Nu demult, am scris un articol despre homeopatie și beneficiile ei – pentru că noi folosim, la recomandarea doctorului, și medicamente alopate, și homeopate. Unii dintre voi mi-ați scris că procedați la fel sau ce vă ajută pe voi.

Mulți ați menționat ceaiuri și tot felul de produse naturiste. N-am nimic împotriva lor (cât timp rămânem cu picioarele pe pământ și nu pretindem să vindecăm cancerul cu pătrunjel). Și mie îmi trece durerea de gât cu ceai fierbinte cu miere și lămâie (deși am citit că lămâia n-ar fi, de fapt, indicată când e gâtul iritat… dar mie-mi trece!).

De ce am revenit pe subiect?

E un lucru pe care vreau să-l menționez, și anume că aceste remedii – ceaiuri, legume, fructe – nu sunt medicamente.
Le folosim, ajută în anumite cazuri, dar ele rămân fructe, legume, tincturi, ceaiuri.
Medicamentele (fie ele obținute din plante sau nu) respectă anumite standarde, au studii, cercetări și sunt înscrise în mod obligatoriu la Agenția Națională a Medicamentului.

În articolul meu, scriam despre medicamente homeopate.

Din comentariile voastre mi-am dat seama cât de ușor e să confunzi remediile din plante cu medicamentele care conțin extracte naturale. De fapt, acesta e unul dintre miturile legate de homeopatie: că medicamentele homeopate sunt (doar) din plante. Sau, mai degrabă, invers: că medicamentele care conțin extracte naturale sunt homeopate.

Am citit, m-am informat și am aflat că nu e deloc așa.

Prima parte am lămurit-o deja: ceaiurile sunt ceaiuri, usturoiul are proprietățile lui, dar rămâne o legumă, iar lămâia care-mi liniștește mie durerea de gât e un fruct. Nu sunt medicamente, nu avem nevoie de rețetă pentru ele, nu sunt mereu recomandate de medic, dar au efecte benefice.

Există, desigur, medicamente care conțin extracte plante în diverse procente. Chiar și unele care conțin doar extracte din plante – dar asta nu le face homeopate.

În homeopatie, substanța de bază (vegetală, animală sau minerală) este dinamizată și folosită în doze foarte mici. De aici și expresia populară „doză homeopatică” de care sigur ați auzit.

Unul din avantajele dozelor mici din homeopatie” – spune Ioana Mușetescu, medic de familie – „este acela că se administrează doza minimă la care pacientul răspunde.”

 

E dificil de explicat în doar câteva rânduri, dar ideea principală e că substanța care provoacă anumite simptome la o persoană sănătoasă poate să trateze aceleași simptome la o persoană bolnavă – când e administrată în doze foarte mici.

Tot pare ușor încurcată explicația asta.

Cred că cel mai bun exemplu e cu ceapa: plângem și lăcrimăm când tăiem o ceapă, nu-i așa? Însă, când suntem răciți (sau avem o viroză, ca să mă exprim ca doctorița mea) și avem aceleași simptome, în homeopatie se recomandă și un medicament care conține (și) extract de ceapă, însă în doze foarte mici. Practic, tratezi simptomele cu substanța care, de fapt, le-ar putea provoca.

Homeopatia se bazează pe două idei de bază:

2. Principiul similitudinii: o substanță care, în cantități mari, poate provoca anumite simptome la o persoană sănătoasă, poate fi folosită — în cantități foarte mici — pentru a trata simptome asemănătoare la o persoană bolnavă.
3. Doza foarte mică (infinitezimală): remediile homeopate sunt diluate până când doza rezultată este considerată suficientă pentru a stimula capacitatea naturală de vindecare a organismului.

Mai mult, medicamentele homeopate nu conțin doar plante, ci și substanțe de origine animală (venin de șarpe, albine, cerneală de sepie, calcar de stridii ) și de origine minerală sau chimică (grafit, sulf etc.).

Da și nu.

Cred că au importanță pentru că e bine să știm cum și cu ce ne tratăm, să înțelegem ce medicamente funcționează pentru fiecare dintre noi.

Aș spune și că nu contează foarte mult, pentru că, de exemplu, când fetele mele erau răcite și primeam o rețetă de la medic, nu ținea să-mi spună neapărat că siropul de tuse e homeopat și că pastilele pentru febră sunt alopate.
Nici eu n-am întrebat asta neapărat: mi se părea mai important că sunt recomandate de doctor și că funcționează.

Foto: Unsplash +.

The post Natural nu înseamnă întotdeauna eficient appeared first on Mara Coman.

Simt nevoia să încep cu un disclaimer: folosesc atât medicamente clasice, alopate, cât și homeopate.
Nu cred că se exclud unele pe altele, ci că se completează. Multă vreme nici nu m-a interesat neapărat din ce categorie fac parte, ci mai degrabă ce conțin și ce efecte au.

Prin textul de mai jos nu vreau să vă conving că sunt tratamente mai bune decât altele. Vreau doar să vă spun că, pe lângă binecunoscutele paracetamol și vitamina C, din sertarul meu cu medicamente nu lipsesc unele homeopate, care m-au ajutat de-a lungul timpului.

Și, pentru că eu nu sunt doctor, vă rog să vă întrebați medicul înainte de a le cumpăra, așa cum am făcut și eu. El vă cunoaște istoricul personal, nevoile, eventualele alergii și intoleranțe, și vă poate sfătui cel mai bine.

La rândul meu, am fost atentă când am decis să scriu pe subiectul ăsta: vorbesc doar despre medicamente recomandate pentru probleme minore, care apar ocazional. Dacă ar fi afecțiuni serioase, nu mi-aș permite să am vreo părere, ci aș vorbi cu un specialist. Mai mult, veți vedea că nu menționez denumirea lor, ci doar câteva ingrediente – tocmai ca să nu le cumpărați fără a cere, cel puțin, sfatul unui farmacist.

Gata, acum, că mi-am luat toate precauțiile necesare, să începem 😊.

Noi îl folosim cel mai des în combinația lovitură + vânătaie. Nu știu cum facem, dar și eu, și fetele, reușim să ne împiedicăm de colțurile de prin casă mai des decât ne-am dori. Și atunci punem rapid arnică. Dacă nu e cu sânge, desigur!

E un remediu pe care-l folosim și când avem dureri musculare sau când pe noi, adulții, ne deranjează vreo încheietură. Din cauza vremii (doar nu a vârstei, nuuuu!).

Geluri cu arnică sunt diverse, dar eu prefer unul cu concentrație mare, din plante proaspete.

Din fericire, cu înțepăturile de insecte n-am prea avut probleme – cu excepția zilelor de vară când țânțarii își fac de cap în orașul nostru minunat.

Dar mici arsuri avem mereu, mai ales de când gătesc și fetele. Deși am atâtea grill-uri și aparate multicooker, tot reușesc să pun mâna în locuri fierbinți 😊. Da, formularea e intenționată, că trebuie să mai și zâmbim – însă chiar mă refer la sensul propriu: oale, tigăi și alte vase care ard.

Deși superficiale, problema cu aceste mici arsuri nu se rezumă doar la riscul de infecție. Mai și usturăăă! Pe cât sunt de mici, pe atât ustură de tare.  Așa că punem repede un unguent cu sunătoare plantă proaspătă, gălbenele tot din plantă proaspătă și coada șoricelului – așa știu sigur că rana nu se infectează, se cicatrizează ușor și nu mai doare.

Sunt convinsă că există diverse forme de medicamente homeopate pentru răceli, dar eu le știu pe cele sub formă de granule. Sunt mici, dulci și îmbunătățesc starea generală.

Apelez la ele imediat ce simt că aș putea să răcesc și, uneori, preventiv, când una dintre fete vine cu vreo viroză de la școală. Ce fac, concret? Ameliorează disconfortul, scurtează durata simptomelor și – foarte important – sunt șanse mari să mă ferească de diverse complicații.

Drajeurile astea conțin mai multe ingrediente, dar eu am menționat ceapa pentru că se regăsește în mai multe medicamente homeopate pentru răceli.

Homeopatele sunt un remediu interesant deoarece respectă reacțiile naturale ale organismului, fără efecte secundare cunoscute.

Secretul este administrarea unor doze foarte mici din substanța care ar putea cauza simptome cu cele ale bolii respective. În contact cu aceste substanțe, organismul e stimulat să lupte.

