Fix asta mi s-a întâmplat zilele trecute. Era ziua în amiaza mare, șoferul conducea după Waze, nu insista să facem conversație, nu mă privea insistent. Deci totul părea OK. Și, cu toate astea, flerul îmi spunea că nu-i așa.

Pe măsură ce trecea timpul, am început să cred că intuiția îmi joacă feste. Doar că, la mai puțin de 1 kilometru de casa mea, am ajuns într-o zonă aglomerată din cauza unor lucrări. Timp de așteptare în coloană: 9 minute. Moment în care șoferul meu și-a pus mâinile-n cap, a început să ofteze sonor, să butoneze telefonul la semafor.

Efectiv nu înțelegeam ce voia de la mine. Să mă dau jos?

Am aflat curând, când m-a privit prin oglinda retrovizoare și mi s-a adresat, super irascibil: ”Vă deranjează dacă fumez?”

Întâi am fost un pic șocată, că n-am mai primit întrebarea asta de ani de zile. Apoi, aproape că am fost tentată să zic da, gândindu-mă că asta e, mai sunt câteva minute, o să pot suporta.
Însă mie mi se face rău dacă fumează cineva în mașină. Și mi-am dat seama cât e de absurd să accept disconfortul ăsta pe banii mei.

Așa că i-am spus șoferului, cât am putut eu de politicos, adevărul: că fumul de țigară îmi face rău.

Reacția lui? Și-a scos o țigară din pachet, și-a băgat-o în gură, fără s-o aprindă, și a continuat cursa gesticulând nervos și bălmăjind întruna ceva indescifrabil.

Lăsând la o parte faptul că fumatul în taxi e interzis, pur și simplu nu înțeleg de ce ai pune o întrebare dacă nu vrei să auzi decât un singur răspuns.
Încă mă minunez că sunt atâția oameni care-ți cer permisiunea doar ca să fie ofensați când n-o primesc.