… nu ne-am mai arăta cu degetul unii pe alții?
În liceu eram prea slabă, motiv pentru care oamenii strigau după mine pe stradă chiar și când purtam pantaloni. În școală, colegii se amuzau pe seama mea pentru că nu locuiam în același orășel cu ei, ci veneam de la țară. Și mai și întârziam la ore din cauza asta. Nici acum nu știu de ce era așa de distractivă pentru ei chestia asta, dar părea că e cel mai tare motiv de amuzament. A, și mai era ceva: culoarea tenului meu, ceva mai închisă, de la care mi s-au tras tot felul de porecle.
Pentru conformitate, țin să menționez că acum, la câteva zeci de ani distanță, mi-ar plăcea să fiu la fel de slabă ca-n liceu și nu m-aș mai ascunde în pantaloni lungi. Îmi iubesc nuanța pielii, care nici măcar nu e așa de închisă: mă fac roșie ca racul dacă uit să-mi dau cu protecție solară pe vreun umăr.
Însă, la timpul lor, toate aceste diferențe mă făceau să sufăr. Nu pentru că ar fi fost ceva în neregulă cu mine, ci pentru că oamenii se amuzau pe seama mea, iar asta mă durea. Mi se părea că dacă aș fi fost la fel – în cazul meu, mai “împlinită” și un pic mai blondă – , aș fi fost lăsată în pace.
Acum știu că nu-i adevărat, pentru că am mai adunat ceva experiență de viață. Oamenii m-au arătat cu degetul și m-au judecat – și pe ceilalți, nu doar pe mine, că nu am eu ceva special – pentru diverse motive. Că am rochia prea scută, că le dau zahăr copiilor, că am divorțat, că nu mi-am “refăcut viața” când au crezut ei de cuviință.
Ce înseamnă „normal”?
Când au început fetele școala, îmi amintesc că a trebuit să completez un formular în care să menționez dacă micuțele sunt crescute într-o familie “normală”. M-am enervat, desigur, și nici nu mai știu ce am bifat, pentru că nu exista căsuță care să descrie situația mea de atunci: eram căsătorită, separată de soț, nu divorțasem încă. E asta o familie “normală” sau nu?
Am trecut în revistă câteva dintre situațiile în care am fost etichetată de ceilalți ca fiind diferită (și nu neapărat în sensul bun) doar ca să încerc să-mi fac o idee despre cum e tratată o persoană gay.
Știu, e o comparație forțată, dar astea sunt experiențele prin care am trecut eu, nu am altele la îndemână.
Dacă aceste lucruri mărunte dor, un om discriminat din cauza faptului că iubește o persoană de același sex e de o mie de ori mai afectat. Și nu, nu putem avea pretenția de a afirma că înțelegem cu adevărat prin ce trec cei din comunitatea LGBTQIA+: nu e posibil, pentru că nu am fost în situația asta. Știm că au parte de un tratament mult mai dur, de discriminare și de ură.
Sssst. Să nu vorbim despre asta!
Îmi amintesc că unul dintre cunoscuții mei gay a avut probleme în a-și găsi un job. Și da, asta se întâmpla în București! Nu era în vreun mic orășel de provincie. Unul dintre potențialii angajatori chiar a avut îndrăzneala de a-i spune că e potrivit pentru postul pentru care aplicase, dar îl condiționa să renunțe la activismul în sprijinul comunității LGBTQIA+.
Iar asta nu e o poveste veche, ci o întâmplare relativ nouă dintr-o capitală europeană.
Mai am o relatare pe același subiect: un părinte deranjat că ar putea avea loc în școli discuții despre e diverse tipuri de familii și despre sexualitate (era un proiect, în final nu a fost pus în practică). Omul susținea sus și tare că trebuie să-i învățăm pe copii cum e cu familiile tradiționale, cu căsătoria și să nu vorbim atâta despre modelele “anormale”.
Sigur, nici eu nu sunt de acord să evidențiem doar un anumit model, însă, ce să vezi, în România, majoritatea familiilor sunt “tradiționale”. Pe astea le văd în jur majoritatea copiilor: familii compuse dintr-o mamă și un tată. Despre celelalte nu vorbesc prea mulți.
Surpriza mea a fost când am aflat că părintele atât de îngrijorat și care vorbea despre o categorie “anormală” era de profesie psiholog. M-am întrebat oare cum își practică meseria un astfel de om, cu atâtea idei preconcepute.
Când am stat de vorbă cu cei de la Hedepy – platforma de psihoterapie prin videoconferință despre care am scris aici –, mi-au spus, printre altele, și despre campania lor de susținere a comunității LGBTQIA+.
