Zilele trecute m-am dus la birou, care e departe de casă. M-am gândit că ar fi o idee bună să merg cu metroul, pentru că la ora aceea de obicei nu era aglomerat, deci n-aș fi stat foarte aproape de cineva. Iar vagoanele de metrou sunt destul mari – gata cu descrierea :), vreau doar să zic că mi se părea safe, în contextul pandemiei.

N-a fost aglomerat. Cred că a fost și sigur, pentru că a trecut o săptămână și n-am căpătat tulpina asta nouă. Dar a fost extrem de enervant.

Întâi s-a urcat un tânăr cu o pungă de chips-uri în mână și masca sub bărbie – doh, doar mânca. Nu putea să mănânce cu mască!!!
Acum, între noi fie vorba, tânărul nici măcar nu mânca afurisitele alea de chips-uri, dar ne arăta tuturor punga aia, să nu cumva să îndrăznească să-i spună cineva ceva.
Trei băieți s-au hăhăit preț de câteva stații, tot fără maști, doar sunt tineri și nu pățesc nimic.
Ceva mai departe de mine, o femeie – cu mască de data asta – tușea când și când și încerca să-și sufle nasul fără să atragă prea mult atenția. Da, e o idee minunată să iei metroul când ești răcit, chiar dacă n-ai covid. Noi, ceilalți, n-avem de unde să știm asta și nu ne entuziasmăm prea tare nici la o viroză.

N-am mai mers cu metroul de lunea trecută.
Dar mă tot întreb:

De când contează, pentru unii oameni, numai ce li se întâmplă lor? Dacă voi nu muriți de covid, că sunteți tineri și sănătoși (sau așa vi se pare), de ce nu vă gândiți nici o clipă la ceilalți? De ce nu renunțăți la punga aia de chips-uri și nu purtați mască 10 minute, cât mergeți cu metroul? Ce vă costă?
De ce nu vă gândiți o secundă și la ceilalți, care poate au alte boli, și pentru care covid poate fi fatal? Cum de sunteți atât de cinici să spuneți că mureau oricum? Da, toți murim. Dar un om cu diabet poate să trăiască ani în șir dacă nu face complicații precum covid.

E valabil și legat de vaccin. Avem aceeași poveste: oameni care nu se vaccinează pentru că lor nu le e teamă de virus. Sunt convinși că vor trece ușor prin boală. Și ceilalți? Bunicile voastre? Bonele? Doamnele care vă fac curat? Tot ușor vor trece prin boală?

Dar cei care au nevoie de operații acum? De orice fel de operații, care n-au legătură cu coronavirusul și care nu mai au loc în spitale. Pentru că spitalele sunt pline de antivaxxeri. Pentru secțiile de terapie sunt pline de antivaxxeri. Tocmai am fost anunțați că se suspendă toate intervențiile chirurgicale pentru o lună de zile. Asta, ca să aveți locuri voi, cei care nu purtați mască în metrou și care credeți în cine știe ce conspirații. Ca în meme-le din social media care spun că Bill Gates vrea să omoare toată planeta, mai puțin pe români și pe bulgari.

Nu v-ați săturat să trăiți într-o țară care e mereu pe ultimul loc?

Habar n-am cum să închei, sunt furioasă din cauza nepăsării celorlați și a neputinței mele. Vă las aici două pagini dintr-o carte, mi s-a părut potrvit ce spune Matt Haig în Cartea Alinării:

Ne avem unii pe alții. Apropierea este regula naturii.

E un mesaj bun de domolit furia și de reflectat atunci când ni se pare că suntem buricul pământului și ceilalți nu mai contează.

matt haig

matt haig

matt haig

Foto: GR Stocks / Unsplash

The post #ACinceaPutere: Nu e doar despre tine appeared first on Mara Coman.

Nu mai știu când am auzit prima dată despre cei care refuză să poarte mască. Doar că a venit ca un șoc. În naivitatea mea, acum un an, speram că vom sta cu toții în case, vom respecta regulile și vom trimite virusul ăsta de unde a venit. Nici nu-mi trecuse prin minte că oamenii vor simți că li se îngrădește libertatea din cauza unei măști de protecție. Și de-acolo știți exact ce a urmat: unii au măști, unii n-au, unii cred că e o conspirație. Vrem vaccin, nu vrem vaccin, vrem alt vaccin. S-a născut chiar și o nouă religie, așa că avem oameni care cred în covid și ații care nu.

Forțați sau nu de împrejurări, am stat mai mult în casă și mai mult timp online. Pe net s-a dezlănțuit războiul. Oameni pe care-i cunoșteai și cu care te înțelegeai bine au început să militeze anti-vaccin. Unii prieteni ți-au povestit despre teoria conspirației. Alții se sufocă din cauza măștii sau se pierd în aglomerația așa-ziselor terasele de pe malul Dâmboviței, unde nu se respectă nici o lege.

Am încercat să mă educ în așa fel încât să respect părerile celorlați. Să înțeleg că în anumite situații nu gândim la fel și să nu judec. Dar coronavirusul mi-a dat de furcă și la capitolul ăsta. Dacă restul opiniilor diferite nu-mi fac rău, decizia celor care nu poartă mască îmi face: e o decizie care-mi pune în pericol sănătatea.

De asta spun că 2020 e anul despărțirilor. Ne-am împărțit în două grupuri și, când avem ocazia, mai tragem cu săgeți otrăvitoare unii în alții. Și nici nu cred că aceste două grupuri se vor reuni prea ușor, într-o lume în care coronavirusul nu va mai fi o amenințare atât de mare. Cum ne-am putea reconcilia? Ne vom întâlni la cafea? Cei care nu purtau mască ne vor spune că au avut dreptate, că n-au pățit nimic, că sunt sănătoși? Iar ceilalți le vor povesti cum au pierdut prieteni și membri ai familiei din cauza celor care, ei bine, n-au vrut să poarte mască?

