clinică medicală.

La finalul prezentării, un jurnalist din grupul nostru a întrebat unde se depun CV-urile. Trebuie să recunosc că, dacă mi-aș fi dorit din nou un job, aceeași lucru l-aș fi întrebat și eu.

Eu n-am crescut cu Lego. Deși am avut destule avantaje în copilăria mea din timpul comunismului, Lego n-am avut. M-am apropiat de cărămizi odată cu fetele mele, dar de cele mai multe ori le las lor plăcerea de a construi.

Chiar dacă n-aveam o relație atât de apropiată cu brandul, trebuie să recunosc că experiența pe care am trăit-o acolo mi-a readus o parte din bucuria aceea de copil.

Am văzut bucuria asta și la cei din jur. Mă așteptam ca cei mici să fie în culmea fericirii, dar mi-a plăcut să mă uit în ochii adulților. Am observat cum râd, cum se concentrează pe ce fac, cum alungă orice alte gânduri. A fost unul din rarele momente în care am văzut cum se evaporă bariera vârstei și cum, căutând piesa perfectă, deveneau din nou copii.  

Oare știți voi ceva să fie mai frumos de-atât?

Foto principală: Margarida Afonso / Unsplash

S-ar putea să vă placă și:

→ Escapada mea în Norvegia de la începutul anului: 

→ Veneția și Bologna cu Ioana și Maria:

→ Aventura din Sardinia:

The post Cum a fost în orășelul Lego appeared first on Mara Coman.

Vacanțele mele au fost mereu active: voiam – și încă vreau – să văd cât mai multe locuri, să descopăr orașe, să mă plimb prin piețe, să mănânc în locuri mici și nepretențioase, cu localnicii, să am timp de muzee și de parcuri, să mă opresc când găsesc un loc atât de frumos încât mi se taie respirația, să mă întreb cum ar fi să trăiesc acolo.

Seara, când ajung din nou la hotel, sunt frântă de oboseală, dar e o oboseală bună, fizică, genul de care nu prea am parte în zilele obișnuite. Adorm imediat, probabil la contactul cu perna, și a doua zi o iau de la capăt.

Poate că e un fel de fugă, de evadare, dar e ceva ce-mi face plăcere și de care nu mă satur. Aș vrea mai mult și mai mult și mi-e ciudă uneori că, spre finalul vacanței, nu mai pot să merg atâtea ore pe zi.

Iată de ce, pentru mulți ani, un concediu liniștit, la plajă, era ultimul lucru pe care mi-aș fi dorit să-l fac. Indiferent în ce paradis ar fi fost plaja aia.
Să nu mă înțelegeți greșit: iubesc marea, doar că nu mă vedeam nefăcând altceva o săptămână. De obicei îmi rezervam o zi pentru plajă, în restul urmând să cutreier de dimineață până seara.

În ultimii ani, am tot fost cu fetele mele la mare. E ce-și doresc ele cel mai mult în vacanță: să mergem la plajă, să se bălăcească, să adune scoici, să dârdâie când ies din apă și s-o ia de la capăt. Genul de program total neapetisant pentru mine – dar la care m-am supus de bună-voie, gândindu-mă că Ioana și Maria au nevoie de plăcerea asta.

Uit în fiecare an că am nevoie de genul ăsta de odihnă la fel de mult ca și ele.

Acum, când scriu rândurile astea, sunt cu fetele la mare de aproape o săptămână. Pe litoralul bulgăresc, într-un hotel OK-ish, o plajă la fel, dar ideală pentru copii: un golfuleț în care nu sunt valuri aproape niciodată, cu apă mică, mal lin și nisip.

Toată săptămâna am avut același program: trezit dimineață, mers la plajă, întors la hotel, prânz, așteptat să se facă ora cinci după-amiaza, când soarele începe să fie mai blând, din nou plajă, cină, somn.

Total neinteresant.

Însă azi, în timp ce beam cappuccino pe șezlong, mi-am dat seama că sunt odihnită. Că mă simt foarte bine și că îmi place foarte mult să stau acolo, sub umbrelă, cu ochii după Ioana și Maria care țopăiau, la propriu, în apă.

