Plus alte reacții nepotrivite care, în loc să mă dărâme, mi-au dat putere.
C
Când mă gândesc la fericire, mă văd într-o după-amiază de primăvară târzie, acum vreo patru ani. E o zi minunată, cu soare, și sunt în parcul de lângă casa mea. Alerg, ascult muzică și am un zâmbet până la urechi. Am senzația că pot face orice îmi propun și nu e nimic mai plăcut decât asta. Mă uit înapoi și mă întreb cum de-am crezut despre mine că n-o să am puterea să-mi cresc singură copiii.
Când am vorbit cu colegele mele din #ACinceaPutere despre tema acestui articol, ne-am întrebat, una pe alta, când anume am fost puternice.
Primul meu gând a fost că trebuie să caut în memorie un moment extrem de greu peste care am reușit să trec. Și-apoi mi-am dat seama că, de fapt, în viața fiecăreia dintre noi sunt o mulțime de situații în care suntem puternice, inclusiv cele aparent banale: suntem puternice când reușim să ținem o dietă. Când spunem un adevăr inconfortabil. Când nu țipăm la copilul care tocmai a făcut o boacănă. Când ne facem timp să învățăm ceva nou, chiar dacă avem și job, și treburile casei. Când reparăm singure un robinet care curge. Când recunoaștem că greșim.
Și, iată că, din atâtea exemple, eu am ales să vorbesc despre divorț.
Nu doar pentru că e un pas dificil, ci și pentru că încă există o mulțime de idei preconcepute pe tema asta, așa cum se vor găsi destui oameni care să vă spună că e greșit “să stricați” o familie, că “n-o să vă descurcați” singure cu copiii și că trebuie să stați în relațiile actuale, de dragul copiilor. M-am gândit că sunt multe femei care trec prin asta și care, ca și mine, se întâlnesc cu diverși care le întreabă, aproape îngroziți:
– Cuuum? Să divorțezi?! Cu doi copii?
Îmi amintesc foarte bine întâmplarea asta, mai ales că remarca nepotrivită a venit din partea unei persoane relativ apropiate, la care sperasem să găsesc înțelegere. Aproape că am rămas fără replică, nevenindu-mi să cred că aud așa ceva în loc să fiu întrebată dacă nu cumva trec printr-o perioadă extrem de grea și dacă nu am nevoie de ajutor.
Reacții precum cea de mai sus (pentru că n-a fost singura!) m-au făcut să-mi imaginez că totul va fi mult mai dificil decât a fost, de fapt, în realitate. Am început să mă îndoiesc că pot avea grijă singură de fetele mele. Mi-am spus că nu am destul timp, destui bani, destulă disponibilitate. Că o să fiu legată de mâini și de picioare, într-un program de dus-luat copii de la școală, job, gătit, spălat, culcat. Că, dacă cumva n-o să mai pot, n-o să aibă cine să mă ajute.
Și nu, n-a fost deloc ușor
Însă, odată ce inevitabilul a avut loc, am descoperit că reușesc să mă adaptez acestui nou context și că dracul nu era chiar atât de negru.
Bineînțeles că au fost și zile cu haos, când trebuia să fiu în mai multe locuri în același timp. Au fost altele în care era să adorm în metrou de oboseală.
Dar am găsit soluții, chiar dacă inițial nu le vedeam. Pentru că asta facem, de fapt, de fiecare dată când ne lovim de obstacole: învățăm să le depășim.
Pe mine m-au ajutat programul de „after” de la școala fetelor, o doamnă care stătea cu fetele când și când (nu-mi permiteam o bonă cu normă întreagă, dar măcar o seară sau două pe săptămână aveam cu cine să le las) și prietenii cărora am învățat să le cer ajutorul. Unul dintre ei le lua de la școală când eu n-aveam cum să ajung, altul mi-a adus medicamente când erau bolnăvioare.