De altfel, când Hedepy ne-a propus nouă, celor de la #ACinceaPutere, să scriem despre platforma lor, ne-am bucurat că vor să ducem mai departe un mesaj atât de important precum ajutorul pentru această comunitate care e atât de des discriminată.
De ce un mesaj către persoanele din comunitatea LGBTQIA+
Încă de la lansarea platformei Hedepy, psihologii au primit mesaje în chat-ul aplicației de la diverse persoane LGBTQIA+ care le cereau ajutorul.
Unii erau copleșiți de tot ce li se întâmplă, alții nu știu cum să se raporteze și să se adapteze la societatea noastră tradiționalistă. Sunt oameni care se simt “anormali”, care cred că se întâmplă ceva rău cu ei sau, din contra, persoane care sunt tratate astfel de către cei din jur. Tineri neînțeleși de părinți, trimiși la psihologi ca să se “vindece”. Oameni singuri, care nu au curaj să vorbească cu nimeni. Cu absolut nimeni.
Și nu, nu sunt puțini.
Pentru a le veni în ajutor, Hedepy se asigură că psihologii cu care lucrează au experiență și în lucrul cu persoane LGBTQIA+. De altfel, în dreptul fiecărui terapeut sunt afișate specializările principale. Există și varianta de a selecta din meniu o anumită specializare, iar platforma îți afișează terapeuții care au expertiză în acel domeniu.
Sigur că și noi, ceilalți, putem ajuta, măcar puțin, chiar dacă nu avem studii de psihologie. Însă putem să vorbim mai des despre fenomen, să-l “normalizăm”, să nu ne mai uităm diferit la persoanele gay sau la doi oameni de același sex care se țin de mână.
Nu în ultimul rând
În articolul precedent despre Hedepy am scris deja despre experiența mea cu psihoterapia în general – mi-a schimbat viața în bine și nu, nu este o exagerare – , cu psihoterapia online (așa am ținut ședințele în pandemie și încă fac asta în zilele în care sunt foarte aglomerată).
Am detaliat avantajele platformei, sunt acolo toate informațiile. Vreau doar să subliniez că poți accesa platforma din orice colț din țară sau din afara ei, că este foarte simplu de folosit, că nu trebuie să downloadezi nici o aplicație și că, dacă nu ești mulțumit, primești banii înapoi.
Deși acest text e axat în principal pe sprijinul pe care terapia îl oferă unei comunități discriminate, să nu uităm că aduce beneficii ORICUI.
Chiar și celor care cred despre ei înșiși că n-au nevoie de psiholog.
E un pas pe care-l faci spre tine și pentru tine – și nu spun asta din auzite, ci din proprie experiență.
Foto principală: Liviu Bădiliță & Roxana Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio.
În fotografie port un tricou COS, o ediție limitată din campania de susținere LGBTQIA+ din 2021.
Acest text face parte dintr-o serie de materiale scrise sub umbrela #ACinceaPutere.
Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când au ceva de spus.
***
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
Le-am spus băieților mei, că dacă aleg să iubească o persoană de același sex, eu îi voi iubi în continuare necondiționat. Mi-au spus că nu este cazul, dar nici nu ar fi de-ajuns. Căci societatea în care trăim le-ar face viața imposibilă. Că suntem o societate arhaică plină de prejudecăți și superstiții. Am discuții interminabile cu diverși prieteni pe tema homosexualității. Oameni cu carte și umblați. Oameni care nu acceptă ideea că poți fi altfel. Și mi-e tare ciudă că nu înțeleg faptul că nimeni nu s-a trezit într-o dimineață și a zis gata, de azi sunt gay. Da, unii îi consideră ca fiind diferiți dar asta nu înseamnă ceva rău. Sunt exact oameni ca noi ceilalți.
Noi punem etichete și în situații mai „comune”.
Sper totuși ca lucrurile să se mai schimbe, tinerii par mai deschiși.