Aveam nevoie să stau cu picioarele goale-n nisip, să mi se pară că-i apa prea rece și-apoi, peste câteva minute, să am impresia că e caldă. Aveam nevoie să mă bucur că am găsit o scoică pe care-o pot purta ca inel, să-mi amintesc ce bună e briza într-o după-amiază fierbinte, să decorez un castel din nisip și să citesc dintr-o carte ușoară, de vară.

Aveam nevoie să nu fac nimic.

Mi-am dat seama azi, acolo, pe plajă, că zilele astea mi-am încărcat bateriile. Și că, oricât de frumoase sunt vacanțele alea active ale mele, trebuie echilibrate cu un respiro leneș, pe malul unei mări calme.

Foto: Dominic Sansotta / Unsplash

The post Uitasem cât de bine e să mergi la mare appeared first on Mara Coman.

Am avut drum lung de făcut, de la Gura Teghii, din Buzău, până la Colibița, lângă Bistrița. Totul într-o singură zi, organizat și disciplinat, dar și relaxat totodată. Chestie care se întâmplă rar – și dacă nici eu n-am fost în multe deplasări, atunci cine? 🙂

De la Gura Teghii am plecat spre Cârța, cu un scop foarte clar: masa de prânz. Un moment foarte important, de altfel, în tot acest #VolvoExperienceTour, în special pentru că am mâncat numai bunătăți.

Nivelul era deja setat destul de sus, deci o oareșce nerăbdare să ajungem la Farkas Panzio, unde ne-au așteptat oamenii cu niște imense platouri cu de toate. Tot ce am mâncat a fost foarte gustos în acest loc care mai și arăta foarte bine – de altfel nu e doar restaurant, e și pensiune.

Nu-mi trecuse niciodată prin cap că aș putea să-mi petrec un weekend la Cârța, dar iată că a fost de-ajuns un prânz ca să mă gândesc că le-ar plăcea și fetelor și că ar fi potrivită o schimbare de decor.

Următoarea oprire a fost la Toplița, la pista de bob. Toată lumea din grup era în extaz, toți erau nerăbdători. Doar eu gândeam ce greu e să fii cea mai fricoasă din grup.

Am primit încurajări de la toată lumea și mi-am zis că, dacă pot să meargă singuri cu bobul și copiii de 14 ani (și cei mai mici, dar însoțiți), o să reușesc și eu.

Bine, n-am luat decizia așa de simplu: am văzut că există și varianta de a te da cu cineva în același bob, am vrut să mă duc cu Vasilescu, dar, ghici ce?!, ne încurca numărul maxim de kilograme admis. Că varianta asta cu două persoane e pentru un adult și un copil :)).

Eu nu sunt copil, domnului V. îi place mâncarea, așa că m-am trezit singură într-un bob. Am primit informațiile necesare – mai exact, cum să frânez – și iată-mă aproape zburând pe cea mai lungă pistă de bob din România.

Pista e foarte tare și foarte deșteaptă, bobul frânează când sunt alții opriți în fața ta, practic nu prea ai ce să pățești: ești legat în centură. N-am prea folosit frâna, așa că am alunecat cu viteză și vânt în păr, gândindu-mă că n-am cum să cad de-acolo și că o să se și termine.

Experiența în sine a fost foarte cool, chiar mi-ar fi părut rău să scriu acum din declarațiile celorlați, fără să o încerc și eu.

Pe scurt, singurul review de care are nevoie pista de bob de la Toplița e următorul: „dacă a putut Mara”, (adică eu) „și dacă i-a și plăcut, o să poți și tu :)”. Iar eu trebuie să le mulțumesc celor de la Volvo că au inclus astfel de experiențe în program.

A fost drum lung (vreo 450 de kilometri) și am mers cu două mașini, că doar ideea e să le testăm pe toate: de la Gura Teghii am plecat cu Volvo XC40 Plug-in Hybrid, iar de la Gheorghieni la Panoramic Colibița am mers cu un XC60, tot Plug-in Hybrid și el.

XC40 Plug-in Hybrid e sora mașinii cu care am mers în prima zi, XC40, doar că aceea era electrică. Și mai puternică: 408 cai putere versus 262 cai putere, cât are cea hybrid.

O să vă întrebați ce relevanță are diferența asta pentru mine, că eu nici nu conduc, nici nu-mi place viteza. Ei bine, electrica – adică mașina mai puternică – parcă se mișcă mai smooth, e mai fâșneață, mai silențioasă.
Mi-a plăcut mai mult decât varianta hybrid.

Însă Volvo XC60 Plug-in Hybrid e super sexy. Parcă cea mai comodă și cea mai elegantă din cele trei, cu spațiu destul ca să te simți confortabil, inclusiv pe bancheta din spate. Mă uitam din când în când și mă gândeam că tare bine le-ar sta fetelor acolo. Mi se pare perfectă pentru familia noastră, ca să nu mai zic și că e foarte sigură.

M-a impresionat tapițeria, o combinație elegantă de piele bej și neagră, detaliile din lemn și tot felul de spații și suporturi pe care o femeie le apreciază.

Ai loc de încărcat telefonul, loc pentru pus băuturile (inclusiv în spate, unde, când mergem cu fetele mereu ajung sticlele pe jos), monitoare mari, google maps încorporat. Nu mai zic de cameră și de senzori de parcare, așa ceva au toate mașinile cu care am mers în tur, dar mă tot uitam și mă gândeam că așa mi-ar ieși până și mie parcarea cu spatele.

Cireașa de pe tort: pentru că e o mașină înaltă, când am ajuns la destinație și am oprit motorul, XC60 s-a lăsat ușor în jos, ca să fie mai ușor să cobori. Același lucru se întâmplă și când deschizi portbagajul, doar e mai dificil să iei ditamai trollerul de sus.

La Colibița, la Panoramic – probabil în cel mai frumos loc în care am stat eu în România. Și despre care o să scriu o postare separată, atât de mult mi-a plăcut. Nu-mi amintesc să mă fi simțit atât de bine undeva în țara noastră.

Revin 🙂

The post Road trip în România: ziua cu adrenalină appeared first on Mara Coman.

Ca să n-o mai lungesc, norocul a fost de partea mea. În primul rând, pentru că Meșter știa că permisul meu de conducere stă neatins în portofel. Dar avea o soluție: în fiecare mașină urmau să fie doi oameni, așa că m-am instalat frumușel în dreapta lui Vasilescu. 

 

Din grup nostru fac parte mulți jurnaliști specializați în auto, majoritatea bărbați – cu excepția Cristianei, care e pilot de raliu. Astfel, sunt singura care va avea mai degrabă o perspectivă lifestyle asupra turului, cu mai puține date tehnice.

 

Voi scrie despre experiența de a călători cu Volvo prin țară, despre mașinile cu care mergem (din perspectiva celui care stă în dreapta) și despre locurile în care ajungem.

 

Din tot grupul, doar eu nu conduc. Sincer, mi-e un pic ciudă, dar există și avantaje: sunt și singura care poate să bea prosecco la prânz. 

 

 

default

 

Prima oprire

 

A fost la Crama Apogeum, la Gura Vadului, în Prahova. Nu mai fusesem niciodată acolo și nu aveam cine știe ce așteptări – conform programului, urma să luăm un brunch. Care a fost un prânz delicios în toată regula. 

The post Road trip: 7 zile în România  appeared first on Mara Coman.

Acolo, pe bancheta din spate a mașinii pe care-o conducea Salvatore, am decis c-o să mă întorc.

Nu mai știu dacă mergeam de la Siracusa spre Noto sau dacă eram deja pe drumul spre Palermo. Nu mai știu nici dacă era zi sau noapte; aveam, probabil, ochii închiși și capul sprijinit de geamul mașinii. Îmi amintesc însă foarte bine senzația de oboseală și de frumos – mai frumos decât îmi puteam imagina –, dar și că-mi era inima grea. Chiar și atunci, chiar și acolo, cu tot sublimul din jur.

– O să mă întorc, am zis, cu voce tare.

Salvatore a mormăit un ”Si, si”, deși știam amândoi că el înțelege românește cât înțeleg eu italiană. Dar a fost un șofer perfect: m-a plimbat prin Sicilia și mi-a arătat destul de multe locuri pentru cât de scurtă a fost vacanța mea. În plus, știa să bălmăjească acel ”Si, si” când părea că am nevoie să aud asta.

Trebuie să recunosc că sunt norocoasă: am fost în multe locuri superbe, fiecare cu farmecul lui. Doar că ce-am simțit atunci, în Sicilia, era ceva diferit și nou: parcă mă trezisem dintr-un somn lung și greu. Mă simțeam cu adevărat vie și mă hrăneam cu tot ce vedeam în jur. Ca atunci când te îndrăgostești subit. Știi senzația? Fix asta trăiam eu, doar că atunci mi-am pierdut capul pentru o țară, nu pentru un bărbat. Iar sentimentul ăla îmi dădea o stare de bine atât de profundă, încât am vrut s-o trăiesc din nou. Mi-am spus că, dacă mă simt atât de bine în țara asta, atunci trebuie să revin și trebuie să văd mai mult din ea.

Nu s-a întâmplat imediat. Anii ce-au urmat mi-au adus diverse alte călătorii: unele în țări îndepărtate, despre care nu știam nimic, altele – mai anevoioase, dar atât de necesare – spre greutatea aia din suflet, despre care aflasem deja prea multe. Anul trecut, când m-am întors în Italia, eram alt om: vesel, pregătit să se bucure de orice avea să descopere și nerăbdător să afle dacă o să-și piardă capul din nou, dacă o să iubească și alte orașe italiene și, mai ales, dacă o va face cu aceeași intensitate.

Din fericire, mi-am pierdut capul după Florența, orașul-bijuterie, cu povești despre Renaștere, cu muzeul Gucci, cu ploaia care m-a prins plimbându-mă pe Ponte Vecchio, cu  fragii cumpărați de la Mercato Centrale. Apoi am făcut o pasiune pentru Bologna, orașul portocaliu în care aș fi vrut să rămân și să gătesc paste în fiecare zi.

Am făcut vreo mie de fotografii în Veneția, da, chiar și pe alea clișeistice, cu gondolierii, și cu rufele întinse la uscat. M-am simțit copleșită în Piața San Marco – de măreție și de aglomerație deopotrivă. M-am așezat și am stat, o vreme, uitându-mă la bărci și la apă și bucurându-mă că sunt acolo. M-am convins că nu mă înșel și că ceea ce simt e, cu siguranță, dragoste.

Napoli m-a cucerit din prima clipă. Cu centrul vechi, teribil de aglomerat, cu oameni colorați și care vorbesc tare, cu pizzerii și cafenele la tot pasul, cu piețele pline-ochi de fructe și pește. Cu cartierele elegante, hotelurile de cinci stele înșirate pe faleză, restaurantele posh. Cu străduțele-scări pe care m-am pierdut, într-o seară, într-o zonă nu prea bună; cu ferestrele deschise care te lăsau să tragi cu ochiul în casele napoletanilor de rând, strânși în jurul mesei, la cină. Napoli e locul din care am ajuns, apoi, la Salerno, pe coasta Amalfitană, în Positano și-n Ravello, la Ischia și la Capri, pe coasta Cilento, la Santa Maria di Castellabate și la Perdifumo, un sătuc mic și vechi, parcă rupt din filmele lui Fellini.

Și-apoi, după toate astea, ultima destinație din 2019 a fost Roma. Grandioasa Roma, pe care n-o văzusem niciodată, cadou de ziua mea. Nu credeam că Fontana di Trevi chiar e atât de frumoasă. M-am plimbat fascinată prin Trastevere și am fotografiat graffiti-urile din Pigneto, unde am savurat și cea mai bună mâncare cu vită la o trattoria mică și modestă.

Pentru mine e clar: am această relație specială cu Italia, o poveste de dragoste care-a început, cu câțiva ani în urmă, în Sicilia. Dragostea continuă și mă bucur cumva că scriu despre ea acum, când, într-un fel, se închide cercul: mă voi întoarce în Palermo în aprilie, așa cum mi-am promis, într-o seară, pe bancheta din spate a mașinii conduse de Salvatore.

Am scris povestea de mai sus la invitația Nespresso, brand-ul de cafea pe care îl beau și cu care mă bucur să am o colaborare de durată.
Legătura dintre articolul meu și Nespresso e gama de cafea Ispirazione Italiana care conține șapte sortimente de cafea, dintre care două sunt noi, abia lansate: Ispirazione Napoli și Ispirazione Venezia.
Sunt o mulțime de lucruri de spus – eu o să menționez acum doar câteva care sper să-ți stârnească un pic curiozitatea și să încerci sortimentele care-ți fac cu ochiul. Crede-mă: cea mai bună cafea e cafeaua băută, nu povestită :).

