Nu conduc.

Încă mă minunez că mulți oameni sunt șocați că spun asta. Unii dintre ei mă întreabă:

– Și cum te descurci?

Prima dată, întrebarea asta m-a luat pe mine prin surprindere. Am zis că nu conduc și că nu am mașină, nimic mai mult. Doar nu fac naveta la 100 de kilometri distanță. Mă descurc așa cum se descurcă toți ceilalți locuitori ai planetei care nu conduc și/sau nu au mașină.
Urmează, de cele mai multe ori, o întrebare retorică. Uneori e chiar o afirmație și nu întrebare. Oricum, în glasul celui cu care vorbesc se întrezărește speranța:

– Dar conduce soțul.

Când explic că am luat măsuri drastice și-n materie de mariaj, s-a terminat. Vă dați  seama? Și divorțată, și fără mașină? Și cu doi copii? Sunt vai de capul meu.

– Și cu ce pleci de aici?
Prin aici, vă rog să nu înțelegeți Cucuieții din Deal. Aici, adică oriunde în București: aproape de Piața Victoriei, la o petrecere la Deschis Atelier sau la birou.
Dacă zic pe jos, e nasol. Săraca femeie, ce să facă, n-are încotro, trebuie să meargă pe jos.
Dacă zic cu metroul, e și mai nasol. Eu și toți amărâții din București, care nu conducem și n-avem mașini, ne dăm coate prin metrou.
Dacă zic că plec cu Uber sau cu taxi nu mai par chiar așa de praf, că nu mă mai amestec cu clasa de jos, care nu conduce și n-are mașină.

Mă enervează teribil ștampila asta și privirea compătimitoare a posesorului de vehicul cu patru roți. Mă enervează teribil întrebarea asta, Și-cum-te-descurci?, de parcă viața fără mașină e o tragedie și unicul nostru scop al nostru, al pietonilor, ar trebui să fie să facem cumva și să ajungem la statutul de conducători auto.

N-o să fiu ipocrită și să zic că vai, mie nu-mi trebuie mașină. Sigur, sunt momente în care mi-ar ușura viața. Până una-alta, mă descurc și când e nevoie să transport un covor cu bufnițe din cealaltă parte a Bucureștiului, și când vreau să cumpăr prea multe din piață. Și, până acum, n-a fost zi în care să n-ajungă copilele la școală din cauză că nu posed eu permis de conducere valid.

Într-un oraș atât de aglomerat și de poluat, cred că ar trebui mai degrabă să ne bucure faptul că mai e câte cineva ca mine, care nu pleacă de acasă cu mașina în fiecare zi. Mă și văd dimineața, chioară de somn, rugându-mă de vreunul dintre conducătorii auto cu state vechi să-mi dea și mie voie să intru în coloana aia de mașini. Păi? M-ar lăsa vreunul? Că mai sunt și femeie!
Așa că, în loc să vă șocați atâta și să vă minunați, mai bine încurajați-mă. Să nu conduc e o alegere. Și chiar ar fi mai respirabil orașul ăsta cu mai mulți pietoni, așa, ca mine.