Depinde foarte mult de anturaj. Asta cred eu, cel putin. Depinde si de felul in care un copil este crescut: ce vede/aude/intelege acasa, dar si de anturajul ulterior- prieteni, colegi, etc. Deocamdata, baietelul meu este mic mic, la noi nu se pune inca problema. Dar e un subiect despre care am vorbit de multe ori si cu familia, si cu sotul. Incercam sa crestem un copil deschis la minte, care sa nu fie “formatat”. Din pacate, cand cresc, copiii pot fi rai, de oamenii mari nici nu mai vorbim. In familia… aia mai indepartata, pe care o vezi o data la 10 ani, avem totusi MAI MULTE persoane pentru care a iubi o persoana de acelasi sex e o BOALA. Si ca daca vreodata afla ca nepotii lor sunt homosexuali / lesbi – nu mai au ce cauta la ei in casa; vor fi considerati morti. Eh! Na’ de-aici! In secolul asta! Anul.. nu stiu, cred ca eram prin 2018… Este tragic sa vezi ca pe foarte multa lume intereseaza ce face fiecare in casa si in patul lui! Nu stiu cum o sa ne descurcam cu educatia piciului, dar ne vom da silinta sa ii explicam cum sta treaba. Ca este ok. Ca orice om merita sa fie iubit, pretuit si respectat. Punct. Cu bune, cu rele, asa cum avem toti. Si ce face fiecare in patul lui il priveste. (Nu intru in detalii, consimtamant, etc., intelegeti voi ce vreau sa spun :p )
Cred că cel mai important e cum ne creștem noi copiii și că familia apropiată îi susține indiferent de ce vor face sau cine vor fi în viață.
@Mara
Adevărat!
Si eu le-am spus copiilor mei despre ce înseamnă sa fii membru LGBTQIA+, evident, ce am perceput eu din toata povestea asta pentru ca provin dintr-o familie închistată, rece, “cu frica lui Dumnezeu” si adaptat si varstei lor. Foarte receptivi au fost copiii mei si sunt foarte mandra de ei. M-au asigurat că dacă îi vor întalni, îi vor respecta la fel ca pe ceilalți si nu vor face niciodată diferențe. Dar ce ne facem cu bunicii, profesorii, cei care tin atata de mult la “traditie si valori” calcand in picioare suflete nevinovate. Tare ma tem cu nu se face primavara cu o floare.
Chiar zilele trecute am vazut in parc un baiat imbracat mai aparte, caruia i se aruncau niste priviri batjocoritoare de la “oameni de bine”, l-am incurajat si eu cu un zambet larg si mi-a raspuns la fel si sper din tot sufletul sa-i fi dat o speranta cat de mica si sa stie ca in definitiv nu este singur.
Nu știu dacă îi putem convinge pe bunici să fie deschiși în ce privește comunitatea LGBTQIA+. E mult mai complicat să schimbăm percepții deja formate decât să ne educăm copiii să fie open minded 🙂
Mulți părinți se tem că, dacă le vorbești prea mult copiilor despre cei care au orientări sexuale diferite de “normă”, aceștia ar putea fi tentați să încerce să fie în “cealaltă tabără” sau ar putea simți că și ei sunt altfel din acest p.d.v. Cred că de aceea ei nu sunt de acord să le vorbești copiilor despre acest lucru.
Am citit un articol în engleză scris de un psihiatru american în care acesta spunea că tinerii sub 18 ani nu ar trebui expuși acestor subiecte, că nu e bine să vină ONG-uri prin școli și să facă propagandă deoarece îi pot bulversa pe copii și adolescenți (pun sursa aici imediat, tr. să o caut). Uneori tulburările hormonale îi fac să penduleze între diverse stări și sentimente și asta îi poate determina să creadă că sunt L sau G sau B sau T sau Q. După 18-20 ani cei care s-au născut cu adevărat “altfel” vor ști că așa au fost de la bun început, pe când ceilalți adolescenți care au fluctuat – cei mai mulți, adică- se vor stabiliza și vor constata că sunt “normali”. În interviuri, mulți au declarat că au devenit diferiți pentru că așa li s-a părut că sunt în urma informațiilor primite prea devreme. Tind să fiu de acord cu acest psihiatru. Nu sunt homofobă și respect diversitatea, pe copiii mei i-am educat la fel, dar nu sunt de acord să le vorbești despre asta prea devreme. Acest subiect este dezbătut de adolescenți, mi-au zis și ai mei că vorbesc uneori despre asta cu colegii, dar până la liceu nu sunt de acord să li se vorbească în mod expres. Personal, am discutat o dată cu copiii mei despre acest subiect, dar eu nu îl mai aduc în discuție (decât dacă ar dori ei). Dar copiii, la modul general, vor ști să se poarte cu respect față de toți semenii dacă îi văd pe părinți că se poartă astfel.
Cred că e o diferență între a vorbi cu copiii despre un subiect, orice subiect, și de a face „propagandă”. Nu cred că e ok să facem propagandă în școli, indiferent care ar fi tema.
Apoi, depinde ce înțelegem prin a vorbi cu copiii „prea des” despre ceva anume. Strict legat de LGBT, nu cred că e nevoie de detalii și de ore întregi de povești. Faptul că le spunem copiilor că există oameni care iubesc persoane de același sex nu le va schimba orientarea sexuală. E doar o realitate din jurul lor.