Când nu puteam eu să ies în oraș, veneau prietenii la mine și, în serile calde de vară, stăteam la un rose pe balcon. Vara, am plecat la mare tot cu o prietenă, pe atunci și ea mamă singură, iar cele trei fete ale noastre au rămas prietene bune de-atunci. Și, aproape în fiecare vacanță, Ioana și Maria au mers și câteva zile la taică-meu, pentru că tare mult le mai place la bunicu’.
Partea plină
În ziua aceea, în care m-am dus în parc zâmbind, eram fericită pentru că mi-am dat seama că reușeam să mă descurc în acel nou rol, de mamă singură. Mai mult, deseori făceam asta fără să mă privez pe mine de mici plăceri: călătoream când erau fetele la bunicu’, mă duceam la câte un party când aveam cu cine să le las acasă, ba chiar aveam timp și pentru câte-o întâlnire 😊.
Au fost și destule perioade grele, dar îmi imaginasem ceva muuult mai rău și mă subestimasem grav.
Sigur că despărțirile nu sunt niciodată frumoase. Doar că, uneori, să treci cu bine printr-o situație anevoiasă îți poate aduce multă încredere în tine.
Pe mine, divorțul m-a făcut să înțeleg că sunt mai puternică decât credeam. Acum știu că, indiferent ce mă așteaptă în viață, 1. – voi reuși să găsesc o soluție și 2. – pot face ce-mi propun chiar și singură.
Învățătura asta e foarte valoroasă pentru că-mi dă curaj în tot felul de contexte. Și recunosc că nu o dată m-am gândit că, dacă n-aș fi avut parte de acel eveniment nefericit, n-aș fi știut despre mine un lucru atât de prețios.
Foto: Alex Gâlmeanu
Acest articol este scris sub umbrela #ACinceaPutere și a fost scris la sugestia Regina Maria – Rețeaua de Sănătate, în cadrul campaniei #EștiMaiPuternicDecâtCrezi.
Citiți și articolele colegelor mele, pe aceeași temă:
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.
***
Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman
Oh da am auzit si eu asta mai ales ca cel mic nici nu mergea bine in picioare.Cum sa te desparti?!!!”Pai de ce l-ai mai facut si pe asta micu?” de parca copilul cel mic era un fel de sigiliu pentru casnicie.Ca si tine am găsit solutii cam la orice si ghici ce un an mai târziu am acceptat provocarea de a ma muta intr-o țară necunoscută, unde nu aveam pe nimeni cu 2 copii singura.Am auzit de toate cu mutarea mea si toate incepeau cu NU: o sa te descurci, vorbesti limba, o sa se adapteze copii.Eu am un fel de alergie( probabil toate training urile din corporatii m-au afectat 😁) cand cineva incepe cu NU ma scoate din sarite si intreb DE CE? Evident ca la orice solutie de a mea cei din jur aveau o problema.M-am man up si iacata sunt tot aici, am schimbat chiar si jobul chestie care in Ro nu am avut curajul sa o fac timp de 11 ani,fiul cel mare peste un an pleaca la liceu si cel mic anul asta incepe scoala.
Ce mă bucur când aud povești ca ale tale.
Și da, așa e, cei din jur vin de obicei cu nu-urile în loc să se întrebe dacă nu ar putea ajuta cu ceva.
Am divorţat la 31 de ani, băiatul meu avea atunci 6 ani. Nu numai că n-am resimţit divorţul ca pe un eşec şi n-am regretat niciodată, am fost de-a dreptul mândră de mine că mi-am luat viaţa în mâini. Pentru mine a fost o victorie personală şi cred că e unul din lucrurile cele mai bune pe care le-am făcut în viaţa mea.
De atunci am mai făcut tot felul de lucruri care au ridicat sprâncene şi la care am primit sfaturi „binevoitoare”.
Am renunţat la postul sigur din învăţământ ca să-mi deschid propria firmă, am preluat un proiect uriaş pentru mine, fără să ştiu cum îl voi duce la capăt (l-am dus, a avut succes), am pivotat profesional către un alt domeniu şi aş putea continua.