Însă cred că doamna doctor Iuliana Miu – medic specialist în medicina de familie cu competență în homeopatia clinică – explică mai bine decât mine:

Dozele mici din medicamentele homeopate sunt potențate prin metode specifice și determină în organismul bolnav inițierea, stimularea și modularea unei reacții care duce la vindecare. Practic, medicamentele homeopate activează capacitatea de autovindecare a organismului.

Așa și cu ceapa. În mod normal ne face să plângem, dar, în medicamentele homeopate, ne face bine.

În cazul unei „răceli”, deseori cel mai indicat e să combinați un tratament simptomatic imediat cu un tratament personalizat – doctorii îl numesc „tratament de fond”. În funcție de tipul răcelii cu care vă confruntați (dar și de istoricul medical personal), acest gen de tratament de fond poate fi prescris de un medic homeopat – sau de unul care folosește și medicamentele homeopatice.
Specialiștii spun că e o variantă care ne ține departe de probleme recurente sau alte complicații.

Închei cu speranța că sunteți sănătoși, că nu aveți nevoie de nici un medicament, dar și prin a vă îndemna, din nou, să vă informați despre diverse medicamente și metode de tratament și să le urmați întotdeauna doar la sfatul medicului.

Foto: Unsplash + și Getty Images pentru Unsplash.

The post 3 medicamente homeopate pe care le am mereu acasă appeared first on Mara Coman.

M-am întâlnit cu doamna doctor Ana Maria Năstase în cabinetul dumneaei de la Sphera Care, o clinică nouă, modernă, care se adresează în special femeilor mature. Bine, asta nu înseamnă că aici nu se pot trata pacientele de 25 de ani, ba chiar sunt binevenite.
Însă Sphera Care a fost special creată pentru a răspunde inclusiv nevoilor celor care, odată cu înaintarea în vârstă, au nevoie de consultații la mai multe specialități – de exemplu, la menopauză, pentru că tot e subiectul interviului meu.

Am discutat despre riscurile terapiei hormonale, despre teama de cancerul la sân, despre simptomele care aparent n-au legătură cu menopauza, despre cele mai noi metode de tratament.

O prietenă îmi povestea că nu se simte bine, că nu se mai odihnește, că are diverse dureri, că e foarte sensibilă din punct de vedere emoțional. Voia să meargă la psiholog și își făcea diverse analize. Apoi a aflat că e la perimenopauză, cum se numește această în care menopauza nu e instalată încă.

Ana Maria Năstase, medic ginecolog: Știu exact ce zici. Inițial, semnele nu sunt foarte agresive. Câte puțin din fiecare, iar la început nici nu le dai prea mare importanță.

Niște dereglări de menstruale, mici insomnii… Unele femei adorm mai greu sau se trezesc peste noapte cam la aceeași oră. Se simt mai obosite și, pe măsură ce anii trec, simptomele se accentuează și apar și altele.

Foarte multe semnale nu au, aparent, nici o legătură cu menopauza: dureri articulare, de umăr, de șold, de genunchi, dureri musculare, cârcei. Pielea e mai uscată, structura firului de păr începe să se modifice, se subțiază sau cade. Alte femei încep să-și caute cuvintele, se exprimă mai greu, uită cum se numește un lucru sau altul. Te gândești că te-a lăsat memoria, nu că ar putea fi vorba despre menopauză. 

Pe urmă încep simptomele gastrice. Multe femei experimentează constipația. Și osteoporoza, și scăderea masei musculare.

Sunt paciente care vin și spun: „Mă doare tot corpul, de parcă aș fi bătută”, fără să găsească o explicație a acestui lucru. Apare și sindromul genito-urinar, specific menopauzei, cu infecții urinare recurente care nu răspund la tratament, uscăciune și atrofie vaginală, care duc la dureri în timpul actului sexual, la scăderea libidoului.

De ce se întâmplă toate astea?

Din cauza scăderii hormonilor feminini, adică a estrogenilor. Pe măsură ce timpul trece, hormonii aceștia, care sunt secretați de ovare, încep să scadă, până când, la un moment dat, ajung la zero. Practic, în menopauză, secreția ovariană de estrogen este zero.

Sună înfricoșător, dar este important să știm despre lucrurile astea. Sunt niște reacții normale ale corpului și nu o boală. Și există niște soluții pentru ele. Sunt tot felul de tratamente hormonale, acum chiar există multe opțiuni.

Cu toate astea, există o reticență față de tratamentul hormonal și e legată de cancerul la sân.

Da, cancerul de sân are o componentă hormonală.

Dar reticența a pornit de la niște studii de acum 20 de ani, printre primele studii făcute pe terapia de substituție hormonală. Concluzia a fost că terapia de substituție cu estrogen ar crește riscul de neoplasm mamar. Din acest motiv tratamentul s-a și întrerupt pentru ani buni.

Doar că lucrurile nu sunt atât de simple, trebuie privite în context. În primul rând, pacientele care au fost incluse în acel studiu aveau între 50 și 80 de ani, cu o medie de 63 de ani, deci era din start un risc mai mare de a face cancer la sân din cauza vârstei, nu neapărat a tratamentului. Să nu uităm că una din opt femei peste 65 de ani va dezvolta cancer de sân pur și simplu, asta ne arată statistica.

În al doilea rând, acum 20 de ani s-au folosit hormoni de sinteză cu administrare orală. Acesta era tratamentul disponibil la momentul respectiv. Acum avem hormoni bioidentici care au mai puține reacții adverse și mai puține riscuri.

Ce înseamnă hormoni bioidentici?

Sunt extrași din plante, iar structura lor este identică cu hormonul natural pe care îl secretăm noi. Practic, vorbim despre refacerea cantității de hormoni pe care o pierdem la menopauză.
Refacem hormonii pe care i-am avut oricum și i-am pierdut.

Atunci aceste studii noi au arăta că administrarea transdermică de hormoni bioidentici are mai puține riscuri.

Am vrut să vorbim despre asta pentru că am auzit foarte multe femei speriate de ideea de a lua hormoni, chiar dacă sunt la menopauză și au tot felul de simptome neplăcute care le afectează calitatea vieții.

Știu de la pacientele mele, port frecvent discuția asta.

Pe de altă parte, contraceptivele, care sunt folosite de foarte multe femei, reprezintă același lucru. Sunt tot hormoni și sunt în doze mult mai mari decât în terapia de substituție.

Când se programează la medic majoritatea femeilor adulte? Vin de la primele semne ale perimenopauzei?

Cele mai multe paciente vin când s-a instalat deja menopauza. Perimenopauza e un termen destul de nou vehiculat în spațiul public, iar femeile nu prea se gândesc la ea cât cât timp au menstruație.

De altfel, până de curând, toată simptomatologia descrisă anterior nu se asocia cu lipsa de estrogen. Dar în ultimii ani s-au schimbat lucrurile, s-au făcut mai multe studii și s-au înțeles aceste legături între lipsa de estrogen și toate celelalte manifestări.

Femeile au mai multe informații, își doresc să arate bine, să se mențină inclusiv din punct de vedere estetic. Mamele noastre nici nu se gândeau vreodată la acest lucru. Era ceva ce făcea parte din firea lucrurilor, din viață.

Dacă aveau bufeuri, își făceau vânt cu o carte.

Uite, n-am povestit despre bufeuri. Toată lumea a auzit despre bufeuri și transpirații nocturne.

Dar ce e interesant e că pe paciente asta le deranjează cel mai mult. Rareori vin la medic să spună că nu dorm, că le dor oasele, că nu mai au libidou. E drept că nici nu e ușor să accepți, să recunoști, să vorbești despre asta. Dar, în schimb, de bufeuri și de transpirații se plânge toată lumea.

Normal că nu vrei să te duci la o întâlnire și să începi să transpiri dintr-o dată, să îți pătezi bluza, să fii nevoită să te retragi. Și atunci femeile caută soluții.

Vorbim despre acele paciente care sunt obișnuite să facă prevenție, să meargă la medic.

Evident. De fapt, prevenția e cea mai importantă. Aceste femei nu merg la medic neapărat pentru că intră la menopauză, ci pentru că sunt obișnuite să își facă controale preventive.

Dar ce se întâmplă cu celelalte?

Eu și colegii mei încercăm să educăm. Și nu doar în ce privește menopauza, eu vorbesc cu ele și despre cancerul de col, și despre HPV. Așa cum pacientelor tinere le spunem despre vaccinare, despre prevenție. Este obligația noastră.

Gândește-te: să zicem că o femeie trăiește 75-80 de ani. Dacă intră la menopauză la 50, mai are 30 de ani de viață. Și de ce să nu ducă o viață decentă?

De ce să trăiești cu dureri și cu bufeuri în loc să-ți fie confortabil, să mai poți să faci ceva, să te bucuri?

Și da, trebuie să mergi și la ginecolog, și la endocrinolog, și la cardiolog. Pentru că, înainte de începerea unei terapii de substituție hormonale, obligatoriu e nevoie de un set de analize – pe care, de altfel, ar trebui să le facem oricum o dată pe an.

În momentul în care o femeie de vârsta mea vine aici, în clinica Sphera Care, are la dispoziție toată această gamă de diagnosticare necesară?

Da, își poate face toate investigațiile la noi. Avem în clinică toate specializările, și cardiologie, și endocrinologie, și dermatologie. Își poate face analizele și poate fi diagnosticată și tratată aici.

Îmi puteți spune ce faceți dumneavoastră, cum vă tratați?

Am 54 de ani și sunt la menopauză de patru ani.

Ce fac eu pentru mine? Tot ce am spus deja. Fac terapie de substituție cu hormoni bioidentici pe transdermic (n. red.: sub formă de creme care se aplică pe piele), iau vitamine și suplimente, sunt atentă la alimentație.

Terapia hormonală o fac regulat. OK, poate că că mai uit să iau o zi să îmi dau cu cremă, că nu poți să fii perfect!

Și fac sport. La menopauză e extrem de important, nu se poate fără sport. Eu fac sport acasă pentru că altfel nu-mi permite timpul. Dar când prind jumătate de oră, după-amiaza, seara, uneori și dimineața, fac sport cu gantere, cu greutăți, când pot merg să alerg. Cred că cinci zile pe săptămână fac mișcare.

Am grijă de tenul meu, folosesc creme cu retinol seara și dimineața vitamina C și factor de protecție.
Dar toate lucrurile astea trebuie făcute regulat.

Când ați început terapia cu hormoni?

Trebuie să-ți povestesc 😊. În primele luni am experimentat bufeurile și transpirațiile nocturne care îmi întrerupeau somnul. Nu reușeam să mă odihnesc, dormeam puține ore pe noapte. Mă trezeam din somn… nu vrei să știi.

Am început să iau pastile – terapia de substituție disponibilă la momentul respectiv. Și a fost așa… Am zis: „Doamne, cum am putut să trăiesc fără?!”
Mai ales în condițiile în care le prescrisesem atâtor paciente, inclusiv tuturor prietenelor mele.

Inițial am crezut că o să mă ajute sportul, alimentația echilibrată. Dar n-a fost chip.

Ce s-a schimbat după ce ați început tratamentul?

A fost o schimbare incredibilă. Într-o săptămână am scăpat de bufeuri și de trezitul noaptea cu transpirații. A fost foarte bine.

Substituția hormonală ajută și emoțional?

Bineînțeles. Cred că 30% dintre paciente sunt diagnosticate cu depresie și primesc tratament antidepresiv când ele de fapt sunt la perimenopauză sau la menopauză. Simptomele sunt aproape identice, e adevărat. Însă depresia e unul dintre simptomele menopauzei și trebuie tratată în acest context, nu separat.

Sphera Care este deschisă anul acesta și se află într-o superbă vilă din cartierul Primăverii. Trebuia să spun asta pentru că nu e genul de loc care-ți dă senzația rece de spital; atmosfera e caldă, oamenii sunt prietenoși, te fac să te simți relaxată.

Sphera acoperă diverse specializări, de la endocrinologie la ginecologie, de la cardiologie la nutriție și dermatologie sau chirurgie estetică – tocmai ca să nu te plimbi prin tot orașul pentru un diagnostic corect.
Mi-a atras atenția și aparatura performantă. Dacă mă așteptam, de exemplu, să văd un ecograf de ultimă oră, recunosc că m-au surprins plăcut laserele folosite în diverse proceduri, și aparatele din pentru lifting-ul nechirurgical sau cele care calculează vârsta metabolică.

OK, poate am ajuns și eu la vârsta la care sunt mai atentă la sănătatea mea, dar mi se pare fabulos să ai la dispoziție nu doar medici foarte buni, ci și tehnologie modernă, care să ajute la stabilirea unui diagnostic corect și a unui tratament cât mai precis.

Foto: Sphera Care, Unsplash + și Getty Images pentru Unsplash.

The post De ce sunt femeile reticente la terapia hormonală? appeared first on Mara Coman.

Când am cunoscut-o pe Beatrice, știam despre ea doar două lucruri: că este un stomatolog foarte bun și că e fondatoarea Gentle Dentist – iar eu am căutat toată viața un dentist care să fie delicat 😊.

Nu m-am gândit atunci că interacțiunea mea cu Betty, cum îi spun prietenii, va merge mai departe de clasicele programări din cabinet. Că o voi admira și că o să-mi doresc să-mi fie prietenă.

Mi-a trebuit nepermis de mult timp să finalizez acest interviu. O dată pentru că era lung, foarte lung (peste 40 de pagini de word din care am încercat să păstrez esențialul), și-apoi pentru că e un material cu și despre un om care mi-e drag. Un om despre care, în timp, am aflat destul de multe – genul de lucruri pe care nu mi le-a zis în interviu și pe care nici eu n-aș fi știut să le întreb.

De exemplu, că e un antreprenor care își susține echipa.

Sună banal și studiat, ceva numai bun de spus unui jurnalist, nu?
Doar că e ceva ce am aflat întâmplător, când vorbeam despre una dintre doamnele din cabinet pe care Betty a susținut-o să avanseze: a încurajat-o să meargă la școală. I-a schimbat programul de la job în așa fel încât să poată să învețe. A înscris-o la cursuri.
Ulterior mi s-a confirmat că nu e un caz singular, că sunt mai mulți oameni din echipă care au fost ajutați să crească.

M-am mirat când am auzit povestea asta. Da, știu că e sănătos să-ți formezi oamenii, să-i ajuți să evolueze, dar rareori am văzut acest principiu pus în practică.
Ca să vă dau un exemplu de la polul opus: eu am lucrat mulți ani într-o companie care n-a fost interesată să-și trimită angajații la niște cursuri nici măcar în barter.

La Betty am admirat pregătirea continuă – pentru că eu cred că e esențial ca medicii să fie la curent cu tot ce e nou în domeniu, să meargă la diverse cursuri și specializări –, spiritul de antreprenor combinat cu grația (ceva ce am întâlnit foarte rar), pasiunea pentru literatură și teatru.
M-am întrebat când reușește să le facă pe toate și apoi am aflat care e ora la care se trezește dimineața. 6. Da, șase.

O să descoperiți, în textul de mai jos, încă un lucru care m-a frapat: că nu are o dorință nebună de a se extinde, de a deschide zece cabinete, de a învinge concurența.

Când am întrebat-o despre asta mi-a zâmbit și mi-a vorbit despre cât contează pentru ea să poată ține legătura cu pacienții, să știe ce-l doare pe fiecare, cum se simte după tratament.
Despre cum e să aibă în echipă oameni care-i sunt prieteni.
Despre libertatea de a-și cumpăra cel mai nou și mai performant echipament fără presiunea care există uneori în companiile mari, de a amortiza investiția într-o perioadă scurtă de timp.

Toate astea au convins-o să rămână în formula de acum, în care se poate ajuta oameni și în care are timpul necesar să se implice, fără să simtă că e doar o rotiță într-un sistem.

Gata, acum vă las să parcurgeți interviul. Abia apoi o să înțelegeți de ce spun că este vorba despre un om special.

De ce Gentle Dentist?

Beatrice Pătrașcu, stomatolog: Știi, eu am făcut facultatea în anii 90, iar pe atunci stomatologia nu era gentle deloc! Asta ca să nu zic că era brutală.

Aveam un serviciu de urgență în facultate unde puteai să lucrezi, să-i ajuți pe medici. Și chiar era nevoie de ajutor: veneau între 50 și 100 de oameni pe noapte. Aveam niște scaune stomatologice vechi, cu aparatură veche… Îi vedeam pe oameni cum se crispează.

Ei, și atunci mă gândeam eu că mi-aș dori să nu mai văd pacienții așa. Nu era vina nimănui; oricât de empatic ai fi fost, oricât de drăguț, nu aveam la dispoziție altă aparatură.

Deci în școală nu ai lucrat pe echipamente moderne. A trebuit să urmezi tu diverse specializări.

Da. Practic, ca și la medicină generală, înveți în facultate noțiunile de bază, după care iei calea pe care dorești. Dacă vrei să faci chirurgie sau ortodonție, atunci faci rezidențiatul în acele specializări.

Eu am vrut să lucrez cu laserul și nu aveam unde să învăț în România, așa să am mers la un master în Germania.
Mi-a plăcut partea asta de tratament minim invaziv, cât mai puțin traumatizant, dar asta pentru că și eu sunt un copil traumatizat de stomatolog. (râde).

Nu cred!

Ba daaa! Am crescut într-un oraș de provincie și, pe atunci, ne obligau să mergem la cabinetele stomatologice școlare. Te prindeau, te așezau pe scaun și îți lucrau fără anestezie. Mi-aduc aminte cum mi-au extras nervul…

Deci singurul dinte pe care ulterior a trebuit să-l extrag e un dinte care mi-a fost tratat prost într-un cabinet școlar. Atunci mi-au și rupt niște ace pe canale. Am tratat din nou acel dinte în facultate, apoi după facultate… până nu s-a mai putut.

Deci și eu am o extracție și un implant din cauza unor tratamente prost făcute.

Cum ai ajuns să studiezi stomatologia?

Sincer, eu mi-am dorit să fac medicină generală, dar nu m-au lăsat părinții. Unul își dorea să fac ASE-ul, celălalt, Dreptul. În final au insistat măcar să nu fac medicină generală, ci stomatologie. A fost un compromis. Din fericire, mi-a și plăcut.

Am început să lucrez din 2004. Trebuia să fac un an de stagiu și l-am făcut în Facultatea de Stomatologie, la urgențe.

N-am rezistat foarte mult acolo pentru că nu aveam nimic, trebuia să-mi cumpăr eu toate materialele, chiar și mănuși! Am lucrat acolo în acel an și, în paralel, în două cabinete private.
Apoi am făcut și facultatea de igienist dentar pentru că voiam să emigrez în Canada și știam că îmi va fi mai ușor să-mi echivalez diploma asta decât pe cea în stomatologie.

Când ai emigrat?

Cred că în 2006. Dar mi-am dat seama că eu nu vreau să trăiesc în Canada, că nu e țara în care eu mă simt bine, așa că m-am reîntors în România. Am muncit foarte mult în niște cabinete private și apoi, în 2011, mi-am deschis eu cabinetul meu. N-a fost ușor: am făcut un credit destul de mare. Mi-a trebuit mult curaj, chiar mult.

Ai deschis cabinetul de la Unirea, Gentle Dentist, numit cum visai în facultate. Ce aparatură aveai acolo, în 2011?

Mi-am luat cel mai performant laser la vremea aceea, m-a costat 60.000 de euro. Asta în perioada în care un unit (n.red.: un scaun stomatologic într-un cabinet), costa 10.000 de euro. Aveam o asistentă și un coleg care făcea tratamentele de canal la microscop. Deci mi-am luat microscop, mi-am luat laser, tot felul de echipamente fără de care consideram că nu poți să lucrezi.

Deci aveai un cabinet într-un bloc, la Unirea, la etajul cinci.

Da. E și acum tot acolo.

Dar oamenii nu veneau la tine pentru că aflaseră că ai aparatură de ultimă generație.

Nu, pentru că nu aveau de unde să știe. Le spuneam eu, când intrau în cabinet.
Dacă erau pacienți care aveau o problemă ce se putea rezolva prin metoda clasică – cu bisturiu, cu turbină – , le spuneam că există o metodă nouă și că aș vrea să lucrez cu laserul, care e minim invaziv. Mulți nu auziseră de varianta asta și erau sceptici.

Uite, o să-ți spun o poveste despre un pacient care ulterior mi-a devenit prieten. El are o parodontoză destul de avansată. Asta înseamnă că trebuie îndepărtată partea de gingie care se îmbolnăvește. Și sunt două metode: cea clasică, pe care eu o consider barbară, și care presupune să tai cu bisturiul gingia în toată gura, să pui niște substanțe care omoară toate bacteriile, apoi să coși… Mie mi se pare ceva barbar! Mă puneam în locul pacienților și mă gândeam că nu aș vrea să fiu tratată așa. De aceea am și vrut acest laser. Mai mult, am făcut un master în Germania ca să pot lucra cu acest laser.

Dar să revin la pacient: i-am spus care sunt cele două metode, iar el, de altfel un tip foarte inteligent, mi-a zis că vrea operația clasică. Pur și simplu nu-mi venea să cred.

Dar de ce era atât de reticent?

Îi era teamă de nou. Mi-a zis că n-a mai auzit de acest gen de tratament – care era minim invaziv, nici nu se compara cu ce trebuia făcut cu bisturiul – , preferă metoda clasică pentru că se folosește dintotdeauna. Și da, laserul era ceva foarte nou în România, dar se folosea de 10, 15 ani în Statele Unite.

În final, i-am propus să-mi dea voie să-l tratez gratis, cu laserul. Și, dacă e nemulțumit, dacă nu avem rezultatele așteptate, îi voi face tot eu și operația clasică. Tot gratis.
Deci așa au fost începuturile mele cu laserul.

Laserul acela care costase 60.000 de euro.

Exact! Aveam rate de plătit la bancă și mă gândeam că am cumpărat un echipament scump pe care nu știu când o să-l amortizez.

Oamenii nu voiau să fie tratați cu laser pentru că nu știau prea bine despre ce e vorba și pentru că, la momentul respectiv, genul ăsta de aparatură era în foarte puține cabinete. Își spuneau că sunt cabinete stomatologice mari, cunoscute, care nu au laser; deci înseamnă că nu e bun. Și să știi că vorbesc despre oameni educați.

Deci primul tratament cu laser în cabinetul meu a fost a fost pentru acest prieten – care, apropo, acum e mare fan laser.
Cred că mai bine de jumătate de an am făcut tratamente gratis cu laserul ca să conving pacienții că e o variantă mult mai bună în special pentru ei.

Nu ți-a fost frică atunci când ai văzut că au trecut șase luni și oamenii sunt reticenți la tratamentele cu laser?

Nu, nu mi-a fost. Știi de ce? Pentru că reușeam să-mi plătesc rata la bancă din alte tratamente și pentru că eram extrem de convinsă că reticența pacienților nu va dura prea mult.

Eu văzusem acest laser în America și știam ce face. Și credeam atât de mult în tehnologia asta încât eram convinsă că e doar o chestiune de timp.

Am fost la toate conferințele care aveau legătură cu tratamentul cu laserul, peste tot lume, pentru că eram foarte pasionată. Iar compania care le producea, o companie americană, m-a întrebat dacă nu vreau să țin niște cursuri. Și asta am făcut o vreme, am ținut niște cursuri pentru ca alți stomatologi să învețe să folosească tehnologia.

Pentru că tu aveai și un masterat în domeniu.

Da, da, am făcut un master în Germania și eram foarte bine familiarizată cu toate tratamentele stomatologice moderne cu laser.

Acum ai două clinici, cea de la Unirea și cea din Aricescu 36. Ai primit vreo propunere să vinzi business-ul?

Da, am primit, doar că nu mi-am dorit și nici nu-mi doresc asta. Nu mi-ar plăcea nici măcar prin prisma investițiilor, pentru că ar însemna, printre altele, să nu pot să-mi cumpăr echipamente de ultimă generație atunci când apar.

Un partener de business mi-ar spune că echipamentul respectiv se va amortiza în 3, 5 sau 10 ani – ceea ce e adevărat. Dar eu știu la ce mă ajută tehnologia respectivă, eu știu ce avantaje sunt pentru pacienți și, nu în ultimul rând, așa îmi doresc să lucrez.

Nu ți-a fost greu să treci de la statutul de medic stomatolog angajat într-un cabinet la cel de antreprenor cu angajați?

Ah, totul s-a întâmplat treptat. La început eram doar eu șu o asistentă. Apoi a mai venit un coleg, am mai luat o asistentă pentru el și o colegă la recepție. Am crescut ușor. Și eu nu sunt genul ăla de om care bagă pe toată lumea în ședință. Noi, dacă ne întâlnim, facem planuri.

Mie mi se pare că tu ai o relație foarte frumoasă cu colegii tăi. Că aveți pasiuni comune, că vă potriviți foarte bine. Probabil pentru că așa i-ai ales.

Chiar ne înțelegem foarte bine, așa e. Și probabil tu vezi asta pentru că oamenii care sunt diferiți nu s-au integrat în echipă și, în consecință, n-au rămas la noi. Dacă au simțit că nu suntem compatibili, s-au dus în altă parte – și eu sunt ok cu asta. Nu mă supăr niciodată, înseamnă că s-au dus într-un loc în care se simt mai bine.

Care e acel lucru care vă diferențiază pe voi de restul cabinetelor stomatologice?

Empatia. Sincer, în momentul ăsta, cam toate clinicile mari au tehnologie foarte bună. Diferența o fac oamenii.

Mi se pare extrem de important să fie empatici, dar și să investească în educație. Domeniul nostru se dezvoltă continuu, știi?

Chiar trebuie să fii deschis, să înveți, să te duci la cursuri și să nu ai aroganța asta că le știi pe toate. Să nu ai sindromul de Dumnezeu care mie nu îmi place absolut deloc, în nici un domeniu. Iar în medicină chiar mi se pare deplasat. Oricât de bun ai fi, nu le știi pe toate și oricât de bun ai fi, tot mai ai ceva de învățat.

Dar tu, dacă ai vrea, ai putea să te dezvolți, să-și deschizi mai multe clinici.

Da. Dar nu vreau. Pentru că, dacă fac asta, pierd din interacțiunea cu oamenii. Dacă ne transformăm într-un business mare, putem păstra calitatea, dar nu vom reuși să avem aceeași relație cu pacienții.

Am avut ocazia să mă dezvolt, mi-a propus asta un potențial partener, dar mi-am amintit de ideea cu care am plecat la drum, de dorința mea de a fi aproape de oameni, de pacienți. Și nu pot face asta dacă vorbim de o clinică mult mai mare.

Îmi amintesc că în seara zilei în care mi-ați scos măseaua de minte e m-ai sunat și m-ai întrebat cum mă simt. Și m-am mirat, sincer, pentru că nu avusesem nici o complicație.

Nu e o excepție. Vorbim cu toți pacienții. Uite (n.red.: și-mi arată telefonul), aici am mesajele de la colegii mei. Despre o doamnă care are programare luni, despre cineva care are dureri după o extracție și ia medicamente… Vreau să știu toate astea. Trebuie să știu cum evoluează, și, dacă există vreo problemă, să pot interveni la timp.

Vreau să vorbim și de partea de stomatologie pentru copii.

De pedodonție. Inițial, eu tratam copiii pacienților mei adulți pe gratis. Doar că, de la un anumit moment, mi-am dat seama că nu mai pot să le fac te toate. Că nu mai am timp, fizic. Așa că am căutat pe cineva specializat în pedodonție. Iar acum tratăm foooarte mulți copii, de la bebeluși până la adolescenți.

(n. red.: în timp ce vorbește despre pacienții bebeluși, îmi arată poze cu ei. Are telefonul plin de poze, atât de atașată e de micuți.)

Ce-ți place să citești?

În afară de stomatologie? Am avut o perioadă în care am citit foarte multe cărți de psihologie, că am avut nevoie pentru mine, iar acum recitesc diverși autori cu fiica mea. A început să citească Dostoievski și vrea să discute cu mine. Iar eu nu mai țin minte mare lucru, sunt cărți pe care le-am citit în liceu! Urmează să ne apucăm amândouă de Maestrul și Margareta. Ea le citește în engleză, eu în română.

Și când citești, Betty?

Păi, noaptea. Vara, mă trezesc la 6 dimineața și mă duc în parc, să fac puțină mișcare, iar seara citesc. Nu pot să adorm dacă nu citesc. Am nevoie de ceva care să mă deconecteze. Visez la o vacanță în care să nu fac nimic, doar să stau să citesc.

The post Beatrice Pătrașcu, dentistul care și-a făcut din blândețe un brand appeared first on Mara Coman.

Doar că, de data asta, medicul nu mi-a zis “Sunteți bine, stați liniștită, ne vedem peste un an”, ci mi-a spus să merg și la o mamografie.
Nu neapărat urgent, dar curând.

Așa că am făcut prima mea mamografie la 43 de ani. Am repetat ecografia și la alt doctor (aveam nevoie de o a doua opinie) și, din fericire, sunt bine.

Primul medic nu văzuse neapărat ceva grav, ci niște chisturi pe care le am, de altfel, de multă vreme și care n-ar trebui să pună probleme. Sincer, cred că n-am dat peste un specialist prea bun, ci peste un doctor care n-a vrut să-și asume răspunderea.

Lăsând asta la o parte, o mamografie tot trebuia să fac, mai devreme sau mai târziu; cei mai mulți medici o recomandă de la 45 de ani.
Am făcut, practic, tot ce se poate pentru a avea grijă de sănătatea mea. Iar de-atunci dorm mult mai bine.

Acest articol este scris sub umbrela #ACinceaPutere, la invitația C&A – un brand de haine cu care colaborez și care vrea să atragă atenția asupra numărului mare de femei care sunt diagnosticate cu cancer la sân în fiecare an.

În fotografie purtăm ținute de la C&A, iar accentele roz marchează simbolic campania de conștientizare a acestui tip de cancer.
***

Când mergi la ecografii și mamografii, împarți sala de așteptare cu alte femei care sunt acolo în același scop. Unele au venit, ca și tine, pentru investigații de rutină. Unele au simțit “ceva”, poate un nodul; altele au un diagnostic oncologic.

Într-una dintre zile m-am întâlnit la clinică cu o fostă colegă. Nu am recunoscut-o imediat din cauza măștii pe care o purta. Ea a crezut că n-o recunosc din cauza părului scurt, care abia începuse să-i crească după chimioterapie.

Cunosc femei mult mai tinere decât mine care suferă de cancer la sân, așa cum cunosc femei care și-au pierdut mamele din cauza acestei boli.

Este cel mai frecvent tip de cancer la nivel global și cel mai întâlnit la femeile din România. Pe de altă parte, 95% dintre cazuri pot fi vindecate total, cu o condiție: să fie depistate cât mai curând.

Cancerul la sân e o maladie tăcută, cu simptome relativ greu de depistat. Nodulii suspecți nu se simt întotdeauna la palpat (sau nu în stadiile incipiente) și nu dor.

De aceea, ecografia și mamografia (la recomandarea medicului sau după o anumită vârstă) sunt singurele moduri în care putem afla cât mai din timp dacă avem o problemă de sănătate în zona sânilor și cum trebuie să o tratăm.

Îmi amintesc ca prin ceață cum m-am simțit între momentul în care primul medic m-a trimis la mamografie și cel de după, în care am aflat că sunt bine.

Nu aveam un diagnostic, ci doar o recomandare pentru mai multe investigații. Cu toate astea, gândul unei eventuale boli grave îmi umbrea zilele.

Încercam să mă concentrez pe ce am de făcut, să nu mă îngrijorez fără motiv – știam că sunt șanse mari să nu am nimic, că nu trecuse mult timp de la ecografia anterioară și că orice problemă de sănătate descoperită la timp are șanse mari de vindecare.

Însă am răsuflat ușurată abia după ce am aflat toate rezultatele. Am plecat de la clinică fericită, i-am sunat pe cei apropiați și, până am ajuns acasă, cred că aveam zeci de planuri pentru perioada următoare.

De foarte multe ori, între noi și o boală gravă, în stadiu avansat, sunt niște investigații de rutină care nu trebuie amânate.

Programați-vă la o ecografie la sân, sfătuiți-vă prietenele, surorile, mamele să meargă și ele. Nu neapărat în octombrie – luna în care vorbim cel mai des despre cancerul la sân și în care ne îmbrăcăm în roz.

Mergeți la aceste controale o dată pe an; vă pot salva viața.

Foto: Alexandru Roșieanu.
Toate ținutele sunt C&A.

Colegele mele din #ACinceaPutere au și ele niște povești interesante pe aceeași temă.

• Cristina Stănciulescu
• Diana Cosmin
• Noemi Meilman
• Ana Bîtu

#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.

***

The post Acele lucruri care chiar nu trebuie amânate appeared first on Mara Coman.

Îmi amintesc ca prin ceață de primele zile cu Ioana și Maria. Am plecat de la maternitate și nu eram convinsă că știu să am grijă de două bebelușe, care mai erau și născute prematur. Erau cât două păpuși, aveau loc într-un singur pătuț și, în primele zile, nu făceau prea mare scandal.

Am zis “în primele zile.” Pentru că nimic nu mă pregătise pentru lunile care au urmat. Nu că se trezeau noaptea; se trezeau pe rând și puteau să plângă chiar și câte o oră și jumătate. Au avut colici, au făcut mofturi la mâncare, au plâns iar. Eram nedormită și speriată.

Motivul principal al îngrijorării? Nu eram convinsă că transmit pediatrului ce trebuie. Mă gândeam uneori să nu aibă niște simptome pe care eu nu le observ sau care mie nu mi se par importante. Acum, aproape 12 ani mai târziu, știu că n-a fost cazul. Fetele mele sunt mari, sănătoase, pline de energie și puse pe șotii.

Textul meu de astăzi are legătură exact cu acele simptome pe care e posibil să nu le vedem. Oare m-aș fi îngrijorat dacă fetele mele plângeau mai puțin? Dacă nu dădeau non-stop din mâini și din picioare? Dacă nu puteau să stea în funduleț fără sprijin? Oare n-aș fi zis doar că sunt “cuminți” pentru că nu plâng și nu sunt agitate?

Am aflat abia mai târziu că există și boli care se manifestă prin semne mai puțin vizibile, mai greu de observat.

Pentru că problemele motorii, plânsul slab, respirația abdominală masivă pot fi o parte dintre simptomele unei boli genetice rare, dar devastatoare: atrofia musculară spinală (sau, pe scurt, AMS). Mai mult, este o boală greu de diagnosticat, iar asta complică lucrurile, pentru că diagnosticarea rapidă chiar poate face diferența între viață și moarte.

Înainte să intru în detalii, vreau să vă spun că mi-am luat informațiile de pe site-ul semne ale AMS, care este primul site în limba română despre această afecțiune care conține informații pentru părinți, scrise pe înțelesul tuturor.

Așa că, în cazul în care aveți nevoie de mai multe detalii, accesați site-ul, mai ales că există și videoclipuri explicative, și simptome detaliate în funcție de vârsta bebelușului.

Las aici câteva dintre cele mai importante:

• Bebelușul își controlează greu capul;
• Brațele și, mai ales, picioarele, par lipsite de forță. În același timp, copilul își folosește corect mâinile și degetele;
• Respirația este rapidă și abdominală – pare că respiră cu burtica;
• Îi e greu să sugă și să înghită, deci va lua mai puțin în greutate;
• Plânsul e slab, abia se aude;
• La vârsta la care ar trebui să stea în funduleț fără ajutor, nu reușește;
• Nu poate nici să se întoarcă de pe o parte pe alta;
• Uneori îi tremură ușor mâinile, deși poate fi aproape imperceptibil;
• Se dezvoltă fizic mai lent.

Trebuie consultat urgent medicul. Deși este o boală foarte rară (cam 1 caz la 10.000 de copii), e un lucru care nu le ajută deloc pe familiile care se confruntă cu ea. Mai mult, are o evoluție foarte rapidă, iar diagnosticarea precoce este esențială.

Un neurolog pediatru. Sigur, în primă fază trebuie discutat cu medicul care se ocupă de bebeluș, dar e posibil ca el să nu se mai fi întâlnit niciodată cu un copilaș care să sufere de AMS.

Mai mult, sugarii cu AMS sunt vioi, reacționează la stimuli și zâmbesc. Par fericiți și nu par a avea dureri, ceea ce face mai boala mai dificil de diagnosticat. De aceea e necesar un specialist în neurologie pediatrică.

Este o boală genetică, neurodegenerativă, rară și devastatoare, care are ca efect slăbirea progresivă a musculaturii sau chiar paralizia. Dacă este în forma sa cea mai severă (tip 1) și mai e și netratată, poate duce la deces sau la nevoia unei ventilații permanente chiar înainte de vârsta de 2 ani.

În ultimii ani, au apărut mai multe opțiuni pentru tratamentul AMS – fizioterapie, kinetoterapie și tratament medicamentos. Dar, pentru ca ele să fie eficiente, diagnosticul trebuie pus cât mai devreme.

Iar asta înseamnă că părinții trebuie să știe despre existența acestei boli și despre simptomele ei. De aceea spuneam, la începutul articolului, că ar fi bine ca informațiile să ajungă la cât mai mulți. Luăm cele mai bune decizii doar dacă știm cu ce ne-am putea confrunta.

Foto: Unsplash

The post Când ai un bebeluș, trebuie să fii cu ochii-n patru appeared first on Mara Coman.

De câte ori ați mers la doctor în copilărie? Cât de des făceau asta părinții voștri?
Sunt curioasă dacă cei născuți după 1990 – sau poate după 2000 – au răspunsuri diferite față de cei din generația mea. Pentru că, atunci când eram eu mică, dacă mă duceau ai mei la vreun consult, situația era gravă. Ideea de prevenție sau de analize anuale era aproape exotică.

Mi-a trebuit mult timp să schimb acest obicei din copilărie și să merg la doctor preventiv.
Am scris aici despre cum mi-am depășit frica și cât de mult înseamnă asta pentru mine: practic, nu mai am motive de îngrijorare și pot să-mi îndrept energia spre celelalte lucruri pe care să îmi doresc să le fac.

Recunosc că am ajuns „la zi” cu analizele, ecografiile și consultațiile medicale abia când mi-am făcut un abonament.
Înainte, tot amânam – nu neapărat din cauza costului, dar cântărea și el uneori. Știu că în România accesul la sănătate este gratuit pentru angajații care plătesc taxe, însă am preferat să-mi fac majoritatea investigațiilor în privat. Îmi e mai confortabil din mai multe motive, de la faptul că mă pot programa la o anumită oră până la tot ce ține de atitudine, atenție, timp, curățenie, îndrumare etc.

Am abonament la Regina Maria de aproape trei ani și tot de atunci am mai multă grijă de sănătatea mea. Inițial n-am fost convinsă că prețul abonamentului pe care l-am ales e justificat pentru nevoile mele.

Însă s-au întâmplat două lucruri:

• O ecografie care nu arăta suficiente informații și existau niște suspiciuni, așa că am avut nevoie de investigații suplimentare. Însă eu am simțit nevoia și de o a doua opinie, așa că am mai făcut o ecografie, am mai mers la o consultație. În final totul a fost bine, dar, când am avut timp să calculez, am aflat că toate astea ar fi costat aproape cât jumătate din abonamentul meu anual.
• Am mers la investigații pe care le-am amânat mult timp. Mici neplăceri, de la controlul oftalmologic până la jena pe care o simt uneori în talpa piciorului stâng și care se transforma într-o durere puternică atunci când alergam.

În aplicația mea de sănătate Regina Maria îmi fac programările singură, iar acesta e un punct forte pentru că mă scutește de așteptarea de la telefon. Îmi aleg medicul, văd ce feedback a primit de la alți pacienți, aleg clinica, văd exact cât costă consultația, dacă am reducere sau dacă e inclusă în abonament.

Mai nou, cu ultimul update, văd și ce sumă am economisit. În cazul meu e vorba despre 3353 de lei doar în acest an – și mai am deja 3 programări pentru luna aceasta: la dermatolog (pentru petele pigmentare care s-au estompat cu creme speciale, dar vreau să văd evoluția și ce trebuie să fac în continuare), la medicul generalist (am câteva analize care n-au ieșit chiar bine) și la ortoped (am spus deja, aș vrea să alerg din nou, fără durere).

Nu mi-e confortabil să vorbesc despre bani în relație cu sănătatea – doar e cea mai bună investiție. Însă știm cu toții că serviciile medicale nu sunt ieftine, iar varianta abonamentului chiar se concretizează și în economisirea unei anumite sume. Desigur, e valabil pentru cineva care își face, în fiecare an, cel puțin investigațiile recomandate.

Dar, pentru mine, suma pe care am economisit-o cu abonamentul de sănătate nu reprezintă doar niște bani cu care pot cumpăra orice altceva. Este mai mult decât atât: o dovadă că am grijă de mine și că, sănătoasă fiind, pot să am grijă de fetițele mele, de pisici și de bunici 😊.

Foto: Alex Gâlmeanu.

The post Nu mă doare nimic appeared first on Mara Coman.

Înainte să scriu acest text, m-am întrebat cine aș fi fost dacă n-aș fi făcut psihoterapie: un om cu mai multe idei preconcepute, cu o mentalitate mai rigidă, cu mai multe temeri. Mai serioasă, mai critică cu mine însămi și mai puțin dispusă să mă bucur de lejeritate.
De altfel, mi se pare că am destul de puține lucruri în comun cu Mara de la 30 de ani. Am crescut – și când spun asta nu mă refer la vârstă.