2020 ne-a arătat că nu știm să fim împreună în fața unei mari încercări.
Să porți mască = să-ți pese de cei din jurul tău. Să nu porți și să te gândești doar la tine, că probabil ești tânăr și ai șanse să treci cu bine prin boală, acesta e o dovadă incontestabilă de egoism.
Pandemia e o astfel de încercare și, probabil, am fi gestionat-o mult mai bine dacă ne-am fi ajutat unii pe ceilalți. Un fel de test de solidaritate pe care, iată, l-am picat cu brio.

Foto: Kelly Sikkema / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:

#1YearAfter. Așa, și?

Anul din care nu am învățat nimic

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

***

The post Anul în care ne-am despărțit appeared first on Mara Coman.

Ne-am plâns destul de mult în Anul Pandemiei (și aici mă includ și pe mine), însă, acum, la final, când am tras linie, am ajuns la concluzia că n-a fost atât de rău. Cel puțin pentru mine. Am vorbit despre asta cu colegele mele din #ACinceaPutere și ne-am gândit ca, acum, la finalul lui 2020, să scriem despre părțile bune. Mai mult, am vrut să nu scriem doar despre noi, ci și despre voi.

De aceea, la începutul lui decembrie, am făcut un video în care vă rugam să-mi scrieți și să-mi povestiți care au fost părțile bune și frumoase din 2020. Și recunosc că am avut emoții, mai ales că nu v-am mai rugat niciodată să faceți ceva pentru mine. Au mai fost diverse momente când am pus o întrebare pe Facebook sau pe Instagram, alteori câte un giveaway – dar de data asta era cu totul altceva. Să te apuci să scrii, chiar și câteva rânduri, e un efort. M-ați flatat pentru că ați făcut acest efort, de a scrie, dar mai ales că v-ați deschis sufletul pentru mine și blogul meu.

Mi-au scris oameni pe care îi „cunosc” doar din Social Media, dar și prieteni din offline. Am primit mesaje pe Facebook, pe Instagram, pe mail și pe WhatsApp. Cele mai multe mesaje au venit în ziua în care am postat video-ul cu invitația să-mi scrieți. Altele au venit în zilele următoare. Le-am citit pe toate și le-am salvat, iar acum o să public câteva dintre ele, folosind numai prenumele voastre, așa cum am promis.

De ce voi publica doar câteva? Pentru că am vrut să selectez, pentru voi, cititorii mei, o parte din lucrurile bune trăite anul ăsta. Unele scrisori conțin idei similare și, dacă le-aș publica pe toate, am pierde din puterea mesajului și, foarte probabil, atenția ar scădea pe parcurs. Și apoi, da, și pentru că sunt foarte multe 🙂

Vreau să vă mulțumesc încă o dată pentru că mi-ați scris. Fiecare semn primit de la voi mi-a adus bucurie și m-a făcut să mă simt specială și norocoasă. V-ați luat din timpul vostru pentru a-mi scrie mie. Să primesc feedback-ul vostru a fost ca un cadou superb, venit puțin înainte de Crăciun. Un om care scrie nu-și poate dori nimic mai mult.

Un an care a reușit să îmi smulgă inima din piept și să o rupă într-un milion de bucăți. Un an în care a trebuit, de nenumărate ori, să mă bat singură pe umăr și să îmi spun că, într-o zi, va fi bine. Un an pe care, dacă aș fi fost întrebată acum câteva luni, mi-aș fi dorit să îl pot șterge complet. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și, cu toate astea, cred că totuși m-a învățat ceva. M-a forțat să strâng eu bucățile inimii mele de pe jos și să le pun la loc. Într-o altă formă, dar mult mai bine; într-o formă care nu numai că mi-a arătat cât de puternică pot fi, ci care m-a sculptat pentru tot ce urmează de acum înainte. Iar acesta este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în 2020. (Daria)

Am descoperit locuri noi și surprinzătoare din România (Geoagiu Băi, Râpa Roșie, cetățile din Arad și alte locuri mai ascunse de prin munții noștri).
M-am reîndrăgostit în atâtea moduri de NOI, eu și cei doi copii, de casa noastră și de ce suntem noi împreună. E uimitor ce ne-a adus aceasta perioada împreună, stând doar în casa, ei cu școala, eu cu jobul, a crescut respectul, empatia, afecțiunea. Mă consider norocoasă în fața tuturor generațiilor trecute că mi s-a oferit acest mod de viață „altfel” și de a ne cunoaște unii pe alții „cu de toate”.
Interacțiunea cu prietenii s-a restrâns doar la trei și a devenit amuzant să ne simțim că „pe vremuri”: ne vedem la noi acasă, gătim împreună. S-au schimbat radical activitățile pe care le avem împreună, dar asta doar ne-a adus mai aproape.
Eram speriată la început, simțeam că voi regresa în toată evoluția mea psihologică și personală de până acum, îmi era frică să nu ajung iar în toxicitate sau depresie, dar a fost total contrar: am învățat să fiu mai răbdătoare cu mine, mai indulgentă cu ceilalți, să privesc din exterior și să nu judec, să mă adaptez mai ușor și să le iau toate așa cum vin privind spre lecția din ele. Cred că în sfârșit învăț să fiu singură și să fiu ok așa, să-mi spun mie cu încredere că mă iubesc și că sunt mândră de mine.
Fiul meu este în clasa I, anul trecut la pregătitoare a fost chinuitor pentru el, se vedea clar că nu era pregătit pentru tot ce înseamnă școală. Școala online a picat la fix pentru el, a putut să se adapteze în ritmul lui și cu siguranța oferită de casă, acum are o cu totul altă atitudine față de școală și i-a crescut încrederea în sine. (Mihaela)

 

Pentru mine, bun în 2020 a fost că nu am mai pierdut pe nimeni apropiat, așa cum s-a întâmplat în 2018 cu tatăl meu și bunica soțului meu la doar câteva luni distanță. Iar în 2019, socrul meu a fost la un pas de moarte. Apoi, în 2020, dacă mai era nevoie, am realizat încă o dată că viața îți oferă întotdeauna șansa unui echilibru și că ceva rău e compensat apoi cu ceva incredibil de bun. Am descoperit încă o dată că atunci când ai o perioadă foarte grea, fix atunci ai mai mult curaj să te arunci și să faci lucruri pe care credeai că nu le poți face sau pe care le-ai tot amânat din diverse motive. (Raluca)

