De multe ori e greu să vedem jumătatea plină a paharului. Și totuși când reușim să facem asta, ne simțim mai bine și privim ziua de mâine cu mai mult optimism. E un exercițiu de care mulți dintre noi avem nevoie, mai ales după un an precum 2020.
Ne-am plâns destul de mult în Anul Pandemiei (și aici mă includ și pe mine), însă, acum, la final, când am tras linie, am ajuns la concluzia că n-a fost atât de rău. Cel puțin pentru mine. Am vorbit despre asta cu colegele mele din #ACinceaPutere și ne-am gândit ca, acum, la finalul lui 2020, să scriem despre părțile bune. Mai mult, am vrut să nu scriem doar despre noi, ci și despre voi.
De aceea, la începutul lui decembrie, am făcut un video în care vă rugam să-mi scrieți și să-mi povestiți care au fost părțile bune și frumoase din 2020. Și recunosc că am avut emoții, mai ales că nu v-am mai rugat niciodată să faceți ceva pentru mine. Au mai fost diverse momente când am pus o întrebare pe Facebook sau pe Instagram, alteori câte un giveaway – dar de data asta era cu totul altceva. Să te apuci să scrii, chiar și câteva rânduri, e un efort. M-ați flatat pentru că ați făcut acest efort, de a scrie, dar mai ales că v-ați deschis sufletul pentru mine și blogul meu.
Mi-au scris oameni pe care îi „cunosc” doar din Social Media, dar și prieteni din offline. Am primit mesaje pe Facebook, pe Instagram, pe mail și pe WhatsApp. Cele mai multe mesaje au venit în ziua în care am postat video-ul cu invitația să-mi scrieți. Altele au venit în zilele următoare. Le-am citit pe toate și le-am salvat, iar acum o să public câteva dintre ele, folosind numai prenumele voastre, așa cum am promis.
De ce voi publica doar câteva? Pentru că am vrut să selectez, pentru voi, cititorii mei, o parte din lucrurile bune trăite anul ăsta. Unele scrisori conțin idei similare și, dacă le-aș publica pe toate, am pierde din puterea mesajului și, foarte probabil, atenția ar scădea pe parcurs. Și apoi, da, și pentru că sunt foarte multe 🙂
Vreau să vă mulțumesc încă o dată pentru că mi-ați scris. Fiecare semn primit de la voi mi-a adus bucurie și m-a făcut să mă simt specială și norocoasă. V-ați luat din timpul vostru pentru a-mi scrie mie. Să primesc feedback-ul vostru a fost ca un cadou superb, venit puțin înainte de Crăciun. Un om care scrie nu-și poate dori nimic mai mult.
Un an care a reușit să îmi smulgă inima din piept și să o rupă într-un milion de bucăți. Un an în care a trebuit, de nenumărate ori, să mă bat singură pe umăr și să îmi spun că, într-o zi, va fi bine. Un an pe care, dacă aș fi fost întrebată acum câteva luni, mi-aș fi dorit să îl pot șterge complet. Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și, cu toate astea, cred că totuși m-a învățat ceva. M-a forțat să strâng eu bucățile inimii mele de pe jos și să le pun la loc. Într-o altă formă, dar mult mai bine; într-o formă care nu numai că mi-a arătat cât de puternică pot fi, ci care m-a sculptat pentru tot ce urmează de acum înainte. Iar acesta este cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat în 2020. (Daria)
Am descoperit locuri noi și surprinzătoare din România (Geoagiu Băi, Râpa Roșie, cetățile din Arad și alte locuri mai ascunse de prin munții noștri).
M-am reîndrăgostit în atâtea moduri de NOI, eu și cei doi copii, de casa noastră și de ce suntem noi împreună. E uimitor ce ne-a adus aceasta perioada împreună, stând doar în casa, ei cu școala, eu cu jobul, a crescut respectul, empatia, afecțiunea. Mă consider norocoasă în fața tuturor generațiilor trecute că mi s-a oferit acest mod de viață „altfel” și de a ne cunoaște unii pe alții „cu de toate”.
Interacțiunea cu prietenii s-a restrâns doar la trei și a devenit amuzant să ne simțim că „pe vremuri”: ne vedem la noi acasă, gătim împreună. S-au schimbat radical activitățile pe care le avem împreună, dar asta doar ne-a adus mai aproape.