Când am mers prima dată la psiholog mi-a fost rușine. Trăiam cu impresia că e ceva foarte rău cu mine dacă am ajuns să fac asta și că nu sunt destul de “puternică” să mă descurc singură cu problemele mele. Asta se întâmpla undeva prin 2010, când psihoterapia nu făcea parte din discursul nostru zilnic, când conversațiile între prietene nu includeau expresii de genul “psihologul meu crede că…”.

Lucrurile s-au schimbat destul de mult: de curând am întrebat pe Facebook ce faceți pentru voi înșivă, iar vreo 20-30 n-ați avut nici o reținere să spuneți că mergeți la psiholog. Nici eu nu mai am.

Majoritatea oamenilor care au răspuns la mini-sondajul meu sunt din București și alte orașe mari, cu destule clinici și cabinete psihologice. Dar, pentru mulți oameni, terapia încă reprezintă un subiect tabu, e asociată cu boli psihice grave și diverse etichete care spun că e ceva în neregulă cu tine.

Mulți nu merg la psiholog și pentru că nu vor să-i vadă nimeni, nu vor să afle nimeni, nu știu ce psiholog să aleagă, au o mare anxietate de a spune cuiva (chiar și unui specialist) ce probleme au, ce li se întâmplă.

Când am stat de vorbă cu cei de la Hedepy – o platformă de psihoterapie online -, am aflat că unele persoane care apelează la serviciile unui psiholog prin apel video sunt atât de anxioase încât nici măcar nu vor să-și deschidă camera la prima ședință.

Însă tot e bine că au această opțiune și că apelează la un specialist, că cer ajutor, în ciuda atâtor idei preconcepute cu care au crescut. Și partea bună e că, în timp, construiesc o relație de încredere cu psihologul lor și nu mai simt nevoia să-și ascundă fața.

Acesta e doar unul dintre motivele pentru care am vrut să scriu despre Hedepy. Sunt multe altele și le voi detalia mai jos. Însă întâi vreau să vă mai povestesc ceva, și anume…

Înainte de pandemie cred că aș fi fost sceptică pentru că eu nu avusesem decât experiența ședințelor fizice, față în față, într-un cabinet cu un decor oficial. Dar apoi a venit izolarea și, așa cum ne amintim cu toții, n-am mai avut voie să ieșim din casă.

Aș fi putut să optez să nu mai merg la psiholog pentru o vreme, dar nu mi se părea deloc o idee bună. Începutul pandemiei îmi declanșase o mulțime de temeri: nu știam cât de gravă e boala și cât de ușor se transmite, nu exista vaccin și nici un tratament eficient, lucram la o revistă și părea totul absurd, pentru că se închiseseră chioșcurile de ziare.

Mi-era foare greu să-mi imaginez cum va fi “mâine”, iar asta e dificil pentru un om care se simte confortabil când are impresia că deține controlul. Deci aveam o mulțime de motive pentru care să nu renunț, ci să continui ședințele de psihoterapie. Și asta am și făcut, dar online, prin videoconferință.

Nu, n-am apelat atunci la Hedepy – și nici nu ar fi fost posibil, pentru că platforma nu se lansase încă. În plus, eu merg la același specialist de ani de zile și nu am motive să fac vreo schimbare. Însă știu din proprie experiență că terapia online funcționează și mi se pare că e o soluție foarte bună: aduce oamenii din orice colț de lume mai aproape de ajutorul pe care îl oferă un psiholog.

• Poți apela platforma de oriunde. Nu mai contează dacă ești sau nu dintr-un oraș mare, nu mai e nevoie să întrebi pe cineva dacă știe un psiholog din orașul tău.
• Mai mult, Hedepy poate fi folosită și din străinătate. Chiar dacă mulți români care locuiesc în alte țări ar putea apela la psihologi de acolo, e mai ușor să discuți cu cineva în limba ta și, mai ales, cu o persoană care înțelege cultura și prejudecățile cu care am crescut.
• Toți terapeuții sunt verificați de echipa Hedepy – sunt aici mai multe detalii. Mi se pare extrem de important să știi că specialistul la care apelezi are toate studiile și certificările necesare, deci este în măsură să te ajute.
• Platforma e foarte simplu de folosit. Intri pe site, alegi unul dintre terapeuți, îți faci o programare tot online și asta e tot. Plata se face online cu cardul și, dacă nu ești mulțumit, îți primești banii înapoi.
• Nu e nevoie să instalezi alte aplicații. Intri online pe Hedepy și totul se desfășoară acolo.
• E bine de știut și că Hedepy e o companie care a fost lansată în Cehia și că s-a extins deja nu doar în România, ci și în Polonia, Italia, Ungaria, Grecia și Ucraina.

Am făcut terapie o vreme, atunci, în 2010 și am reluat niște ani mai târziu, cu alt specialist. Cel mai greu mi-a fost să dau acel prim telefon pentru o programare (un alt motiv pentru care am vrut să scriu despre Hedepy, cred că inițial mi-ar fi fost mai ușor online).

Decizia mea de a face terapie a venit în două momente dificile în care simțeam că am nevoie de ajutor de la un specialist. Am fost convinsă că e ceva temporar și că o să renunț după ce îmi rezolv “problema”, dar mi-am schimbat total părerea.

Am aflat din experiența proprie că un psiholog bun nu te sprijină doar atunci când ești într-un impas, ci te ajută și să crești, să te dezvolți, să îți înțelegi reacțiile și emoțiile, să te schimbi (dacă-ți dorești asta), să pui limite.

Am simțit terapia aproape ca o revelație. Ca un om care primește o pereche de ochelari după o viață în care a văzut în ceață.

Acesta e motivul pentru care, deși nu e nici o tragedie în viața mea de acum, nu am de gând să renunț la terapie: aflu lucruri despre mine la fiecare ședință și fac pași spre persoana care aș vrea să devin. E un semn de sănătate pentru minte, o călătorie dirijată atent de un specialist care mă ajută să nu mă pierd pe drum.

N-am exagerat deloc când am scris, în titlu, că a fost cea mai bună investiție pentru mine. Și da, chiar mi-a schimbat viața într-un mai bine la care acum câțiva ani nici nu speram.

Foto: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio

The post Cea mai bună investiție pe care am făcut-o pentru mine appeared first on Mara Coman.

Nu era o întrebare-capcană, din contră. Omul din fața mea nu se aștepta să-i spun ceva extraordinar, ci lucruri firești: că mă duc la manichiură de două ori pe lună, că-mi petrec o după-amiază cu prietena mea sau că fac un curs într-un domeniu care mă pasionează.

Doar că, pentru mine, această întrebare a fost ca un semnal de alarmă. Când mi-am dat seama că n-am ce să răspund, mi s-au umplut ochii de lacrimi.

Eram într-o perioadă dificilă în care simțeam că merg pe sârmă din dorința de a împăca pe toată lumea – mai puțin pe mine. Nimic nu mergea bine, eram nefericită, iar eforturile mele păreau a fi în zadar. Aveam senzația că nu am timp pentru mine, dar adevărul e că nu mă prioritizam.

Scriu despre acest subiect acum pentru că prioritizarea a fost un punct important în discuția mea cu organizatorii #CancelCancer, caravana națională de ecografii mamare gratuite. Vorbeam despre motivele pentru care femeile nu merg la medic preventiv, iar unul dintre ele este exact acesta: nu se prioritizează. Nu se pun pe ele pe primul loc.

Pentru multe dintre femeile românce e mai important să aibă grijă de copii, de soț, de gospodărie și serviciu, dar nu de ele însele. Și când spun asta nu mă refer doar la sănătate, ci la diverse alte lucruri care aduc plăcere, indiferent că e vorba despre o oră liberă, mers la coafor sau la plimbare.

Sigur, sunt mai multe motive pentru care femeile amână controalele preventive, de la lispa educației la frica de diagnostic sau la dificultăți financiare. Dar nu mă gândisem că femeile nu merg la medic pentru că nu-și acordă timp și importanță. Vorbind despre asta, mi-am amintit de mama mea.

Fetițele mele aveau doar trei săptămâni când am auzit-o pe mama discutând cu cineva la telefon. Întreba cât e de grav și dacă trebuie să facă operația urgent. A mai spus că ar prefera să amâne puțin, măcar o lună, ca să mă ajute pe mine cu bebelușele.

Așa am aflat că era bolnavă de cancer și că nici măcar atunci nu s-a gândit întâi la ea. Ci la mine și la copiii mei.

Mama, care a mai trăit cam un an de la acea discuție, era o femeie educată, care-și permitea să plătească o ecografie, dar care, toată viața, a făcut lucruri pentru ceilalți și s-a pus mereu pe ultimul loc.