Eu în 2020 am descoperit statul acasă. Că îmi iubesc casa, că îmi place gradina și că sufăr de fiecare dată când vreun melc sau vreo căprioară îmi mănâncă căpșunile sau florile. Că dealul din fața mea e frumos și plimbările, deși mult pe aceleași rute, îmi țin creierul acasă. Că rutele alea sunt frumoase – le-am ales așa, că pe unde nu îmi place, nu mai mai duc a doua oară :). (Cristina)

Am încercat să văd și părțile bune, chiar dacă uneori părea că lipsesc. De exemplu, tata a avut niște probleme grave de sănătate începând din octombrie. Am avut cu siguranță și zile foarte proaste, dar am preferat să mă concentrez pe ceva pozitiv. M-am apropiat mai mult de mama, cu tata vorbesc acum zilnic la telefon (ceea ce pentru noi e wow, înainte vorbeam de două ori pe an). Tot cu ocazia asta mi-am dat seama că e în regula să ceri ajutorul când ai nevoie, nu te face o persoană mai puțin puternică.
Sunt sigură că oricine poate vedea jumătatea plină a paharului, chiar și în situații dificile. Trebuie doar să facem un efort. 🙂 (Alina)

Am reușit să termin anul fară datorii, chiar cu niște (puțini) bani strânși, ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Asta nu pentru că m-am schimbat eu și brusc am știut să am grija de finanțe. Cred că se datorează faptului că nu am mai putut călători. Acolo se duceau o bună parte din banii mei. Și îmi lipsesc călătoriile foarte mult. Dar faptul că termin un an pe plus îmi dă o oarecare liniște. O stabilitate. A ajutat și faptul că ieșirile în oraș au scăzut dramatic. Cu ocazia asta am aflat unde se duceau banii mei. Deci nu neapărat pe haine, cum ar crede alții. Îți dai seama că, după mult-așteptatul vaccin, prima chestie pe care o să vreau să o fac e să călătoresc. Dar măcar nu o să îmi mai fac datorii pentru asta :). (Flavia)

M-am tot gândit la ce mi-a adus bun 2020 de când am văzut postarea ta și deși primele lucruri care-mi vin în gând în jurul lui sunt rele, am reușit să găsesc și câteva zâmbete.
Primul dintre ele este faptul că tata, diagnosticat cu cancer la sfârșitul anului trecut – și cu șanse mici de supraviețuire – este încă aici cu noi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare clipă în plus alături de noi.
Un alt lucru care m-a bucurat este acela că am reușit să plecăm câteva zile la munte, în toamnă, deși credeam că n-o să mai putem pleca prea curând. Pandemie, restricții, prea mult de muncă.
Și dintre cele “pentru sufletul meu” sunt abonamentul la sport de care am reușit să mă țin două luni de zile – până în Octombrie (când a fost diagnosticată cu cancer și mama) și cursurile online “despre scris” și “despre harfă” pe care m-am îndurat să le trec în agenda sfârșitului de an.
(Laura)

2020 este anul care mi-a dăruit timp. Timp pentru reflecție, introspecție și învățare. Timp care a zburat pe lângă mine și fară mine, în anii precedenți, fiind mult prea prinsă în vârtejul activităților zilnice și  prea puțin prezentă. Astfel, am învățat în acest an că frica e o iluzie și poate fi învinsă, am învățat să fiu prezentă în viața mea, să îmi recunosc și să îmi ascult instinctul, să nu-mi mai încalc liberul arbitru, să mă bucur de fiecare zi, să apreciez natura și vindecarea pe care ea ne-o dăruiește, să descopăr liniștea pe care o oferă o viață simplă. (Roxana)

În carantină am văzut și am simțit mai mult ca oricând ce poate însemna ideea de comunitate. Fiecare a lăsat orgoliul la o parte și l-a întrebat pe celălalt cum poate să-l ajute, ce putem face pentru a depăși împreună momentul dificil. Am văzut proiecte ale marilor companii care s-au îndreptat spre micii antreprenori pentru a-i ajuta, pentru a-i promova, am văzut foarte multe idei creative și multe inițiative care ne-au adus zâmbetul pe buze.

Am descoperit multe branduri românești de tot felul, de la mâncare, la produse de îngrijire, iar de haine nu mai zic. Am reușit să consum mult mai puțin plastic, am avut ceva timp să cotrobăi prin toate dulapurile pe care nu le-am deschis de ani, am reciclat o cantitate considerabilă de hârtie și am fost mult mai atentă la tot ce cumpăr, în general.

Apoi, după carantină, m-am bucurat să văd că foarte multă lume, reticentă până acum la a-și petrece vacanțele în țară, a călătorit și a descoperit minunile de aici, din România.

Mi-au dat lacrimile la telefon atunci când o prietenă mi-a spus că avea mare nevoie de un vaccin antigripal și nu reușea să-l găsească. Însă un prieten i-a cedat vaccinul lui: a considerat că pe ea ar ajuta-o mai mult decât pe el în momentul respectiv.

Săptămâna trecută mi-am făcut și eu curaj să donez sânge, iar când am ieșit de la recoltare am văzut o gașcă de motocicliști care așteptau să facă același lucru pentru o cauză umanitară, de care se ocupau prin fundația lor caritabilă.

Desigur că anul ăsta nu a fost excelent, ne gândim la știrile care au curs de la începutul anului, ne aducem aminte de incendiile din Australia, nu mai spun de virus, atentate etc. Practic, anul ăsta le-a avut pe toate. Însă felul în care oamenii s-au mobilizat cred că poate schimba măcar pentru câteva minute perspectiva generală asupra lui 2020. Da, a fost un an rău, dar a scos la iveală atât de mult bine. Dacă ar fi să-i pun o coloană sonoră lui 2020, cu siguranță că ar fi „Oamenii sunt încă frumoși” de la Subcarpați, piesă pe care vă sfătuiesc să o ascultați/vedeți în filmul „No Festival”, pe Netflix.  (Andreea)

Foto: Laura Allen / Unsplash

Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.

Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.

***

The post Ce a fost bun în 2020 appeared first on Mara Coman.

Știți, probabil, despre ce vorbesc – începerea școlii. Cu sisteme online, hibrid, cu școală ca până acum, cu prezență fizică, cu sau fără distanțare socială, schimburi, măști, panouri de plexiglas, vizete. (Ăsta cred că e un cuvânt nou pentru mine, nu cred că am mai folosit vreodată vizetă până în primăvara asta). Pe scurt, ce știm despre școală e că nu știm. Dar mai avem o săptămână, o să aflăm noi.

Însă am votat.

Am auzit că asta s-a întâmplat în mai multe școli. Părinții au votat cum ar dori să meargă la școală copiii lor. În ce sistem. Nu știu însă ce-aș fi făcut dacă majoritatea ar fi decis că fetele mele trebuie să fie prezente fizic la școală.
Habar nu am ce altă soluție ar exista în afara votului, dar trebuie să spun că mi s-ar părea extrem de nedrept dacă majoritatea ar vota pentru ceva ce ar pune în pericol sănătatea mea și a copiilor mei.

Însă, votând ce ne dorim pentru copii, am stabilit și care va fi soarta profesorilor. Mulți părinți au decis că e OK pentru învățători să meargă la școală și să intre în contact cu copiii, chiar dacă asta înseamnă că riscă să se îmbolnăvească de covid.

Oh, stai, de fapt la profesori nu prea s-a gândit nimeni.

N-aș fi vrut să fiu, în 2020, profesoara unei clase de douăzeci, treizeci de copii ai căror părinți au decis să-i trimită la școală în plină pandemie.

Foto: Andy Falconer / Unsplash

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul meu de Instagram, @maracoman.

The post Părinții au votat appeared first on Mara Coman.

Una dintre cele mai obositoare griji din perioada pandemiei e teama de a nu face ceva greșit. De parcă nu-mi era deja de ajuns cu toate celelalte. Dacă ești părinte, știi despre ce vorbesc: la tot pasul, sunt o mulțime de alegeri pe care nu le faci pur și simplu, ci te gândești cum îi vor influența ele pe cei mici.

Din martie până acum, am o nouă grijă: să nu fac o mișcare greșită din cauza căreia să ne îmbolnăvim. E tare obositoare grija asta, că presupune să fii atent în fiecare clipă. Sigur, o să se găsească unii care o să spună că nu contează ce măsuri iei, toți o să luăm virusul ăsta – așa o fi, însă nu consider că e una dintre situațiile în care să mă las în voia sorții.

Îmi e tare dor de prietenii mei. Deși nici ei nu fac băi de mulțime, am decis să nu ne vedem și să ne protejăm reciproc.

Pe tata l-am văzut o singură dată, atunci, după 15 mai. Acum nu am mai mers, deși fetele bâzâie că vor la bunicul. Mergeau la el în fiecare vacanță, cel puțin o săptămână. Anul ăsta, însă, nu le-am lăsat.

N-am fost la mare și, având în vedere că sunt o sută de mii de oameni pe litoral, nici nu cred că vom merge. Îmi lipsește foarte mult marea, iar Ioana și Maria aproape că plâng după mers la plajă. Tot ce sper e ca vara viitoare să fie mult mai bine și să putem călători fără teamă, măcar în România.

Am mers în mini-vacanțe. Cu mașina, deci drum cu distanțare socială. În mod normal, ne-am fi dus mai întâi la Brașov, dar de data asta l-am ocolit. Țara e mare, de ce ne-am duce noi fix unde sunt mai multe cazuri?! Așa că am fost la Sibiu, la Sighișoara și la Cluj-Napoca, la vulcanii noroioși, Lacul Siriu și, până ieri, în Deltă.

Am vrut să fug de hoteluri mari, cu mulți oameni, recepție și spații comune. Am închiriat apartamente și am mâncat la terase aerisite. Nu vă imaginați de câte ori poți spune unor copii „mănâncă doar cu cuțitul și furculița” în timpul unei singure mese. Zic mersi că măcar sunt mari și că pot să folosească tacâmurile.

În Deltă am stat la Doi Căpitani, o pensiune cochetă, unde e frumos tare. Mă bucur că nici aici nu sunt mulți oameni și că stă fiecare la locul lui. Bine, suntem toți conștienți că fiecare vrea spațiu. Mâncăm la terasa de afară (mâncarea e absolut delicioasă), avem dezinfectant peste tot și ne bucurăm de locul ăsta superb. Da, a fost nevoie să luăm barca până aici, dar am fost doar noi în barcă.

E greu însă când nu-mi las copiii să se joace cu alți copii. N-am crezut că voi fi vreodată în situația asta. Mă gândesc și cum le va afecta asta pe fetele mele, pe termen lung. Mă bucuram că sunt sociabile și vesele, că atunci când întâlnesc pe cineva dau mâna și se recomandă, că, indiferent unde mergem, se împrietenesc cu alți copii. Obișnuiau să vină spre mine alergand și să spună „Mooom, mi-am făcut o prietenă nouă”, în timp ce eu zâmbeam și mă minunam de vârsta la care îți faci prieteni în 5 minute.

Acum nu mai dăm mâna cu nimeni. Nici noi, adulții, nici ele, fetițele. Zâmbim jenați și ne spunem numele de la distanță.