Inspirația italiană pornește de la prăjirea cafelei – proces pe care italienii îl consideră o artă. Și, chiar dacă eu le iubesc pe toate, fiecare oraș are o tehnică de prăjire aparte, în funcție de tradiția din fiecare loc.

1. ISPIRAZIONE NAPOLI are cea mai mare intensitate: 13. E nevoie de multă pricepere pentru a prăji cafeaua la acest nivel de intensitate, așa cum fac napoletanii. De aceea, Nespresso a ales cu grijă boabele care fac față acestui nivel de prăjire. Ispirazione Napoli e densă, e cremoasă, e amară – dar delicioasă.
2. Urmează ISPIRAZIONE PALERMO KAZAAR, cu intensitate 12. O cafea puternică și condimentată inspirată dintr-un loc de poveste: Sicilia s-a aflat pe traseul vechi al comerțului de cafea, iar această intersectare a influențelor africane și arabe a conturat stilul de prăjire intens specific zonei.
3. ISPIRAZIONE RISTRETTO ITALIANO nu e o copie a celebrului ristretto, ci o versiune proprie a acestui sortiment creată de Nespresso: un amestec de Arabica și Robusta prejită mediu spre intens. Astfel, are un grad de intensitate 10 și nu e un sortiment tipic într-un anume oraș; este, practic, esența culturii cafelei din Italia.
4. ISPIRAZIONE FIRENZE ARPEGGIO, cu intensitate 9, este un amestec de cafea Arabica prăjit intens pe o perioadă scurtă de timp. Acest sortiment pune în evidență tradiția prăjirii artizanale folosită de specialiștii locali. Rezultatul e un amestec deosebit, cu echilibru între gustul amar și dulceag, o textură cremoasa și note de cacao.
5. ISPIRAZIONE ROMA te duce cu gândul la complexitatea cafelei din Roma și la moștenirea culturală pe care diferitele civilizații care au trăit aici au lăsat-o în urma lor. Ispirazione Roma, cu grad de intensitate 8, a avut parte de cea mai ușoara și mai scurtă prăjire din gama Nespresso. A rezultat un echilibru subtil între intensitatea și profunzimea notelor de cereale și finețea aromelor elegante și usor acide – în cinstea istoriei bogate a contrastelor Romei.
6. 6. ISPIRAZIONE VENEZIA, cu grad de intensitate 8, are parte de cea mai îndelungată prăjire din gamă. Veneția are cea mai lungă tradiție în prăjirea cafelei din Italia, cu un stil ce conturează notele intense, specifice cafelei cu influență otomană, și le îmbină cu profilele puternic aromate, specifice cafelei europene. Rezultatul? Note ușor fructate și florale, aromă distinctă de cereale și note elegante de caramel dulce.
7. 7. ISPIRAZIONE GENOVA LIVANTO a fost inspirat de comercianții din Genova, port prin care au trecut cele mai deosebite cafele Arabica. Astfel, acest oraș al negustorilor a devenit un loc important pentru cei pasionați de prăjirea cafelei. Ispirazione Genoa Livanto are grad de intensitate 6 și e o cafea cu un gust echilibrat, în care se disting notele de cereale și caramel.

Preferatele mele sunt Genoa Livanto și Ispirazione Venezia, care nu sunt cele mai intense din gamă – pentru că eu nu beau musai cafea intensă, ci multă. Și lungă, și cu lapte. Mai fac câte o excepție și beau un espresso scurt atunci când simt că-mi trebuie energie atunci, pe moment. Asta făceam, de altfel, și vara trecută, în Napoli, când, după ore întregi de mers pe jos, mă așezam la o cafenea și primeam un deget de cafea într-o ceșcuță mică și albă.

Ce dor îmi e. Dar nu pentru mult timp, pentru că eu îmi țin promisiunile.

The post Promisiunea appeared first on Mara Coman.

… doar un text despre deschiderea unui nou punct de vânzare Nespresso, și anume în Cluj-Napoca. Și probabil că aș fi scris doar despre asta – despre cum cafeaua mea preferată e disponibilă și în alt oraș – dacă n-ar fi fost vorba tocmai despre Cluj. Numai că eu am o mulțime de amintiri de acolo, iar unele datează încă din vremea în care habar n-aveam ce cafea beau.