Depinde de vârsta copiilor… pe adolescenți sau preadolescenți îi poate face curioși: Cum e să …? Oare eu …? Mi se pare că … Ce-ar fi să încerc? etc. Știu pentru că mi-a povestit fiica mea ce discuții au la liceu.
Ideea este, așa cum ai spus și tu, să acceptăm că oamenii sunt diferiți, să ne respectăm reciproc, să fim empatici și deschiși la minte, să fim buni unii cu alții.
Copiii ajunși la vârsta preadolescenței oricum află că există persoane LGBT. Eu zic că e mai sănătos să le spunem asta acasă decât să își ia informația de pe holurile de la școală.
Cât despre încercat, chiar nu cred că o fată care NU e atrasă de fete o să vrea să facă sex cu o persoană de alt sex doar așa, că a citit undeva că se poate 🙂 Trebuie să existe o atracție.
Ba sa știi ca nuanțele sunt extrem de multe. Și da, pot încerca și fără sa existe o mare atracție, pana la urma câte femei nu au făcut sex in tinereturi cu un baiat fata de care nu simțeau mare atracție, din motive dintre cele mai ciudate? Și, pana la urma, ce e atracția, ce o determina, ce o inhiba? Eu zic ca mereu ne punem niște paravane, niște “stopuri” și interdicții, nu dam frâu oricărei atracții fizice brute, pe alta parte ne putem angaja in relații care nu au atracția fizica pura la baza. In copilarie și adolescenta, cele mai faine persoane din univers erau “fetele mele”, prietenele, le iubeam și adoram și sentimentele erau reciproce, nu aveam de nimic nevoie când eram împreuna. Nu am depășit vreo bariera, nici măcar când tot felul de băieți imi frangeau inima și la ele mergeam sa plâng cu suspine. Dar, in ziua de azi, cine știe daca nu le-as fi văzut și altfel pe bunele, frumoasele și deșteptele mele prietene? Știind ca se poate și altceva, la vârsta aceea la care totul e confuz, blurat. Iar apoi, sa te întorci la hetero, e destul de greu, chiar cunosc vreo doua fete in astfel de situații. Cât despre trans…copilul meu a trecut recent prin experiența nasoala când o fata din online era de fapt băiat ( minor, adolescent), se prezentase ca fata și târziu a menționat ca de fapt altceva are între picioare, asta când ar fi trebuit sa se întâlnească fața in fața și ar fi devenit evident. Culmea e ca copila mea a spus ca e ok, “el” chiar se simte “ea” și s-a supărat pe mine ca judec așa aspru și nu o las sa dezvolte o prietenie fata/fata cu cineva care totuși are organe sexuale masculine perfect funcționale. E clar ca și copilul meu se crede orice in afara de fata hetero, chiar daca își schimba săptămânal genul și orientarea. Și da, uneori merita mers la psiholog pentru “normalizare”, pentru acceptarea banalului de a fi hetero și extrem de mulțumit cu genul cu care te-ai născut. Iar din toate acestea au de suferit exact persoanele pe care am dori sa le acceptam și sa le protejam, cei real LGBTQ, a căror cauza se duce in derizoriu fiindcă acum toți adolescenții sunt puțin măcar de acolo. Psihologii chiar trebuie sa discute serios si sa identifice clar daca nu sunt probleme in spate ( de obicei fetele la pubertate încep sa se declare, in spate se afla diverse probleme legate de aspectul fizic, complexe si stima de sine scăzută etc), daca nu exista vreun abuz ( o ruda psiholog are zeci de adolescenți lunar care se declara LGBTQ, de fapt acum majoritatea pt asta vin, la doi dintre ei însă a depistat abuz sexual in copilarie si probabil sunt mai mulți dar nu a identificat încă). Cred ca am ajuns intr-un moment in care aceste campanii de acceptare trebuie totuși regândite si zic asta cu toată empatia fata de cei ce cu adevărat fac parte din acea comunitate. Vocea lor nu va mai fi auzita peste larmă produsă de oportuniștii de moment ( a se vedea câte pseudovedete mai ales din afara se declara brusc măcar bisexuale pt a câștiga ceva fani in plus).
@Gai
Ai pus punctul pe “i”.👍
Ooo,daaa,pana la 18 ani sunt copii si nici nu ii lovesc aceste probleme, nici cu pumnu-n plex, nici cu palma peste fata!!
Cu “pumnu-n plex” și “cu palma peste față” îi lovesc doar dacă încep să simtă că fac parte din această comunitate (LGBTQ+) nedreptățită, deci mai târziu, la adolescență sau după aceea. Pentru ceilalți copii e doar un subiect aparte despre care râd- din ignoranță sau din răutate- sau pe care îl ignoră.
A-i respecta pe ceilalți oameni, chiar dacă sunt diferiți de tine, a nu insulta pe nimeni, a nu agresa, a fi empatic se învață de mic- dacă are cine să te educe. A da detalii despre sexualitatea diversificată ar trebui să se facă mai târziu (nu în grădinițe, școli). Părerea mea, desigur!
Imi este mila de astfel de oameni, consider ca nu trebuie sa judecam, insa in acelasi timp nu mi se pare firesc nici sa ni se impuna noua „oamenilor normali” sa acceptam niste deviatii ca fiind normalitate. .
M-am tot gândit dacă să aprob sau nu acest comentariu. Am decis să-l las aici, așa cum e scris: „Nu trebuie să judecăm, dar…”.
Ce trist.
Nu înțeleg cu ce vă deranjează pe dumneavoastră relațiile altor oameni, pe cine iubesc și cum fac sex. Sau ce înseamnă că „vi se impune”. Sau cum v-ați simți dacă cei din jur v-ar privi cu dispreț și v-ar spune că sunteți o persoană deviată doar pentru că nu iubiți pe cine consideră ceilalți că trebuie.
Comentariul dumneavoastră mi-a demonstrat încă o dată că am toate motivele să scriu despre subiectele astea. Din fericire, ele ajung și la oameni deschiși la minte.
Nu înțelegi… Normal ca nu înțelegi, voi sunteți ăia contra care se dau de acord cu toate și toți doar ca să nu fie etichetați drept rasiști, “x sau y-fobi”. Nu mai aveți păreri proprii, ci doar impresii premestecate.
Deja lumea reacționeza contra a tot ce se intamplă, că Disney care a ajuns sa bage materiale cu drag queens, a pierdut procente bune la bursa fiindcă lumea se dezaboneaza masiv.
Aici in Franta sunt panouri publicitare(!) cu persoane trans, asta nu mai e demult despre acceptare… Dar cum voi nu gândiți si nu vedeți mai departe de manipularea ordinara care vi se servește intensiv pe tava de niște ani incoace, ii dați cu “vai săracii de ei”.
Și ei bine, lumea a început sa se sature și efectul a fost fix ala opus, ca în loc de acceptare se ajunge la o ură care înainte, culmea, nu exista.
Ca na, nu toți oamenii sunt precum gâștele alea hrănite cu forța să li se umfle ficatul, unii mai gândesc și singuri și nu vor sa fie FORȚAȚI sa accepte o anormalitate ca fiind ceva suuuper oaaau, ceee mistoo e, dacă nu ma placi ești nenorocit!
Nu vi se pare nimic dubios ca tot mai mulți copii au tulburări de genul asta, nu ? Ca au ajuns tot mai mulți oameni sa arate ca niște ciudățenii ale naturii și vin sa sfideze biologia, știinta și orice logica inventând cuvinte care definesc cică genuri… Și guess what, mulțumită oilor ca voi, care va dați deschise la minte s-a ajuns la asa ceva.
@lojo
Spre final ai jignit, puteai să te abții…
Nici eu nu sunt de acord să le oferim copiilor detalii despre această comunitate, și eu cred că îi tulburăm (vezi un comentariu de-al meu mai sus despre articolul unui psihiatru). Nu sunt de acord cu a li se spune copiilor că e ok să te simți de alt gen decât cel cu care te-ai născut. Și că poți merge la toaleta fetelor, băiat fiind, dar simțind că ești fată… sau invers (persoane non-binare sau transgender). Acestea sunt lucruri duse la extrem. Dar nu m-ar deranja dacă aș avea vecini un cuplu gay/lesbi care respectă regulile ca toți ceilalți, sunt decenți în public și își văd de treaba lor. Nici dacă i-aș avea colegi de serviciu, câtă vreme au aceleași responsabilități (și drepturi). Pentru că există adulți gay care așa s-au născut, nu au nicio vină. Și dacă trăiesc împreună fără să facă rău celorlalți, noi de ce să-i urâm? Dar excentricitatea mă deranjează dacă devine pericol pentru copii și tineri.
Copiii mei urmăreau un serial de desen animat, “Steven Univers”, care mie mi s-a părut puțin ciudat la momentul respectiv, dar lor le plăcea. Am citit recent că a fost făcut pentru propagandă – nonbinar, trecerea de la un gen la altul… și am rămas mască.
Totuși ura și violența față de semeni nu reprezintă o soluție, sunt nocive pentru toți.