Și înapoi, acasă, unde e mai greu, că plictiseala e mai mare – pentru fete, eu n-am când să mă plictisesc. Ocolesc supermarketurile și comand mâncare acasă. Mai merg la piață, dar în cursul săptămânii și de obicei după-amiaza. Mie îmi plăcea mult piața, era o plăcere, dar pandemia a transformat și asta într-o corvoadă: sunt cu ochii în patru să evit aglomerația, am mereu dezinfectant și mască, sunt stresată că pun mâna pe bani. Acolo nici un vânzător nu are mască, de parcă la piață n-a auzit nimeni de covid.

Recunosc că mi-e dor să mă duc la birou, mi-e dor de interacțiunea cu colegii, de îmbrăcat frumos și plecat la job în fiecare zi. Deocamdată lucrez tot de acasă și sper ca lucrurile să rămână așa cât timp ne luptăm cu pandemia.

Acestea fiind zise, abia aștept să reușim să trecem peste lunile grele. Mi-e dor de stat până dimineața pe o terasă, mi-e dor să îmbrățișez oameni și mi-e dor să nu mă mai gândesc, la tot pasul, că trebuie să stăm departe unii de ceilalți.

The post Să nu fac ceva greșit appeared first on Mara Coman.

Copilul-Mara a făcut ochii mari, s-a minunat și a întrebat cum e posibil așa ceva (ar fi zis chiar WTF dacă ar fi știut ce înseamnă). Mi-a explicat că sunt oameni care pur și simplu nu vor să creadă și pe care nu îi poți convinge cu nici un argument. O discuție similară am avut, tot cu mama, și despre cei care nu cred că Pământul e rotund.

Recunosc că m-am mirat și când am auzit că sunt oameni care nu vor să poarte mască și care „nu cred în covid”. Nici măcar n-am aflat imediat pentru că, în primăvară, când au apărut primele cazuri la noi, am încercat să stau un pic mai departe de știri – tonul alarmist îmi făcea rău. M-am rezumat la sursele oficiale și la informații scrise și, în felul ăsta, am auzit destul de târziu despre conspirații, cip-uri, despre cum nu există nici un virus și despre oamenii care ar fi plătiți să spună că sunt bolnavi.

Nedumerirea mea încă există și mi se pare aberant că sunt așa de mulți cei care-și consumă energia doar ca să nu poarte o mască. Mă întristează și mai tare să constat că, de fapt, refuzul de a purta mască are mare legătură cu lipsa de respect și de grijă pentru celălalt. Dacă ești infectat (chiar și cu virusul ăsta în care nu crezi!), masca îi protejează pe cei cu care intri în contact; doar că asta înseamnă că te mai gândești și la ceilalți, nu numai la tine.

Însă comentariile pe care le văd în social media abundă în ură și în diverse teorii ale conspirației. E foarte multă energie negativă peste tot unde te uiți, oamenii au foarte mult timp și sunt foarte agresivi. Am impresia că e aproape imposibil să îi convingi de ceva. Ignoră orice fel de argumente logice și se folosesc de replici precum <sunt interese mari la mijloc>. Mulți dintre ei au probleme cu exprimarea și scrierea corectă, lucru spune multe despre educația acestor oameni – sau mai degrabă despre lipsa ei.

Las mai jos ilustrația asta la care inițial am râs, dar apoi mi-am dat seama cât e de trist. Părerile sunt bine înrădăcinate, în consecință cred doar ceea ce vor ei să creadă. Doar ce le convine. Și nu m-ar deranja deloc dacă, prin atitudinea lor, nu ar pune în pericol sănătatea celorlalți. E alegerea lor să nu se trateze și să se complacă în ignoranță, însă asta devine o problemă dacă au o boală contagioasă și îi infectează pe cei din jur.

Și-acum aș vrea să închei înr-o notă optimistă, dar nu știu pe unde să caut optimismul ăsta azi. Sper doar că într-o zi vom avea un tratament care să funcționeze și pentru covid-19, că nu va mai dura foarte mult până când vom avea un vaccin și că n-o să mă întâlnesc prea des nici pe aici, nici în viața reală, cu cei care se gândesc numai la ei și au un orizont atât de îngust încât se luptă cu o mască.

The post Cred ceea ce vor ei să creadă appeared first on Mara Coman.

Anul ăsta n-am mai apucat să facem nici un fel de plan pentru final de aprilie, început de mai. Vorbim la telefon și prin mesaje, așa cum vorbesc și cu ceilalți prieteni ai mei. Ne întrebăm când o să ne putem revedea – în orice loc, în orice formulă. Visăm din când în când la mare, dar nu știm dacă va fi posibil în vara care e deja aproape.

Stăm acasă, cu toții, de șase săptămâni. Ni s-au schimbat obiceiurile și ne-am adaptat rapid. Nu mai mergem la cumpărături și nici la restaurant, ci facem comenzi online. Sport online. Vizităm muzee online. Am prieteni care s-au și tuns online :). Eu încă rezist, mi-am tuns doar fetițele. N-a ieșit chiar ca la coafor, nu e un rezultat de tras în poză, ci doar OK și practic. Dar, dacă la începutul auto-izolării n-aveam mai de nici unele (îmi amintesc cât mă chinuiam să pot comanda mâncare acasă sau legume proaspete), într-un timp foarte scurt au apărut soluții. Platforme și tool-uri pentru orice, nu doar pentru nevoile primare. Cursuri online, tutoriale, entertainment. Și tocmai am aflat despre platforma lansată de Vodafone, una dintre cele mai complete – pentru că atinge mai toate domeniile de interes din zona de entertaiment. Se numește Împreună mai puternici și e destinația ideală pentru relaxare și good mood.
Îți e dor de teatru? Ai piese de teatru în sufragerie cu Dorina Chiriac, Florin Piersic jr și – atenție aici! – Șerban Pavlu, după care oftează jumătate din femeile pe care le cunosc eu.
Dacă vrei să faci mișcare, ai antrenamente live pe alese: cardio și balet, yoga sau exerciții mai intense, pentru cei care au făcut sport și până acum. Chiar și masterclass pentru păr cu Sorin Stratulat. Tare bine ar fi fost să-l urmăresc pe cel legat de cum să-ți alegi culoarea părului înainte să decid că știu eu ce mi se potrivește sau că mă pricep de-ajuns de bine încât să mă joc cu vopseaua de păr singură acasă. O să găsești și cooking, și gaming, chiar și magie. Programul se updatează în timp real.

Și muzică, desigur. Muzică pe care am lăsat-o la final tocmai pentru că urmează 3 zile de concerte, care va avea loc în perioada 30 aprilie-2 mai. O să cânte live Byron, Tudor Chirilă, AltOm, DL Goe, Irina Rimes, Jean Gavril, Alina Manole. 1 Mai-ul meu de anul ăsta o să fie diferit față de toate cele de până acum: o să mă uit la concerte live on-line, ba chiar o să-mi invit și prietenii. Încă nu-mi vine să cred că, într-un timp atât de scurt, niște oameni au reușit să organizeze totul doar ca să avem noi parte de entertainment, la noi acasă.

Țin să precizez și că, dacă îți place în mod deosebit vreun artist dintre cei de pe platforma Împreună suntem mai puternici, îl poți susține cu o donație. NU e o obligație, poți urmări concertele și antrenamentele fără nici un cost. Donezi doar dacă vrei și dacă te impresionează cineva cu adevărat.

Ne „vedem” online?

The post 3 zile de super-concerte. Cine-ar fi crezut? appeared first on Mara Coman.

Adevărul e că, în somn, uit. Somnul e ca înainte: visez rar. Sau, mai corect spus, îmi amintesc rar ce visez. Iar dacă îmi amintesc, de obicei sunt doar frânturi, uneori doar senzații. Câteodată îmi apar în vis oameni pe care nu i-am văzut de mai bine de zece ani. Mi s-a întâmplat asta acum vreo două zile și dimineața, când am deschis ochii, primul meu gând a fost la oamenii ăștia, cu care n-am vorbit de atâta timp, despre care nu mai știu nimic, dar pe care i-am visat. A fost ca o pauză. O pauză în are am uitat de boală, de numărul de persoane infectate, de numărul de decese, de măști, de mănuși, de dezinfectant, de frică.

Deși stau în casă de aproape o lună, încă mai am momente în care mi se pare că sunt într-un film. Și că nu e adevărat ce ni se întâmplă. Ieșim din casă doar dacă e neapărat nevoie. Purtăm măști de protecție, stropim totul cu clor. Citim despre coronavirus mai mult decât despre orice altceva. E un virus cu care se confruntă lumea-ntreagă, și, astfel, lumea întreagă caută o soluție. Un vaccin. Un tratament care funcționează cu adevărat.

Recunosc că deseori mi s-a părut foarte frustrantă senzația că nu am ce să fac. OK, pot să donez unei organizații în care cred, unui spital, unor oameni care fac cercetare. Dar, pe lângă asta, stau și aștept, la mine acasă, ca cineva să facă această descoperire care să ne salveze pe toți. Dar tocmai ce am aflat că mai e un mod în care pot să ajut: pot să downloadez o aplicație care accelerează cercetările despre noul tip de coronavirus. Desigur, nu pot face asta singură: cu cât mai mulți oameni downloadează această aplicație, cu atât mai repede vom avea mai multe informații despre coronavirus și, astfel, mai multe șanse să avem acces la un tratament.

Aplicația se numește DreamLab și a fost lansată în toamna trecută, prin Fundația Vodafone România. Cum, la momentul respectiv, lumea nu se confrunta cu o pandemie, DreamLab a susținut cercetarea împotriva cancerului.
Aplicația folosește puterea de procesare a smartphone-ului pentru a rezolva niște calcule complexe ce ajută unui proiect de cercetare a cancerului – sau, de azi, de cercetare a COVID-19 -, iar apoi rezultatele sunt trimise înapoi institutului de cercetare prin cloud.

Cercetările prin DreamLab despre noul coronavirus sunt realizate în colaborare cu Imperial College London.

Ce m-a convins?
Comparația asta: dacă un computer personal ar funcționa 24 de ore, zi de zi, ar avea nevoie de 300 de ani pentru a analiza toate informațiile necesare unul astfel de studiu. Dar 100.000 de telefoane care funcționează șase ore pe noapte ar putea să obțină aceleași rezultate în trei luni.

Mai mult…

… până acum, datorită aplicației, au avut loc deja 4 descoperiri științifice la nivel mondial în domeniul oncologic.

Cum funcționează aplicația?
Telefonul trebuie să fie conectat la internet și la o sursă de curent și să nu fie utilizat. De aceea, DreamLab funcționează cel mai bine noaptea, când nu avem nevoie să utilizăm smartphone-ul. Aplicația folosește doar procesorul smartphone-ului tău. Nici o informație personală nu este descărcată sau procesată de pe telefonul tău în timpul acestui proces.

Ce trebuie să faci ca să susții cercetările pentru COVID-19?
Trebuie doar să descarci aplicația DreamLab, disponibilă și pentru Android, și pentru iOS. Când vei deschide aplicația, o să vezi proiectele de cercetare incluse și îl vei alege pe cel la care vrei să participi și tu. În aplicația mea apar cinci proiecte. Cel pe care l-am ales eu e, desigur, cel despre care scriu – Corona-AI (Phase 1).
Asta e tot. Aplicația va funcționa doar când telefonul tău e în priză și e conectat la wi-fi – deci, cel mai des, când dormi. Desigur, îți poți folosi telefonul în timpul ăsta.

Încă un lucru care ar putea ajuta:
Să le spui cunoscuților tăi despre această aplicație. Cu cât e descărcată de mai mulți oameni, cu atât cresc șansele să avem noi date despre virus și boală, și, astfel, acces la un tratament care chiar funcționează.

***

Imperial College London caută soluții rapide pentru intervențiile medicale și nutriționale folosite în combaterea evoluției virusului. Astfel, o metodă rapidă ar fi descoperirea de noi indicații sau utilizări alternative ale medicamentelor deja existente pe piață (“drug repositioning”), deoarece dezvoltarea unor medicamente complet noi necesită resurse foarte mari, mai ales din punct de vedere al timpului și financiar. În contextul actual, găsirea rapidă a unor tratamente ar putea salva mii de vieți.

Studiul acesta se bazează pe faptul că în alimentația noastră zilnică se regăsesc o mulțime de molecule care au un impact dovedit atât în tratarea, cât și în prevenirea unor boli virale – prin modul în care interacționează cu medicamentele sau acționând ele însele ca niște medicamente. Cu toate acestea, metodele de testare asupra influenței unui singur medicament sau componentă alimentară ar dura mult prea mult timp pentru a ajunge la rezultate rapide ce ar ajuta la combaterea prezentei crize.

DreamLab este o aplicație premiată, dezvoltată de Fundația Vodafone Australia, care oferă oricărui posesor de telefon inteligent o modalitate ușoară de a sprijini cercetarea în domeniul cancerului, în timp ce telefonul său se află la încărcat peste noapte. Acum. în aplicație a fost inclus Corona-AI, un nou proiect care va folosi aceeași tehnologie pentru a ajuta la lupta împotriva răspândirii coronavirusului.

Proiectul Corona-AI unește inteligența artificială și puterea de procesare a telefoanelor inteligente inactive pentru a accelera descoperirea de noi componente antivirale în medicamentele existente și pentru a ajuta identificarea moleculelor antivirale din alimente. Aplicația DreamLab funcționează prin crearea unei rețele de telefoane care alimentează un supercomputer virtual, capabil să proceseze miliarde de calcule.

Cercetătorii estimează că proiectul ar putea accelera accesul la medicamente eficiente și ar permite elaborarea de tratamente adaptate împotriva acestei boli infecțioase.

Aplicația este disponibilă în România, Australia, Italia, Noua Zeelandă, Spania, și Marea Britanie. DreamLab va fi disponibil începând cu 27 aprilie 2020 în Portugalia, Ghana, Africa de Sud, Lesoto, Germania și, începând cu 1 iunie 2020, în Irlanda, Grecia, Turcia și Albania.

The post Cum poți să ajuți și tu cercetările despre COVID-19 appeared first on Mara Coman.

Sau care, mai bine-zis, mă bântuie:

– Dacă părinții iau virusul ăsta, se îmbolnăvesc și sunt duși la spital (dacă or mai fi locuri), ce se întâmplă cu copiii?

Mă tot întreb și am mai scris – e drept, tangențial – despre problema asta atunci când s-au închis școlile și erau mulți părinți nemulțumiți, că nu au cu cine să-și lase copiii. Și înțeleg foarte bine îngrijorarea lor, mai ales că am trăit-o și eu, dar, cum spuneam și acolo: tot mai găsești soluții când copiii sunt sănătoși.

Dar ce se întâmplă acum, dacă noi, adulții, suntem internați? Dacă noi suntem infectați cu coronavirus, probabil că cei mici sunt măcar purtători. Cu cine-i lăsăm? Că sunt excluse variantele cu bunici sau cu bone. Oricine ar sta cu ei se expune.

Prietenii mei mă liniștesc cu: „Nu te mai gândi la astea, poate că nu te îmbolnăvești, că stai acasă, nu te expui” și cu „Iar dacă te îmbolnăvești, o să primești tratament acasă, ești sănătoasă tun, nu ajungi tu la spital”. OK, sună minunat, dar nu-pot-să-nu-mă-gândesc. Chiar mi se pare că trebuie să mă gândesc ACUM, nu când lucrurile s-au întâmplat deja și oricum nu mai pot face nimic.

Dacă aveți vreun răspuns, vă rog, ziceți-mi și mie. Și să fim sănătoși.

The post Această întrebare care nu-mi dă pace appeared first on Mara Coman.

De două săptămâni, viața noastră e altfel. #StamAcasa. Nu e cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut, dar nici cel mai simplu. Statul acasă e plăcut când nu durează mai mult de câteva zile și când nu-ți e frică. Știu sigur că nu sunt singura, așa cum știu că sunt și oameni care fac față mai bine acestei perioade.

Aș vrea să știu cum faceți voi, ceilalți. Care sunt lucrurile care vă ajută să treceți peste nebunia asta, ce părți bune ați descoperit, ce temeri aveți, ce speranțe. Ale mele sunt mai jos.

–

Sunt Mara și stau acasă de 12 zile.
Am 40 de ani, mamă de gemene (Ioana și Maria au 9 ani) sunt redactor-șef la Harper’s Bazaar.
Locuiesc în București. De câțiva ani stăm la casă și m-am bucurat mereu că avem curte și că fetele au unde să iasă și să se joace. Iar zilele astea mă bucur cu atât mai mult. E drept că s-a stricat vremea, dar tot o să vină primăvara-ntr-o zi.

Ultima dată când am ieșit din casă am fost la întâlnire de business, one to one. Am mers cu Uber, mi-a fost teamă de metrou. Am încercat să ating cât mai puține lucruri și mi-am dezinfectat întruna mâinile și telefonul. Acum 11 zile încă mai aveam gel antibacterian.
La întâlnire am cerut o cafea și-apoi mi-a fost frică să o beau, că m-am întrebat dacă fata care mi-a adus-o a atins ceașca și dacă a venit la job cu metroul. Mi-am zis că-s o ciudată.
Înainte de ziua asta, în aceeași săptămână, am fost să-mi fac analizele. Nu prea aveam chef, dar m-am gândit că, dacă începe nebunia, nu voi mai ieși din casă și o să amân foarte mult. Și bine am făcut că m-am dus, măcar am aflat că sunt sănătoasă.

Jobul meu îmi permite să lucrez de acasă. De altfel, fac asta de aproape trei ani. Totuși, erau zile în care mergeam la birou și să întâlneam cu colegii mei ca să rezolvăm mai eficient niște lucruri. Aveam diverse întâlniri, ședințe, evenimente. De altfel, se întâmpla destul de rar să stau în casă două zile la rând.
Până aici, lucrurile sunt OK. Dar eu lucrez la o revistă care se tipărește și care, în mod tradițional, se vinde la chișcurile de ziare. De la ediția care va apărea la final de martie, o să vindem Bazaar și online.