Ideea e că suntem exact atât de puternice pe cât credem că suntem. E important să ştim ce vrem, să întelegem care e preţul pe care trebuie să-l plătim ca să obţinem ceea ce vrem şi să aflăm dacă suntem dispuse să-l plătim.
Oamenii care te compătimesc că divorţezi cu doi copii nu inţeleg că pentru tine e important să fii liberă, să fii tu însăţi şi nu ştiu că pentru asta eşti dispusă să plăteşti cu efort, timp, lacrimi, zbateri interioare. Dar rezultatul merită cu prisosinţă acest preţ.
Cât de frumos ai scris.
Exact, oamenii care te compătimesc se raportează la experiențele lor și la ce e important pentru ei.
Eu nu am intrebat pe nimeni, am divortat si gata, si chiar daca probabil au avut gandurile astea, nu le-am auzit din partea celor din jurul meu. Si da, cand ma uit la ultimii doi ani, imi dau seama ca e chiar asa cum se zice – Dumnezeu nu iti da mai mult decat poti duce. E super greu, eu imi pun si singura piedici, inca, dar fiecare lucru pe care l-am depasit a mai pus o picatura de incredere
Cei din jurul meu au fost mai vocali :). Nu toți, dar de ajuns.
Altfel, cu cât trece timpul, cu atât lucrurile devin mai calme și mai ușoare.
Nici eu nu am întrebat pe nimeni, dar tot am primit sfaturi nesolicitate 🙂
Si stra-bunica si apoi bunica mea, au divortat, pe cand aveau cate 2 copii si cate 30 de ani fiecare.
Mi se pare mai greu din punctul de vedere al banilor, dar majoritatea femeilor care divorțează, oricum isi cresc cam singure copiii…
🤗
Buna Mara sunt Intr o relație toxica și vreau să pun capăt acestei așa zise relații ,suntem împreună din 2001 dar acum s a umpul paharul
Îmi pare rău. Sper să fii bine. 🤗
Așa este, sunt multe lucruri pe care le putem face, deși nu credeam, pentru a fi mai bine cu noi însene. Dar problema cea mai importantă este cea a banilor: dacă ești casnică sau lucrezi pe un salariu foarte mic și nu ai părinți care să te sprijine (inclusiv) financiar, e mai dificil să divorțezi, chiar dacă o duci greu…
Ce apreciez este că mulți bărbați continuă să fie tați și să aibă grijă de copii (însemnând pensie alimentară, timp petrecut cu ei), chiar dacă s-au despărțit de mama lor.
Sigur că sunt probleme financiare, dar mamele fac ele cumva și rezolvă și asta. 🤗
Exact asta auzeam și eu. Din fericire sau poate din pacate, nu prea cer parerea celorlalți pentru ca nu ei sunt „în papucii mei”. Si tot din fericire, cu ocazia divorțului am vazut adevarata față a „prietenilor” si a rudelor . Sa-ti dai cu părerea si sa nu ai o minima intenție de a oferi sprijin mi se pare ca nu te poti numi prieten cu mine. Punct. A fost greu si este greu chiar daca copiii au crescut, mai ales din punct de vedere financiar. Dar copiii sunt fericiti, avem o relație apropiată , avem planuri împreună. Sănătoși să fim, restul se rezolvă.
Asta e important, că sunteți fericiți și că vă e bine. 🤗
Si eu am plecat la drum cu un copil dupa ce sotul meu a decedat. Puterea unei mame este imbatabila si a fi femeie este un dar. Totul este posibil, poti sa cresti si sa infloresti si in cele mai aride situatii si nimic nu merita sa te opresti din a incerca.
Îmi pare tare rău, sunt convinsă că a fost foarte greu.
Felicit orice persoană ce are curajul să se smulgă dintr-o relație toxică și care începe să se iubească în primul rând pe ea, să se respecte și să își dorescă mai mult în viață. Frumos scris. Frumos spus.
Mulțumesc 🤗