Eram speriată la început, simțeam că voi regresa în toată evoluția mea psihologică și personală de până acum, îmi era frică să nu ajung iar în toxicitate sau depresie, dar a fost total contrar: am învățat să fiu mai răbdătoare cu mine, mai indulgentă cu ceilalți, să privesc din exterior și să nu judec, să mă adaptez mai ușor și să le iau toate așa cum vin privind spre lecția din ele. Cred că în sfârșit învăț să fiu singură și să fiu ok așa, să-mi spun mie cu încredere că mă iubesc și că sunt mândră de mine.
Fiul meu este în clasa I, anul trecut la pregătitoare a fost chinuitor pentru el, se vedea clar că nu era pregătit pentru tot ce înseamnă școală. Școala online a picat la fix pentru el, a putut să se adapteze în ritmul lui și cu siguranța oferită de casă, acum are o cu totul altă atitudine față de școală și i-a crescut încrederea în sine. (Mihaela)
Pentru mine, bun în 2020 a fost că nu am mai pierdut pe nimeni apropiat, așa cum s-a întâmplat în 2018 cu tatăl meu și bunica soțului meu la doar câteva luni distanță. Iar în 2019, socrul meu a fost la un pas de moarte. Apoi, în 2020, dacă mai era nevoie, am realizat încă o dată că viața îți oferă întotdeauna șansa unui echilibru și că ceva rău e compensat apoi cu ceva incredibil de bun. Am descoperit încă o dată că atunci când ai o perioadă foarte grea, fix atunci ai mai mult curaj să te arunci și să faci lucruri pe care credeai că nu le poți face sau pe care le-ai tot amânat din diverse motive. (Raluca)
Eu în 2020 am descoperit statul acasă. Că îmi iubesc casa, că îmi place gradina și că sufăr de fiecare dată când vreun melc sau vreo căprioară îmi mănâncă căpșunile sau florile. Că dealul din fața mea e frumos și plimbările, deși mult pe aceleași rute, îmi țin creierul acasă. Că rutele alea sunt frumoase – le-am ales așa, că pe unde nu îmi place, nu mai mai duc a doua oară :). (Cristina)
Am încercat să văd și părțile bune, chiar dacă uneori părea că lipsesc. De exemplu, tata a avut niște probleme grave de sănătate începând din octombrie. Am avut cu siguranță și zile foarte proaste, dar am preferat să mă concentrez pe ceva pozitiv. M-am apropiat mai mult de mama, cu tata vorbesc acum zilnic la telefon (ceea ce pentru noi e wow, înainte vorbeam de două ori pe an). Tot cu ocazia asta mi-am dat seama că e în regula să ceri ajutorul când ai nevoie, nu te face o persoană mai puțin puternică.
Sunt sigură că oricine poate vedea jumătatea plină a paharului, chiar și în situații dificile. Trebuie doar să facem un efort. 🙂 (Alina)
Am reușit să termin anul fară datorii, chiar cu niște (puțini) bani strânși, ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Asta nu pentru că m-am schimbat eu și brusc am știut să am grija de finanțe. Cred că se datorează faptului că nu am mai putut călători. Acolo se duceau o bună parte din banii mei. Și îmi lipsesc călătoriile foarte mult. Dar faptul că termin un an pe plus îmi dă o oarecare liniște. O stabilitate. A ajutat și faptul că ieșirile în oraș au scăzut dramatic. Cu ocazia asta am aflat unde se duceau banii mei. Deci nu neapărat pe haine, cum ar crede alții. Îți dai seama că, după mult-așteptatul vaccin, prima chestie pe care o să vreau să o fac e să călătoresc. Dar măcar nu o să îmi mai fac datorii pentru asta :). (Flavia)
Chiar dacă mama este medic la UPU și mi-a fost teamă pentru ea încontinuu anul acesta (și încă mi-este), 2020 a fost un an bun pentru mine și soțul meu. Lockdown-ul ne-a adus ceva care ne lipsea și nici măcar nu știam – liniștea interioară și timpul petrecut împreună acasă mai des. În sfârșit ne-am putut bucura de noul nostru apartament. Am reușit să ne dăm seama ce ne dorim și astfel, tot în 2020 am pus baza noului nostru business și l-am și deschis – NOMONYM Specialty Coffee Roastery & Shop, pentru că soțul meu are o experiență de 10 ani în cafea. Inclusiv mama, care are o mulțime de gărzi și e super obosită, a avut voință în acest an să-și pună viața în ordine și să-și renoveze apartamentul. 😅 A fost un an bun pentru noi și pentru că am reușit să nu intrăm în panică și să ne adaptăm cu ușurință la schimbări. (Aleka)
M-am tot gândit la ce mi-a adus bun 2020 de când am văzut postarea ta și deși primele lucruri care-mi vin în gând în jurul lui sunt rele, am reușit să găsesc și câteva zâmbete.
Primul dintre ele este faptul că tata, diagnosticat cu cancer la sfârșitul anului trecut – și cu șanse mici de supraviețuire – este încă aici cu noi. Îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru fiecare clipă în plus alături de noi.
Un alt lucru care m-a bucurat este acela că am reușit să plecăm câteva zile la munte, în toamnă, deși credeam că n-o să mai putem pleca prea curând. Pandemie, restricții, prea mult de muncă.
Și dintre cele “pentru sufletul meu” sunt abonamentul la sport de care am reușit să mă țin două luni de zile – până în Octombrie (când a fost diagnosticată cu cancer și mama) și cursurile online “despre scris” și “despre harfă” pe care m-am îndurat să le trec în agenda sfârșitului de an.
(Laura)
2020 este anul care mi-a dăruit timp. Timp pentru reflecție, introspecție și învățare. Timp care a zburat pe lângă mine și fară mine, în anii precedenți, fiind mult prea prinsă în vârtejul activităților zilnice și prea puțin prezentă. Astfel, am învățat în acest an că frica e o iluzie și poate fi învinsă, am învățat să fiu prezentă în viața mea, să îmi recunosc și să îmi ascult instinctul, să nu-mi mai încalc liberul arbitru, să mă bucur de fiecare zi, să apreciez natura și vindecarea pe care ea ne-o dăruiește, să descopăr liniștea pe care o oferă o viață simplă. (Roxana)
Al 31-lea meu an a început cu schimbarea jobului. În ianuarie eram la noul job, domeniu total opus față de ceea ce mai lucrasem. M-am integrat greu în noul colectiv, dar ușor, ușor lucrurile păreau sa se așeze. Și eu la fel. Să redevin eu. Dar în martie, totul s-a închis. Apoi, în mai postul meu a fost restructurat.Și am început să mă uit la mine, la ceea ce sunt eu, ce vreau eu. Am început să mă reconectez cu familia. Copilul meu în sfârșit m-a avut doar pentru el și mi-am dat seama cât mi-a lipsit și cât m-am frământat în toți anii. Asa ca 2020 mi-a adus familia aproape, m-a adus la realitate, mi-a dat timp să fiu eu însămi. (Raluca)
Sunt mama Marei, care are 18 ani. Mara s-a născut cu Sindrom Down. (…) În perioada de izolare, atât școala cât și terapiile au fost sistate. Acești copii au nevoie de terapie, de stimulare constantă pentru a împiedica regresia. (…)Vedeam frecvent pe Facebook activitățile în aer liber ale celor de la Integra Arad și într-o zi le-am scris. (…) A urmat prima excursie Timișoara – Arad și prima întâlnire cu ei: am nimerit la la repetiții pentru piesa de teatru “Zbor”. Mara s-a integrat imediat și a primit un rol sub îndrumarea lui Sorin, mentorul copiilor.Din cauza situației impuse, piesa de teatru nu s-a finalizat, dar munca lor s-a concretizat într-un videoclip lansat pe 3 decembrie 2020. Mara mea folosește în videoclip limbajul mimico-gestual pentru a traduce versurile.În continuare ne vedem de trei ori pe săptămână pe zoom, copiii repetă, se bucură de revederea virtuală. Sperăm să reluăm întâlnirile, iar piesa de teatru să fie pusă în scenă anul viitor. (Medana)
Eu m-am bucurat să îmi pot urmări și observa mama bucurându-se de tot ce e mic și foarte însemnat în viață: descoperirea unei cărți noi, după-amieze petrecute în lectură, muzică, parfum, arome sau plimbări.
Acum doi ani i-am salvat viața – și mi-a luat ceva să am curaj să rostesc aceste vorbe. Am fugit cu ea pe ultima sută de metri de lângă și din sistemul medical românesc. Abia anul acesta, în izolarea și retragerea în care am trăit trei adulți și doi patrupezi pufoși, mi-am dat voie să înțeleg și accept un lucru. Că am reușit să fac lucrul de care mereu mi-a fost teamă: că nu voi putea să am grijă de mama mea la o vârstă un pic mai înaintată.
M-a emoționat până la lacrimi că se simte confortabil și că nu își face griji prea mari. Pentru că știe și a mai văzut cum oameni cu adevărat profesioniști își fac munca cu dedicație și cu inima. Nu se referea numai la medici. Pentru prima oară nu am mai citit frica în ochii mamei mele. În plină pandemie mama mi-a spus că are din nou încredere în oameni și știe că lucrurile se vor așeza.Bucuriile mici au devenit bucurii mari. Eram și până acum ușor de conectat la vibe-ul de small joys pentru că așa am fost mereu. Cu ochi la tot ce e mic și cu dichis.Conectarea cu voi, cele 5 doamne din #ACineaPutere, a însemnat și ea foarte mult pentru mine. Și a reprezentat unul dintre capitolele bucuriilor de însemnătate din 2020. Prin tine, prin voi m-am simțit și mai aproape de acel acasă la care încă mă raportez, căruia îi duc dorul și pe care mi-l doresc mereu bun și bine. (Anca)
În carantină am văzut și am simțit mai mult ca oricând ce poate însemna ideea de comunitate. Fiecare a lăsat orgoliul la o parte și l-a întrebat pe celălalt cum poate să-l ajute, ce putem face pentru a depăși împreună momentul dificil. Am văzut proiecte ale marilor companii care s-au îndreptat spre micii antreprenori pentru a-i ajuta, pentru a-i promova, am văzut foarte multe idei creative și multe inițiative care ne-au adus zâmbetul pe buze.
Am descoperit multe branduri românești de tot felul, de la mâncare, la produse de îngrijire, iar de haine nu mai zic. Am reușit să consum mult mai puțin plastic, am avut ceva timp să cotrobăi prin toate dulapurile pe care nu le-am deschis de ani, am reciclat o cantitate considerabilă de hârtie și am fost mult mai atentă la tot ce cumpăr, în general.
Apoi, după carantină, m-am bucurat să văd că foarte multă lume, reticentă până acum la a-și petrece vacanțele în țară, a călătorit și a descoperit minunile de aici, din România.
Mi-au dat lacrimile la telefon atunci când o prietenă mi-a spus că avea mare nevoie de un vaccin antigripal și nu reușea să-l găsească. Însă un prieten i-a cedat vaccinul lui: a considerat că pe ea ar ajuta-o mai mult decât pe el în momentul respectiv.
Săptămâna trecută mi-am făcut și eu curaj să donez sânge, iar când am ieșit de la recoltare am văzut o gașcă de motocicliști care așteptau să facă același lucru pentru o cauză umanitară, de care se ocupau prin fundația lor caritabilă.
Desigur că anul ăsta nu a fost excelent, ne gândim la știrile care au curs de la începutul anului, ne aducem aminte de incendiile din Australia, nu mai spun de virus, atentate etc. Practic, anul ăsta le-a avut pe toate. Însă felul în care oamenii s-au mobilizat cred că poate schimba măcar pentru câteva minute perspectiva generală asupra lui 2020. Da, a fost un an rău, dar a scos la iveală atât de mult bine. Dacă ar fi să-i pun o coloană sonoră lui 2020, cu siguranță că ar fi „Oamenii sunt încă frumoși” de la Subcarpați, piesă pe care vă sfătuiesc să o ascultați/vedeți în filmul „No Festival”, pe Netflix. (Andreea)
Foto: Laura Allen / Unsplash
Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.
***
Pentru mai multă inspirație, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman.