Cumpărăturile mă cam sperie. Am reușit să comand prin Bringo o singură dată, după zeci de încercări. Tot o dată am fost într-un hypermarket, săptămâna trecută. N-am avut un sentiment bun, mi-era teamă tot timpul, nu-mi venea să ating nimic.
Aș vrea să găsesc o variantă în așa fel încât să nu mai merg în hypermarket.
Oricum, când am ajuns acasă, am spălat tot ce se putea spăla, inclusiv ciocolata.
Gătesc și încerc să nu arunc nimic – dar asta făceam și înainte, pentru că mă deranjează teribil să arunc mâncarea.

Părți bune nu sunt așa de multe, dar încerc să le văd.
– avem curte, deci putem ieși la aer;
– deși locuiesc aici de niște ani, n-am făcut niciodată un grătar în curte. Până alaltăieri, când era și o vreme superbă. A trebuit să vină pandemia asta ca să mă bucur de un lucru atât de mic.
– am doi copii, nu unul – e foarte important, că se joacă împreună și au mereu ceva de făcut ele două. Nici nu se ceartă, deci momentele în care se plictisesc sunt destul de rare. Știu că au trecut doar 12 zile și că va fi mai greu după atâta stat acasă, dar tot le va fi mai ușor împreună;
– că toate astea nu s-au întâmplat acum un an, când locuiam doar eu cu fetele. E altfel când ai cu cine să te sfătuiești sau măcar cu cine să te cerți. M-am tot gândit zilele astea că e, probabil, tare greu să fii singur singurel într-o casă și să nu poți să ieși, să nu te vezi cu nimeni;
– da, am mai mult timp, că nu mai am întâlniri și ședințe;
– a, și multe cărți pe care mi le comandasem și pe care îmi doream să le citesc. Aproape un raft întreg. Poate reușesc zilele astea;
– sper că o să pun totul în ordine acasă. Pentru mine ordinea e foarte importantă, dar nu am mereu timp și chef;
– nu m-am plictisit încă acasă, am avut multă treabă pentru job;
– am gătit aproape zilnic și îmi place să fac asta. Nu știu însă cât o să-mi mai placă;
– nu mă mai trezesc în fiecare zi la șase dimineața.

Zile negre sunt cele în care îmi e frică. Am avut deja niște stări de anxietate cu care nu mă mai întâlnisem de foarte mult timp. Am stat cu ochii în lacrimi și mai mult în pat, încercând să mă liniștesc.
Mi-e frică de criza economică, mai ales că aud doar scenarii negative. Mi-e frică de boală, mi-e frică pentru copiii meu – știu, știu, ei sunt cel mai puțin afectați, dar chiar și-așa, tot ar fi o sperietură. Mi-e frică pentru taică-meu, care are 80 de ani și e singur. Mi-e frică de izolare pe perioade lungi. Mi-e frică când cifrele cu oamenii care mor în Italia în fiecare zi și când aflu că noi, românii, nu prea înțelegem asta cu statul acasă.
Mi-e frică și de lipsa de chef și de răul provocat de stat în casă. Chiar dacă mie îmi place să stau și singură, ba chiar am nevoie de singurătate, nu mi-e bine pe perioade lungi. După trei zile de stat în casă am o durere de cap surdă și îmi cam piere cheful de toate lucrurile alea pe care aș putea să le fac – le-am înșirat mai sus.
Se aud întruna sirenele mașinilor de poliție și alte salvărilor. Azi a trecut pe stradă o mașină din aia în care cineva spunea în portavoce să stăm în casă. M-am simțit ca într-un film de groază, vocea aia părea să anunțe ceva apocaliptic.
Mi-e frică când aud medici spunând „suntem toți în mâinile Domnului” când eu credeam că suntem în mâinile lor.

Ca să-mi fie mai bine, încerc să-mi amintesc toate părțile alea bune pe care le poți găsi în contextul ăsta. Că suntem sănătoși cu toții și că asta e cel mai important.
Nu mă mai uit la știri la TV, mă afectează mult. Am nevoie de informare, dar prefer să citesc știrile – au alt impact, nu mă mai panichează – și să caut surse sigure.
Citesc zilnic și știri pozitive care chiar îmi mai ridică moralul.
Fac tot felul de lucruri care pot fi catalogate drept frivole: îmi dau cu parfum, deși nu plec nicăieri. Îmi pictez unghiile. Încerc o cremă nouă pentru față.
Mi-am propus să iau la rând ghivecele cu flori (cred că am vreo 30) și să văd în ce stare e fiecare, să rup frunzulițele uscate, să le schimb ghivecele sau pământul dacă e cazul. E ceva ce îmi place și mă relaxează, dar ceva pentru care, de obicei, nu am timp.
Și, cel mai important, vorbesc cu oameni dragi. Inclusiv cu cei optimiști. Am eu niște prieteni buni, care îmi zic că o să fie totul bine – și pe care îi și cred.

Ce o să fac când o să se termine pandemia? În primul rând, mă gândesc deseori că o să se termine. Îmi imaginez ziua aia în care o să-mi amintesc de tot ce trăim azi, dar la trecut.
Vreau să mă duc în parcul de lângă casa mea și neapărat la piață, să cumpăr și legume, și fructe, și brânză și flori. Și pâine de la brutăria aia la care e ereu coadă – pe bune că o să stau la nenorocita aia de coadă, doar unde naiba o să mă grăbesc?!
Vreau să mă văd cu prietenii mei și să stăm de vorbă până dimineața, chiar dacă a doua zi n-o să fiu bună de nimic. O să merg la yoga sau la pilates. Poate la ambele.
Îmi este tare dor de mare și de Italia, țara mea preferată.

Vouă cum vă e acasă zilele astea?

The post Acasă appeared first on Mara Coman.