În anii aceia, societatea glorifica sacrificiul femeii pentru familie, iar mentalitatea asta a rămas adânc înrădăcinată în mulți dintre noi.

Zilele trecute v-am rugat să-mi spuneți, pe Facebook, ce faceți pentru voi. Și vreau să vă mulțumesc pentru cele aproape 300 de comentarii. E foarte important pentru mine că n-ați trecut peste rugămintea mea și că v-ați luat un minut să-mi răspundeți.

Ați fost o sursă de inspirație – mi-am luat notițe, nu doar eu, ci și câteva prietene care mi-au scris în privat. Altele mi-au spus că postarea asta a fost ca un kind reminder de a face mai mult pentru ele.

Am vrut să aflu dacă oamenii acordă importanță plăcerile lor, dar și câți plasează sănătatea în acest capitol, al lucrurilor făcute pentru ei înșiși, nu pentru altcineva. Știu că tonul întrebării nu vă face să vă gândiți la mersul la medic – de altfel, și eu fi menționat călătoriile, mâncarea bună, plimbarea de una singură, programarea la manichiură.

Cu toate astea, sunt peste 100 de mențiuni legate, direct sau indirect, de sănătate: psihoterapie (22), diverse sporturi (72), yoga și meditație (23), analize/proceduri medicale (5).

Am citit sutele de comentarii cu bucurie, m-ați inspirat și mi-ați reamintit că mai sunt lucruri pe care îmi doresc să le fac și că ar trebui să nu mai amân.

Am pentru voi, cei din comunitatea mea, un cadou mai special. Mai exact, 10 ecografii mamare GRATUITE la Regina Maria. E un giveaway deosebit – dar ce e mai prețios decât sănătatea noastră?

Detalii despre giveaway găsiți pe contul meu de Instagram, aici. 

Și pentru că articolul meu a pornit de la discuția despre caravana #CancelCancer, las aici și câteva informații care pot salva vieți.

În cadrul acestei campanii, inaugurată acum 7 ani, femeile beneficiază de ecografii mamare gratuite femeilor care vin la cabinetul medical mobil. Tot acolo, la cabinetul mobil, se fac și programările. Caravana ajunge în aproximativ 20 de orașe din România și rămâne 3 zile în fiecare oraș, în parcarea unui hypermarket Kaufland. De altfel, caravana Cancel Cancer – un proiect Starcom România – este susținută de AVON și Kaufland, altfel ar fi imposibil de pus în practică un proiect atât de ambițios.

Și da, va avea loc și în vara acestui acest an. Promit să revin cu programul atunci când va fi clar stabilit.

Aveți grijă de voi și mergeți la control o dată pe an. Încurajați-vă mamele, prietenele, soțiile să-și facă o ecografie mamară. Nu doare și poate salva vieți. Dacă este depistat la timp, cancerul de sân este în proporție de 94% vindecabil. Cu toate acestea, România e printre printre țări din Europa la capitolul mortalitate cauzată de această boală, pentru că e descoperită prea târziu.

Foto: Liviu Bădiliță/Alex Gâlmeanu Studio

The post Ce faci pentru tine? appeared first on Mara Coman.

Își mușcă buza și aproape că-și face rană. Se joacă în continuare cu o păpușă – și știu că foarte curând n-o vor mai interesa păpușile. Locul de pe buză rămâne roșu aprins, de parcă s-ar fi ars; nu i-a dat sângele, dar se vede că nu e prima dată când face asta.
Îi spun Mariei că, dacă nu vrea buba, ar fi bine să-și lase buza în pace. Se bosumflă. Nu prea înțeleg de ce. Îmi zice că nu-i place să-i fac observație. Respir adânc și mă întreb în gând ce mă așteaptă dacă acum, în această preadolescență precoce, pe Maria mea o deranjează cam orice.

– Dar știi că-ți spun asta pentru că te iubesc, nu? Dacă nu te-aș iubi și nu m-ar interesa, te-aș lăsa să-ți faci rană. O să te usture și n-o să-ți placă.

– Da, știu că mă iubești. Mai puțin când îmi tot zici să nu fac asta, să nu fac ailaltă.

Acesta a fost preambulul unei discuții serioase purtate serile trecute, un pic înainte de cină. Ioana s-a așezat lângă noi, numai urechi. Am vorbit despre iubire necondiționată, chiar și atunci când le spun “nu”. Că, deși par doar o pisăloagă, acel “nu” înseamnă, de cele mai multe ori, protecție – iar asta e dragoste, pentru că încercăm să protejăm oamenii pe care-I iubim.

Desigur, dragostea nu se rezumă la “ai voie, n-ai voie”, ci la atât de multe aspecte la care nu mă gândisem vreodată înainte să le am pe ele. Viața mea s-a schimbat de când au apărut aceste două fetițe zâmbărețe care sunt centrul universului meu, bucuria mea de fiecare zi.

Ce-aș face pentru ele? ORICE.

Însă, cum momentan luna de pe cer nu e disponibilă 😊, încerc să le înconjor cu iubire, să fiu atentă la educația și la sănătatea lor. Iar legat de sănătate – pentru că despre asta scriu mai multe azi –, unul dintre cele mai importante lucruri pe care le-am făcut încă de când s-au născut a fost să cer mereu sfatul medicului. Au răcit? Le doare capul? N-au poftă de mâncare? Indiferent de situație, am anunțat medicul fetelor și le-am dat medicamentele pe care mi le-a prescris și nimic altceva. Nu ce cred eu, nu ce mi se pare mie că trebuie.

Când a fost nevoie de vaccinuri, medicul de familie ne-a fost alături, iar de curând am stabilit o nouă întâlnire pentru că, nu peste mult timp, fetele mele vor împlini 11 ani. Aceasta este vârsta de la care, în România, vaccinarea anti-HPV (gratuită și făcută la solicitarea părinților, în baza unei cereri la medicul de familie) este inclusă în cadrul Programului Național de Vaccinare.

Vaccinul anti-HPV este cel care luptă împotriva virusului HPV (Human Papilloma Virus), responsabil pentru apariția a 99% din cazurile de cancer de col uterin, dar și a altor tipuri de cancer. Ca să avem o idee mai clară, trebuie să spun că, în România, infecția cu HPV duce la 3380 de noi cazuri de cancer de col uterin și la peste 500 de cazuri de alte tipuri de cancer în fiecare an. Mai mult, 1800 de femei își pierd viața anual la noi în țară din cauza cancerului de col uterin.

Ca să rezum: există un vaccin care îmi poate proteja copiii de un virus responsabil pentru cancer. E gratuit (pentru fetele înttre 11 și 18 ani, dacă părintele face o cerere la medicul de familie). Oferă protecție maximă dacă e administrat înainte de 15 ani, dar e eficient și după această vârstă. Mai mult, studiile disponibile (realizate în cei 13 ani de când acest vaccin este folosit) arată că este sigur și că oferă protecție pe toată durata vieții.

Mi-e greu-mi imaginez că există și oameni informați care consideră că vaccinul anti-HPV nu e important pentru sănătatea lor (se poate face și la vârste mai înaintate) și a copiilor lor. Pot însă să înțeleg că nu am citit toți despre asta, că nu avem toate detaliile pe care ni le dorim – dar acum avem surse avizate pe subiect, precum site-ul Protejează-te de HPV. Tot acolo există și un ebook cu toate informațiile necesare. Mai mult, medicii de familie – cei la care trebuie să faceți cererea pentru vaccinarea gratuită – vor răspunde la toate întrebările.
Iar dacă v-aș da un sfat (deși încerc să nu fiu prea sfătoasă 😊), acela ar fi să discutați cu medicul de familie despre vaccinul anti-HPV. E o miză foarte importantă: aveți șansa de a vă proteja copiii de cancer. E unul dintre lucrurile cele mai însemnate pe care îl puteți face pentru ei.

Mi-am pierdut mama din cauza cancerului (chiar dacă nu unul provocat de HPV). S-a topit sub ochii mei, puțin câte puțin, în fiecare zi. A fost una dintre cele mai grele încercări prin care am trecut, văzând-o cum se duce și neavând la dispoziție mai nimic pentru a-i potoli durerea. A suferit cumplit. Amintirea ei îmi e de ajuns pentru a mă convinge să fac tot ce-mi stă în putere să-mi protejez copiii și pe mine însămi de această boală.

Foto principală: Liviu Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio

The post Sunt puține lucruri pe care chiar TREBUIE să le faci, dar unul dintre ele… appeared first on Mara Coman.