Acasă
Life
Acasă
23 mart. 2020 | 2 comentarii

 

De două săptămâni, viața noastră e altfel. #StamAcasa. Nu e cel mai greu lucru pe care îl avem de făcut, dar nici cel mai simplu. Statul acasă e plăcut când nu durează mai mult de câteva zile și când nu-ți e frică. Știu sigur că nu sunt singura, așa cum știu că sunt și oameni care fac față mai bine acestei perioade.

Aș vrea să știu cum faceți voi, ceilalți. Care sunt lucrurile care vă ajută să treceți peste nebunia asta, ce părți bune ați descoperit, ce temeri aveți, ce speranțe. Ale mele sunt mai jos.

Foto: Alex Gâlmeanu

Sunt Mara și stau acasă de 12 zile.
Am 40 de ani, mamă de gemene (Ioana și Maria au 9 ani) sunt redactor-șef la Harper’s Bazaar.
Locuiesc în București. De câțiva ani stăm la casă și m-am bucurat mereu că avem curte și că fetele au unde să iasă și să se joace. Iar zilele astea mă bucur cu atât mai mult. E drept că s-a stricat vremea, dar tot o să vină primăvara-ntr-o zi.

Ultima dată când am ieșit din casă am fost la întâlnire de business, one to one. Am mers cu Uber, mi-a fost teamă de metrou. Am încercat să ating cât mai puține lucruri și mi-am dezinfectat întruna mâinile și telefonul. Acum 11 zile încă mai aveam gel antibacterian.
La întâlnire am cerut o cafea și-apoi mi-a fost frică să o beau, că m-am întrebat dacă fata care mi-a adus-o a atins ceașca și dacă a venit la job cu metroul. Mi-am zis că-s o ciudată.
Înainte de ziua asta, în aceeași săptămână, am fost să-mi fac analizele. Nu prea aveam chef, dar m-am gândit că, dacă începe nebunia, nu voi mai ieși din casă și o să amân foarte mult. Și bine am făcut că m-am dus, măcar am aflat că sunt sănătoasă.

Jobul meu îmi permite să lucrez de acasă. De altfel, fac asta de aproape trei ani. Totuși, erau zile în care mergeam la birou și să întâlneam cu colegii mei ca să rezolvăm mai eficient niște lucruri. Aveam diverse întâlniri, ședințe, evenimente. De altfel, se întâmpla destul de rar să stau în casă două zile la rând.
Până aici, lucrurile sunt OK. Dar eu lucrez la o revistă care se tipărește și care, în mod tradițional, se vinde la chișcurile de ziare. De la ediția care va apărea la final de martie, o să vindem Bazaar și online.

Cumpărăturile mă cam sperie. Am reușit să comand prin Bringo o singură dată, după zeci de încercări. Tot o dată am fost într-un hypermarket, săptămâna trecută. N-am avut un sentiment bun, mi-era teamă tot timpul, nu-mi venea să ating nimic.
Aș vrea să găsesc o variantă în așa fel încât să nu mai merg în hypermarket.
Oricum, când am ajuns acasă, am spălat tot ce se putea spăla, inclusiv ciocolata.
Gătesc și încerc să nu arunc nimic – dar asta făceam și înainte, pentru că mă deranjează teribil să arunc mâncarea.

Părți bune nu sunt așa de multe, dar încerc să le văd.
– avem curte, deci putem ieși la aer;
– deși locuiesc aici de niște ani, n-am făcut niciodată un grătar în curte. Până alaltăieri, când era și o vreme superbă. A trebuit să vină pandemia asta ca să mă bucur de un lucru atât de mic.
– am doi copii, nu unul – e foarte important, că se joacă împreună și au mereu ceva de făcut ele două. Nici nu se ceartă, deci momentele în care se plictisesc sunt destul de rare. Știu că au trecut doar 12 zile și că va fi mai greu după atâta stat acasă, dar tot le va fi mai ușor împreună;
– că toate astea nu s-au întâmplat acum un an, când locuiam doar eu cu fetele. E altfel când ai cu cine să te sfătuiești sau măcar cu cine să te cerți. M-am tot gândit zilele astea că e, probabil, tare greu să fii singur singurel într-o casă și să nu poți să ieși, să nu te vezi cu nimeni;
– da, am mai mult timp, că nu mai am întâlniri și ședințe;
– a, și multe cărți pe care mi le comandasem și pe care îmi doream să le citesc. Aproape un raft întreg. Poate reușesc zilele astea;
– sper că o să pun totul în ordine acasă. Pentru mine ordinea e foarte importantă, dar nu am mereu timp și chef;
– nu m-am plictisit încă acasă, am avut multă treabă pentru job;
– am gătit aproape zilnic și îmi place să fac asta. Nu știu însă cât o să-mi mai placă;
– nu mă mai trezesc în fiecare zi la șase dimineața.