Și-o să încep cu știrea, că asta-i informația importantă: Nespresso a deschis un punct de vânzare la Cluj-Napoca, în noua aripă a centrului comercial Vivo! MALL. Asta înseamnă că, de-acum înainte, clujenii își vor cumpăra capsulele preferate de cafea direct de la noul punct de vânzare și nu doar online, ca până acum. Și, pentru că reciclarea este un capitol foarte important pentru acest brand (cum sper că e și pentru cititorii mei), vreau să menționez că, deocamdată, la Cluj, reciclarea capsulelor de cafea utilizate se poate face prin curier, la oricare nouă comandă de cafea. În București, lucrurile rămân neschimbate: putem recicla și în punctele de vânzare Nespresso.

Însă la cafea se deapănă amintiri și, cum toată povestea asta are loc la Cluj, mi-a venit în minte ziua în care am ajuns prima dată acolo. Aveam 21 de ani, eram la primul meu job în presă, am plecat într-o delegație, am stat o seară și-atât. M-am îndrăgostit fulgerător – de un băiat, nu de oraș –, au urmat o poveste și-o dramă. N-a durat, n-a fost să fie. Eram mică, eram sinceră, voiam să dau tot și mi se părea că nimic altceva nu contează. După 19 ani, mă uit în urmă și știu că am trăit ceva foarte frumos: o iubire nebună, o lecție de viață și – poate cel mai prețios lucru – o prietenie care durează până astăzi.

La Cluj m-am întors, după povestea asta, pentru TIFF, pentru Nespresso și pentru mine. Probabil că știți deja: Nespresso avea deja o relație cu clujenii, pentru că, de patru ani, de când s-a lansat în România, brandul a fost cafeaua oficială a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Iar eu am fost norocoasă să fac parte dintre cei câțiva invitați de Nespresso la TIFF. A fost emoționant să revin la Cluj. M-au năpădit amintirile, deși unele sunt învăluite într-un fel de ceață. A trecut atâta timp.

Singurele locuri pe care le țineam minte din oraș erau Piața Unirii și Piața Muzeului. Dacă atunci când le-am văzut pentru prima dată nu cunoșteam pe nimeni, acum mă întâlneam cu o mulțime de oameni: o mare parte dintre prietenii mei din București veniseră și ei pentru festival. Am băut cafea în Piața Unirii (acolo unde, an de an, e corner-ul Nespresso) și-am băut vin în Piața Muzeului, la Charlie. Au fost zile și nopți despre prietenie și despre libertate. Am redescoperit oameni pe care nu-i văzusem demult și de care îmi fusese dor, fără să știu măcar. Am dansat până la răsărit. M-am găsit pe mine într-o după-amiază în care am dat cancel tuturor planurilor și propunerilor și-am stat. Am respirat. Mi-am pus căștile în urechi, am ascultat muzică și-am stat în soare, desculță. Am băut cafea în tihnă, fără grabă și fără să mă gândesc că ar fi trebuit să fac altceva, că ar fi trebuit să fiu în altă parte. Câtă libertate: nu trebuia să nimic.

Nespresso e acum în Vivo! MALL la Cluj-Napoca și e acolo în fiecare zi, nu doar în timpul TIFF-ului. Asta e știrea care m-a trimis înapoi în timp și m-a făcut să mă gândesc la Mara care a vizitat orașul ăsta pentru prima dată undeva la sfârșitul anului 2000. Și Mara de-acum abia așteaptă începutul verii, când o să se întoarcă acolo. N-are nici o idee despre ce-o să-i ofere orașul și nici ce amintiri o să-i trezească, din nou, cafeaua. Nu știe cu cine o să dea nas în nas, pe cine o să aștepte și cine o să treacă pe lângă ea, în timp ce butonează la laptop, fără să îndrăznească s-o deranjeze.
Să nu știi e, uneori, tare frumos.

P.S. Nespresso și-a extins activitatea și în București și a deschis un punct de vânzare și în Mega Mall. Nu zic mai multe, dar nu pentru că ar fi mai puțin important. Ci pentru că din Mega Mall n-am eu – încă! – amintiri din astea răscolitoare :).

The post Acest text ar fi trebuit să fie… appeared first on Mara Coman.