Zile negre sunt cele în care îmi e frică. Am avut deja niște stări de anxietate cu care nu mă mai întâlnisem de foarte mult timp. Am stat cu ochii în lacrimi și mai mult în pat, încercând să mă liniștesc.
Mi-e frică de criza economică, mai ales că aud doar scenarii negative. Mi-e frică de boală, mi-e frică pentru copiii meu – știu, știu, ei sunt cel mai puțin afectați, dar chiar și-așa, tot ar fi o sperietură. Mi-e frică pentru taică-meu, care are 80 de ani și e singur. Mi-e frică de izolare pe perioade lungi. Mi-e frică când cifrele cu oamenii care mor în Italia în fiecare zi și când aflu că noi, românii, nu prea înțelegem asta cu statul acasă.
Mi-e frică și de lipsa de chef și de răul provocat de stat în casă. Chiar dacă mie îmi place să stau și singură, ba chiar am nevoie de singurătate, nu mi-e bine pe perioade lungi. După trei zile de stat în casă am o durere de cap surdă și îmi cam piere cheful de toate lucrurile alea pe care aș putea să le fac – le-am înșirat mai sus.
Se aud întruna sirenele mașinilor de poliție și alte salvărilor. Azi a trecut pe stradă o mașină din aia în care cineva spunea în portavoce să stăm în casă. M-am simțit ca într-un film de groază, vocea aia părea să anunțe ceva apocaliptic.
Mi-e frică când aud medici spunând „suntem toți în mâinile Domnului” când eu credeam că suntem în mâinile lor.

Ca să-mi fie mai bine, încerc să-mi amintesc toate părțile alea bune pe care le poți găsi în contextul ăsta. Că suntem sănătoși cu toții și că asta e cel mai important.
Nu mă mai uit la știri la TV, mă afectează mult. Am nevoie de informare, dar prefer să citesc știrile – au alt impact, nu mă mai panichează – și să caut surse sigure.
Citesc zilnic și știri pozitive care chiar îmi mai ridică moralul.
Fac tot felul de lucruri care pot fi catalogate drept frivole: îmi dau cu parfum, deși nu plec nicăieri. Îmi pictez unghiile. Încerc o cremă nouă pentru față.
Mi-am propus să iau la rând ghivecele cu flori (cred că am vreo 30) și să văd în ce stare e fiecare, să rup frunzulițele uscate, să le schimb ghivecele sau pământul dacă e cazul. E ceva ce îmi place și mă relaxează, dar ceva pentru care, de obicei, nu am timp.
Și, cel mai important, vorbesc cu oameni dragi. Inclusiv cu cei optimiști. Am eu niște prieteni buni, care îmi zic că o să fie totul bine – și pe care îi și cred.

Ce o să fac când o să se termine pandemia? În primul rând, mă gândesc deseori că o să se termine. Îmi imaginez ziua aia în care o să-mi amintesc de tot ce trăim azi, dar la trecut.
Vreau să mă duc în parcul de lângă casa mea și neapărat la piață, să cumpăr și legume, și fructe, și brânză și flori. Și pâine de la brutăria aia la care e ereu coadă – pe bune că o să stau la nenorocita aia de coadă, doar unde naiba o să mă grăbesc?!
Vreau să mă văd cu prietenii mei și să stăm de vorbă până dimineața, chiar dacă a doua zi n-o să fiu bună de nimic. O să merg la yoga sau la pilates. Poate la ambele.
Îmi este tare dor de mare și de Italia, țara mea preferată.

 

Vouă cum vă e acasă zilele astea?

 

Comentarii
  • Roxana spune:

    Ma bucur ca nu sunt singura care are multe din gandurile de mai sus. Sunt si eu pe acolo, prin multe fraze din text. Prietenul mi-a spus sa imi imaginez ca la portavoce sunt reclame, asta ca sa nu-mi piara pofta de mancare.
    Am inceput sa folosesc cosmeticele uitate prin dulapuri, pana acum nu ma oboseam.
    Imi imaginez cum voi vizita locuri frumoase din tara la vara, ce haine voi purta, cu cine ma voi intalni.
    Mi-e frica pentru parintii mei care merg la serviciu si strabat Bucurestiul zilnic, in timp ce eu pot lucra de acasa.
    Nu ma uit la stiri, pe grupul cu prieteni incercam sa scriem doar informatii pozitive si glume.
    Faceam prajituri zilnic, acum nu mai fac pentru ca ar trebui sa le mananc eu pe toate si pentru ca nu vreau sa fac risipa de ingrediente.
    Ma gandesc ca va fi prima masa de Paste departe de parinti (stiu ca nu e o tragedie, dar ma afecteaza).
    Ma simt vinovata ca nu pot sa ii ajut pe cei bolnavi, dependenti de spitalele noastre…ca nu pot sa ajut personalul medical, care indura nedreptati de neinchipuit.
    Ma simt egoista ca fac parte dintre cei mai privilegiati, care pot lucra din casa, ca nu sunt singura, ca ma plang de izolarea mea cand cei din jur incearca sa supravietuiasca in spitale, medici si pacienti.
    Trebuie sa rezist, fara sa ma victimizez… nu eu sunt cea mai afectata.
    Imi imaginez zilele cand se termina tot, cand vom putea sa revenim la vietile noastre si ma vad plangand de fericire.

    • Mara spune:

      Nu ești singura, cred că suntem mulți 🙂
      Mă bucur că ai share-uit, probabil că majoritatea avem aceste ups & downs.
      Eu nu știu să fac prăjituri, poate ar fi momentul să încerc. Uite, deja mi-ai dat idei.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord