În octombrie 2025, chiar de ziua mea, mi-am dat seama că nu mă simt bine din clipa în care am deschis ochii. Aveam de ceva vreme niște simptome care, deși nu erau groaznice, îmi creau un disconfort destul de mare, mai ales că erau din ce în ce mai dese. Mi se trage de la o migrenă mai specială care poate apărea din senin, când mi-e lumea mai dragă. De ce nu, de ziua mea de naștere.

Înainte să mă dau jos din pat, am luat o decizie rapidă: să mă duc la medic chiar în acea zi. Chiar dacă, după cum bănuiți, aveam cu totul alte planuri.

În general, vizitele mele la medic sunt atent planificate: îmi fac, anual, un set de analize și ecografii. Din fericire, n-am ajuns niciodată la Urgență, dar de câteva ori am avut nevoie de o consultație rapidă, genul „de azi pentru azi”. Cum a fost de ziua mea, când m-am dus la neurolog.

Altă dată, am alergat la un consult ORL din cauza unei senzații extrem de deranjante de urechi înfundate fix înainte să plec în vacanță în Spania – și n-aveam niciun chef să mă trezesc cu complicații pe acolo. Apoi, la niște luni de zile distanță, m-a adus în clinică o tuse atât de enervantă, că nu mă lăsa nici măcar să dorm.

În nici una dintre aceste situații nu m-am dus la un doctor la care mai fusesem înainte, din motive evidente: îmi trebuia o programare cât mai repede, iar pentru asta am ales un medic dintre cei disponibili în ziua respectivă. Dar pe ce criteriu faci o astfel de alegere când ai în față doar o listă cu nume care nu-ți spun nimic?

Atunci mi-am dat seama, încă o dată, cât ajută să ai un abonament la o clinică privată. Am deschis aplicația Regina Maria, am selectat specialitatea, orașul și apoi nu mi s-a afișat doar lista cu doctorii disponibili – ci și informații despre ei, și media notelor pe care le-au primit de la pacienți de-a lungul anilor.

Tata mă sunase rugându-mă să găsesc eu un medic bun „acolo, la tine, la București.”
Eram la serviciu, pe hol, și plângeam de una singură, pentru că nu știam ce să fac. Un coleg a trecut pe lângă mine și m-a întrebat ce am. Așa am aflat că părinții lui sunt medici și, din fericire, m-au ajutat.

Dacă dăm timpul înapoi, ne dăm seama că asta făceam când aveam nevoie de un doctor: ne sunam rudele, prietenii, colegii. Apoi a apărut social media – iar asta a fost una dintre părțile ei bune, că puteam primi informații mai repede, de la mai mulți oameni. Deși utile și deseori salvatoare, aceste sugestii se bazau însă doar pe o părere, două, trei. În nici un caz pe sute sau mii de recenzii de la oameni care fuseseră tratați de acel doctor.

În primul rând, sistemul de recenzii îți dă o informație despre cum e perceput un medic de către pacienții săi. E un indicator subiectiv: el nu reflectă pregătirea, experiența sau competența unui profesionist, ci mai degrabă se referă la interacțiunea umană, la empatie sau, poate, la răbdare, atenție și încredere. Iar eu, una, nu cunosc nici un om pe care să nu-l intereseze aceste calități, mai ales când are o problemă de sănătate.

În toate cele trei situații în care am avut nevoie să merg la doctor cât mai repede – și nici unul dintre cei la care mai fusesem nu era disponibil – , am ținut cont de recenziile lăsate de alți pacienți.

Regina Maria oferă posibilitatea de a da feedback medicului, sub forma unei note de la 1 la 10. Iar asta nu se întâmplă de ieri, de azi, ci de 13 ani: pacienții au oferit peste 1 milion de recenzii medicilor; media la nivel de rețea este de 9.67.

Sunt abonată de mulți ani la Regina Maria și deja am „topul meu”. Sunt doctorii la care merg, preventiv, în fiecare an. Unii mi-au fost recomandați de către prieteni sau de către alți medici, pe alții i-am descoperit întâmplător. Am citit despre fiecare dintre ei, am ținut cont și de specializările lor, dar și de review-urile pacienților.

Așa am ajuns și la Alina Pleșoianu, medic ginecolog. La prima consultație eram foarte speriată. Bine, cam așa sunt eu mereu: am tot felul de scenarii în minte și mă gândesc la ce-i mai rău.

Când am intrat în cabinet cred că aveam pulsul 120. I-am spus doamnei doctor de ce-mi era teamă. Parcă-i aud și acum vocea calmă, sigură pe sine, spunându-mi ce am de făcut și care sunt toate variantele.

Am plecat liniștită, optimistă și gândindu-mă cât de mult contează ca, pe lângă toate specializările și cursurile, să ai șansa să te întâlnești în cabinetul medical cu un OM.

Cu doamna doctor Pleșoianu am filmat și un reel, îl găsiți pe Instagram. De data asta, n-am mai fost eu cea care avea emoții. Cât eram acolo, pentru filmare, am întrebat-o de ce crede că se întorc pacientele la dumneaei. Mi-a spus asta:

Cred că pacientele caută, dincolo de competența medicală, încredere și siguranță. Iar rezultatele bune nu sunt niciodată meritul unui singur om. Excelența în medicină se construiește în echipă. Am șansa să lucrez alături de oameni extraordinari, profesioniști foarte buni, care împărtășesc aceeași preocupare pentru fiecare pacientă și fiecare caz. Forța noastră vine tocmai din această echipă, din experiență, colaborare, încredere, pasiune pentru medicină și pentru lucrul bine făcut. Iar pacientele simt asta.”

Cine sunt medicii din topul meu

Pe lângă doamna doctor Pleșoianu, pe lista mea de încredere s-au adăugat, în timp, câțiva oameni cărora le sunt recunoscătoare:

Dr. Lavinia Tatu (neurologie), la care am ajuns chiar anul trecut, de ziua mea, a știut exact ce să-mi spună, cum să mă liniștească și m-a ajutat tare mult.

Dr. Radu Vărșandan (urologie), un profesionist care l-a ascultat și l-a tratat pe tatăl meu cu atâta răbdare, chiar și atunci când tata insista să-și trateze o infecție urinară (doar) cu afine.

Dr. Georgia Baltog (gastroenterologie), care mi-a făcut chiar și o endoscopie. Cu sedare, dar mie tot mi-era frică. Mi-a fost teamă degeaba, am dormit bine și nu-mi amintesc nimic.

Dr. Isabela Botea (imagistică), la care merg o dată, chiar și de două ori pe an, pentru ecografie și mamografie.

Fiecare dintre ei a ajuns în topul meu personal nu doar datorită competenței incontestabile, ci pentru că fiecare m-a tratat cu respect, răbdare și empatie.

Când tragi linie, dincolo de specializări, aparatură sau spitale, sănătatea noastră ține de o relație de încredere. Iar când găsești medicii care știu să fie, înainte de orice, oameni, te simți în sfârșit în siguranță.

Voi aveți un astfel de „top personal”? Pe ce criterii alegeți un doctor atunci când aveți nevoie de el urgent?

Foto: Bogdan Brașoveanu

The post Cum m-a ajutat experiența a mii de pacienți să aleg un medic appeared first on Mara Coman.

N-am fost părintele funny. Sau cel puțin asta cred despre mine.
Nu m-am tăvălit destul pe jos cât au fost fetele mici, n-am imitat destule animale, n-am scos sunete ascuțite și nici n-am prea sărit într-un picior, gândindu-mă la vecinii care locuiesc cu un etaj mai jos.
Tind să mă învinovățesc pentru toate astea – și apoi, totuși, îmi amintesc că nu mi-a fost chiar ușor. Anii în care n-am avut nici un fel de ajutor au fost complicați: eram atât de obosită încât tot ce-mi doream era să dorm. Cam greu să te tăvălești pe jos și să sari șotronul când ți se închid ochii de somn.

Revin la amintirile astea de fiecare dată când citesc cât de important e să te joci cu copiii – și primul meu gând e că nu m-am jucat destul. Și asta aveam în minte și la începutul verii, când am fost la un eveniment Lego unde s-a vorbit, desigur, despre joc și despre cât contează în dezvoltarea celor mici.

De altfel, campania lor, „Ridică-te la mintea copiilor”, a pornit de la un studiu realizat de grupul Lego în 30 de țări. Conform acestui studiu, doar 43 de minute de joacă pe zi pot aduce mai multă fericire în familie.

Sunt perfect conștientă de tendința asta a mea de a mă învinovăți și de a considera că n-am făcut de ajuns. În cazul ăsta, că nu m-am jucat destul. Și știu și că nu sunt singura: același studiu arată că 43% dintre părinții români (față de 28% la nivel global) consideră că se joacă prea puțin. Însă e posibil ca și ei să se gândească, la fel ca mine, la cât de des joacă fotbal cu cei mici sau de câte au chef de v-ați ascunselea la 7 dimineața sau seara, după job.

Însă, în ziua aceea, la eveniment, sentimentul meu de vinovăție pe tema asta s-a mai diminuat ascultând-o pe Diana Stănculeanu, psihoterapeut, care a atins și subiectul ăsta: că n-avem timp să ne jucăm. Că uneori părinții sunt rupți de oboseală, că nu știu ce să facă mai întâi.

Și a punctat acele lucruri pe care cred că mulți dintre noi le facem: cântecelele din mașină, în drum spre joacă. Avioanele de hârtie care zboară prin cameră. Jocurile cu cuvinte, număratul mașinilor roșii sau al trecerilor de pietoni. Desenatul, gâdilatul și an-tan-te-ul de la coadă de la supermarket. Puzzle-ul de după-amiază, figurinele din Lego sau din plastilină. Joaca „de-a restaurantul” la micul dejun, când domnișoarele adormite sunt servite. Toate astea înseamnă joc și se pot face, de fapt, când n-ai timp. Puse cap la cap, fac mai mult de 43 de minute.

Practic, mi-am început ideea cu o senzație de vinovăție și am ajuns să constat că nici măcar n-aveam motive. Ba, mai mult: din perspectiva asta nouă, n-am încetat niciodată să mă joc.

Dacă vreți să aflați mai multe despre joc și fericire, dați click pe Harta Fericirii.

Foto: Unsplash.

The post Tu te mai joci? appeared first on Mara Coman.

Am postat în social media despre o stație de călcat de la Braun, iar prietenele mele au început să-mi scrie în privat.
„Chiar e bună?”, „Dar oare nu e grea?”, „O folosești și vertical sau doar pe masa de călcat?”
M-au întrebat și dacă mai e valabilă reducerea de 30% cu codul MARA30 – da, este, iar reducerea e pentru ORICE produs de aici, nu doar pentru stațiile de călcat. Ci și pentru airfyers, grătare, mixere și tot așa.

Dar, revenind la stația de călcat, am decis că întrebările astea merită un răspuns detaliat, mai ales că știu cum e. Și eu am vrut să aflu, la un moment dat, ce plusuri și minusuri are o stație de călcat. Și, în afara site-urilor oficiale, n-am găsit prea multe pe internet.

Ce țin să spun din start este că eu aveam deja o stație, cumpărată acum 10 ani, de care eram mulțumită. Sigur că mi-am imaginat că, în toată perioada asta, tehnologia a evoluat; dar nu credeam că e posibil să fie o mare diferență. Ei bine, asta a fost surpriza cea mare – să aflu că da, chiar e o mare diferență: stația cea nouă, Braun CareStyle 9 e mult mai puternică și, implicit, calcă mai ușor și mai bine.

Prima dată când am testat-o tocmai primisem un colet cu niște rochii și voiam să fac o filmare. N-aveam niciun chef să scot masa de călcat, așa că am pus stația în priză și am folosit-o vertical, ca pe un steamer, sperând să îndrepte cât de cât rochiile noi, ca să le pot filma.
Am fost uimită: le-a călcat impecabil, doar vertical, pe toate. Și, cu o singură excepție, erau toate din bumbac.

A urmat și testul suprem: cu masa de călcat întinsă și niște cămăși mai încăpățânate. A fost momentul în care am putut să testez diverse moduri de călcat, de la iCare (potrivit pentru majoritatea țesăturilor) la Turbo, care înseamnă temperatură mai mare și putere maximă a aburului, potrivită pentru materiale mai dificile.

Nu că mi-a plăcut; m-a uimit. Mi se pare muuult peste ce aveam înainte, calcă ușor și foarte bine.

Sigur, sunt avantaje și dezavantaje, iar răspunsul ține, cu siguranță, de niște detalii subiective și de obiceiurile fiecăreia.
Eu, una, folosesc de ani de zile și steamer, și stație de călcat. E evident că mi se par utile ambele. Însă am cunoscut oameni cărora nici măcar nu le-a trecut prin cap să folosească vreodată un steamer sau, la polul opus, cei care s-au obișnuit cu fierul de călcat clasic și nu vor să încerce altceva.
Așa că m-am gândit că ar fi util să trec în revistă plusurile și minusurile stației mele de călcat, Braun CareStyle 9.

• E foarte puternică. Știu că am menționat asta deja, dar mi se pare că e principalul ei avantaj. Are o tehnologie care se numește PowerSteam, aburul e foarte fierbinte și puternic, ajunge la un debit de abur de 750g/minut, deci calcă rapid chiar și materiale dificile, fără să insiști.
• În modul Turbo scoate tot aburul din lume, te calcă și pe tine, nu există material încăpățânat care nu poate fi îndreptat.

• Se oprește automat. Zic asta pentru că eu chiar am plecat de acasă și am uitat fierul de călcat în priză. Din fericire, totul a fost OK, dar nu vreau să mai trec vreodată prin asta.
• Se curăță singură-singurică. Spre deosebire de alte modele mai vechi, Braun CareStyle9 știe când are nevoie de decalcifiere și face asta automat, în 2 minute. Nu e deloc ceva obișnuit, ba din contră: momentan este singura stație din lume cu această tehnologie.
• Nu-ți strică hainele și nu lipește materialele pentru că are diverse moduri de călcat. De exemplu, iCare e pentru orice fel de țesătură, chiar și pentru cele foarte delicate. Nu riști nici cu voalul, nici cu mătasea. Mie asta mi se pare extrem de important, că mereu stăteam cu grijă și nu mă apucam de călcat până când nu făceam un test undeva pe dos, pe vreun tiv.

• „Fierul” în sine e ușor, adică nu te doare mâna nici când îl folosești în poziție verticală. Iar pentru asta există un motiv: a primit 5 stelepentru ergonomia sa superioară. Cu alte cuvinte, are cel mai bun rating posibil. Designul mânerului reduce tensiunea de la nivelul încheieturii și favorizează o poziție naturală a mâinii. Practic, e confortabil să calci.
• Dacă tot am ajuns la călcatul vertical și la tehnologia asta de adaptare a temperaturii, e bine de știut că poți călca perdelele după ce le-ai pus la geam 😊. Iar cearceaful cu elastic poate fi călcat direct pe pat, ceea ce mi se pare de super ajutor.
• În modul autosteam, mânerul reacționează intuitiv la fiecare mișcare și eliberează automat cantitatea ideală de abur, fără să fie nevoie să apeși pe vreun buton. Asta se întâmplă și când calci orizontal, și când calci vertical (perdele, draperii sau haine pe umeraș). Practic, tehnologia Auto Steamdetectează mișcările fierului în orice direcție și menține un flux constant de abur.

• E mare sau nu? Iată o întrebare la care răspunsul nu poate fi decât subiectiv. E mai mare decât un fier de călcat clasic. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că folosește abur puternic, deci are nevoie de apă și de rezervor. Dar mie nu mi se pare că dimensiunea ei e o problemă. De altfel, mie îmi place CareStyle9 și pentru că are un format vertical, e mai ușor de depozitat și de mutat dintr-un loc în altul.
• Stația mea are un rezervor de 2 litri de apă, de ajuns pentru câteva ore bune de călcat.
• Prețul stației este mai mare decât cel al unui fier de călcat clasic. Dar aveți de ales dintre 8 modele de stații de călcat de la Braun, iar prețurile pornesc de la 799 lei – care înseamnă 559 de lei dacă folosiți codul MARA30 (care vă aduce o reducere de 30%).
  Găsiți pe site toate modelele și toate detaliile.

Ar mai fi de spus lucruri despre talpa FreeGlide 3D, inspirată de placa de snowboard (datorită formei, nu se „împiedică” de nasturi), despre materialul dur din care e făcută, despre sistemul de blocare, dar cred, totuși, că am atins punctele esențiale. Și mă puteți întreba oricând dacă am omis ceva important.

După cele de mai sus, concluzia mea e clară: da, merită. Și spun asta pentru că mie nu-mi plăcea să calc, iar asta s-a schimbat. Acum, să nu exagerăm, călcatul n-a devenit brusc o nouă pasiune, dar nu mai am oroare de treaba asta. Și nici nu mai durează jumătate de oră să calc o cămașă.
Mi se pare important că pot să calc rapid, că nu trebuie să trec cu fierul de cinci ori peste o cută, că nu stric materialele delicate și că, în final, hainele arată impecabil.

Ei bine, cam asta e povestea mea. Sunt curioasă ce experiențe aveți voi cu călcatul și dacă vă regăsiți sau nu în ce-am povestit eu aici.

The post Stația de călcat – merită sau nu? appeared first on Mara Coman.

M-am înșelat.

Am auzit foarte des în ultima vreme oameni plângându-se de AI-ul care o să ne ia job-urile, o să scrie aproape pe gratis, o să genereze fotografii pe nimic, o să facă muzică și filme. În timp ce scriu aceste rânduri, constat că mă exprim la viitor, deși multe dintre cele de mai sus s-au întâmplat deja.

Eu nu vreau să mă tângui pe subiectul ăsta, mi se pare că n-are rost. Prefer să aplic înțelepciunea desprinsă dintr-un citat motivațional de pe internet, din vremea când n-aveam AI la un click distanță:

Give me coffee to change what I can and wine to accept what I can’t.

Acestea fiind zise, hai să vedem cum să folosim AI și tehnologia în general ca să ne facem treaba mai repede și mai bine. Dacă nu facem noi asta, o vor face alții.

Dar mai e ceva de care e important să ținem cont: încă mai e nevoie de un creier uman care să filtreze informația pe care ți-o servește Chat GPT, de exemplu. Pentru că greșește, nu verifică întotdeauna informațiile, dar îți livrează ceva pe un ton care te face să crezi că nu încape îndoială.

De exemplu, Chat GPT nu prea știe matematică. L-am testat noi, cu o problemă mai dificilă din manualul fetelor, de clasa a VIII-a, și a venit cu o rezolvare greșită. Când i-am „spus”, și-a cerut scuze, ne-a zis că avem dreptate să fim frustrate și că își asumă.
Și-apoi a greșit din nou.

Cât despre textele scrise cu AI, ce să spun, mă amuză.
„Nu e despre nu-știu-ce, ci despre…” – și încă sunt atââââția oameni care vin cu postările astea din puțul gândirii, au senzația că e cea mai deșteaptă cugetare și că o să se extazieze tot internetul. Parțial, e adevărat: internetul e mare, deci există public pentru orice.
Mai grav mi se pare faptul că toate aberațiile astea debitate la orice oră din zi și din noapte vor seta un nou standard -unul inferior, desigur.

AI-ul, însă, n-are doar hibe. E bun când ai de făcut o documentare – și când îi ceri și surse – , e bun să identifice typos într-un text, când vrei să instalezi un router nou sau să înțelegi ce eroare dă centrala termică.
Probabil va deveni un instrument prețios în medicină, „arta” generată cu inteligență artificială va trebui cumva reglementată și aștept cu interes dezbaterile despre drepturile de „autor”.

În același timp, va crea alt gen de locuri de muncă: va fi nevoie de oameni care să știe cum să folosească acest AI la nivel profesionist. Și, iată-mă, iar vorbesc la viitor despre lucruri care s-au întâmplat deja, cel puțin parțial.

Habar n-am ce urmează și ceva îmi spune că nici Gemini nu știe :). Cred că e sănătos să încercăm să ținem pasul cu schimbarea, să înțelegem ce face inteligența artificială (nu doar să ne plângem că există), să aflăm dacă ne poate ajuta și să nu uităm să ne folosim creierul.
Feed your head. 🙂

Foto: AI

The post Voi cunoașteți pe cineva care și-a pierdul job-ul din cauza AI? appeared first on Mara Coman.

Eram în autobuz, zilele trecute, eu și alți 20-25 de oameni. I-am privit: cu excepția a trei, patru persoane, toți erau îmbrăcați în negru. Și m-am întrebat de ce oare majoritatea se îmbracă în negru. De ce o fi asta prima alegere.

Cu siguranță răspunsurile n-ar putea avea legătură cu trendurile sau cu moda, oamenii respectivi n-aveau ținute studiate, nu mergeau la vreun eveniment sau la vreo ocazie specială ziua-n amiaza mare, cu autobuzul 331.
Însă, pur și simplu, când au plecat de-acasă, s-au îmbrăcat cu niște haine negre. N-am de unde să știu dacă o fi fost o alegere studiată sau doar un impuls.

Mi-am imaginat diverse răspunsuri, de la „negrul merge la orice”, deci e ușor de asortat și purtat, până la faptul că hainele negre țin mai mult. Nu se pătează la fel de ușor ca cele albe, nu se vede orice urmă pe ele.

Ei, și tot gândindu-mă ce poate spune negrul ăsta inclusiv despre noi, ca popor, despre starea noastră de spirit, am observat o tânără care abia se urcase în autobuz. Mergea încet, cu grijă, în niște pantofi absolut superbi cu tocuri înalte, de 10 centimetri. Erau bleumarin și costaseră niște sute de euro.

În primul moment am admirat-o pe femeia asta că a plecat de-acasă cu tocuri atât de înalte și fără mașină. Și-apoi, pornind de la pantofii atât de frumoși, i-am admirat look-ul. N-o să vi-l descriu, nu contează detaliile. Se vedea clar că e un om cu bun-gust, care s-a îmbrăcat cu plăcere și care s-a uitat în oglindă înainte să iasă din casă.
Nu purta nimic extravagant, nu voia să iasă în evidență, să aibă neapărat ceva diferit. Dar, tocmai din toate aceste motive, chiar nu arăta ca toți ceilalți. Și – dacă tot am pornit de la asta – nici nu era în negru.

Am privit-o discret și m-am gândit că, dacă tot am admirat-o, aș putea să-i și spun asta.
Primul impuls a fost să nu; să cobor și să-mi văd de drum. Și-apoi mi-am amintit că două vorbe, chiar și venite din partea unei necunoscute, pot să-ți schimbe ziua. Și că am mai scris, de altfel, despre cât de mult contează să le spui oamenilor când îți place ceva.

Așa că, în timp ce mă îndreptam spre ușă, să cobor, m-am oprit pentru o secundă și i-am spus că are niște pantofi superbi. Mi-a zâmbit și mi-a mulțumit, ușor încurcată.

Nu știu dacă gestul meu i-a făcut ziua mai frumoasă necunoscutei din autobuz. Dar, surprinzător, mi-a făcut-o mie. Habar n-aveam că un simplu compliment, adresat unui străin, poate să mă bucure și să-mi schimbe starea de spirit.

Fiți mai buni unii cu alții. Nu costă nimic.

The post Fiți buni. N-aveți nimic de pierdut appeared first on Mara Coman.

Parcă nu se mai termină.

Mi se pare că n-am mai avut perioade de liniște de la pandemie încoace. Liniște însemnând stabilitate economică și politică, lucruri previzibile pe toate planurile, eventual și pace la granițe.

Știu că poate fi mai rău și da, sunt fericită că nu cad bombe din cer. Dar nu e tocmai roz nici succesiunea asta de pandemie, război, alt război, inflație, alegeri pe muchie de cuțit, criză economică, iar inflație, cel mai slab leu din istorie.

Oricât aș încerca să-mi păstrez optimismul, sunt și zile în care nu reușesc – iar aceasta este una dintre ele.

Mă simt ca în 2020, când nu mă mai puteam uita la știri. Nici acum nu mă uit, dar le citesc și nu, nu găsesc nimic care să mă facă să sper.

Cine are vești bune să le lase în comentarii. Nu știu de ce, cred că nu sunt singura care are nevoie de ele.

Foto: Unsplash.

The post Aș avea nevoie de o pauză appeared first on Mara Coman.

Primesc un SMS de la un număr pe care nu-l am în agendă. Cineva care spune că lucrează la firma X și care vrea să-l ajut să recupereze o parolă (ceva legat de un cont de social media).

Nimic special până aici. Dar ce legătură am eu cu firma X? Ei bine, cam în toată viața mea profesională am avut diverse colaborări, ca freelancer. Cele mai multe pe zona de comunicare, PR, creație. Un astfel de proiect am avut, cu mulți ani în urmă, și cu X. S-a încheiat la un moment dat fără drame și asta a fost.

Totuși, în acea perioadă, X și-a dat seama că are nevoie și de alte servicii pe care nu i le puteam oferi. I-am recomandat o prietenă, au lucrat împreună o perioadă.

De la un anumit moment, X a început să-i plătească facturile cu întârziere. Apoi, o factură la două luni. În felul ăsta s-a adunat o sumă destul de mare. La întâlniri, clientul își cerea scuze, promitea că e doar o perioadă, că sigur va plăti. Nu i-a spus femeii că e nemulțumit, că ar vrea să întrerupă colaborarea, dar avea aceste întârzieri cu plata.

După vreun an și jumătate, X a decis totuși să pună pe hold această relație profesională și a promis, din nou, că va plăti facturile restante. Nu s-a întâmplat niciodată.

Cert e că această companie, pe care eu am recomandat-o cu încredere unui om apropiat, a dat o țeapă mizerabilă. Doar așa, pentru că a putut.

Tot ei (sau cineva care lucrează la ei) au nevoie acum de ajutorul meu.

Voi cum ați reacționa în această situație?

Pentru mine decizia a fost foarte ușoară: nu mai am acces la contul respectiv, deci nu i-aș putea ajuta nici dacă aș vrea.
Dar dacă aș fi putut? Oare ce-ar fi trebuit să fac?

Sigur, ne putem gândi că nu mi-au creat un prejudiciu mie, direct. Dar au făcut-o față de un om care-mi era apropiat și care a avut încredere să lucreze cu ei și datorită mie.

Aveam o colaborare cu un brand care crea și vindea niște piese foarte scumpe. Patron român, o doamnă foarte elegantă, care locuia iarna în țările calde și vara într-o capitală europeană foarte cunoscută.

Relația asta s-a consumat foarte repede, în sensul că am lucrat împreună șase luni. M-a plătit doar pentru trei.

Colaborarea consta într-un mix de servicii care se încadrează în zona de creație și comunicare. Acum, partea cu creația e dificilă, că trebuie să fii pe aceeași lungime de undă. Nu e ceva corect sau incorect – bine, poate fi, dar la un nivel foarte slab.

Era clar că noi nu rezonam. Pe de-o parte pentru că nu primeam nici brief, nici feedback. Doar „nu-mi place”, fără să aflu ce nu-i place. Trebuia să ghicesc eu. Practic, refăceam materialele încercând să-mi imaginez ce avea în minte persoana respectivă.
Dar am mai văzut, se mai întâmplă.

După trei facturi neplătite, mi-am dat seama că n-o să facem mare brânză împreună. Așa că mi-am văzut de ale mele.

Doar că, într-o zi, mă sună cineva de la biroul doamnei să-mi dea ceva de făcut. Asta, în contextul celor trei facturi neplătite și nici un semn, da? Pentru că doamna antreprenor răspundea numai când avea chef și doar pe mail.

Omul care mă sunase n-avea nicio vină. El primise o sarcină: sun-o pe Mara să facă aia și aia. Dar pur și simplu n-am putut să-mi ascund uimirea și am spus, sincer, că eu habar n-am dacă mai lucrăm împreună. Ba chiar aveam impresia că nu. Și l-am rugat să mă anunțe în cazul în care află ceva, că eu nu reușeam să mai iau legătura cu „doamna”.

Desigur că lucrurile s-au terminat acolo, dar ce m-a șocat e faptul că cineva care nu mă plătise și care știa că nu mă va mai plăti niciodată s-a gândit să mai profite un pic de banii ăia pe care nu mi i-a dat.

Cât tupeu să ai?

N-am recuperat suma aia niciodată. Contract pe o firmă din Elveția, cantonul Zug, e foarte clar că n-am fost nici prima, nici singura care a lucrat pe gratis pentru doamna respectivă.

Au mai fost, de-a lungul anilor, niște pățanii, dar mai puțin răsunătoare.
Unii pentru care am lucrat un site, parcă, și care n-au mai răspuns la telefon în mijlocul proiectului. Mă mai sună uneori unul dintre asociați, din greșeală. Probabil că are două Mara în telefon.
Mă distrez de fiecare dată când îi răspund: e foarte încurcat și nu știe cum să închidă mai repede, să nu cumva să-i cer banii!

Un alt domn, tot cu firmă în Elveția, avea un contract super mișto: primeam 50% din bani la jumătatea proiectului și restul la final. Chiar m-am bucurat când am văzut clauza asta în contract. Și o mai și propusese el.

Doar că m-am bucurat degeaba: omul nu-și termina niciodată proiectele. Avea idei, începeam să lucrez, plătea 50%, apoi venea cu zeci de modificări și nu finaliza nimic. Mă rog, mi-am dat seama că e un tipar și i-am urat succes.

Hai că m-am răcorit :).

Voi cum stați la capitolul ăsta? Vi s-a întâmplat ceva similar sau ați avut norocul să lucrați doar cu oameni corecți?

Foto: Unsplash.

The post Cum e să muncești și să nu fii plătit appeared first on Mara Coman.

M-am tot gândit dacă să scriu textul ăsta pentru că, sincer, mă tot încerca o senzație de jenă. Cred că e moștenită din copilărie, de pe vremurile în care era rușinos să vii de la școală cu păduchi sau să te cerți cu soțul. Dar, la o simplă căutare pe net, o să vedeți că până și Vogue a scris despre molii. Iar realitatea e că dulapurile cu haine din lână, cașmir și mătase atrag moliile ca un magnet.

Eu stăteam liniștită, mă uitam la un film, când am văzut zburând „un fluturaș”. M-am panicat nu doar pentru că am multe haine din lână (de la pulovere, sacouri și paltoane, până la șosete și maiouri), ci și pentru că îmi este silă de orice fel de dăunători. Mi-era rău doar la gândul că am niște insecte în dulap care-mi mănâncă hainele.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să comand spray-uri și pernuțe cu gel din acelea cu lavandă. Apoi am făcut research pe internet și am aflat că le-am comandat cam degeaba.

Practic, spray-ul omoară doar moliile mature, pe alea pe care le vedem noi zburând. Însă nu ele ne mănâncă puloverele, ci niște larve mici și aproape invizibile. Ei bine, drăcoveniile alea mici nu mor nici de la pernuțele cu gel, nici de la spray (decât dacă se întâmplă să aibă contact direct).

Concret, indiferent câte pernuțe cu Raid puneți în dulap, larvele nu mor – o să vă mânânce puloverele în continuare, dar mai cu scârbă, așa.

Descurajată de această informație, mi-am sunat niște prietene, gândindu-mă că poate au trecut prin asta și au găsit vreo soluție. Răspunsul tuturor a fost: „Aaa, și la mine mai apar din când în când. Și atunci dau cu un spray și închid ușa.”

Am vrut să aflu dacă vreuna dintre aceste prietene care a găsit molii în dulap a reușit să scape definitiv de ele. Răspunsul a fost negativ.

Am crezut că mor!

Mă simțeam total neputincioasă: aveam un dușman invizibil (pentru că n-am văzut nicio larvă, niciodată) de care habar n-aveam cum să scap.
Așa că m-am pus pe scotocit internetul și Chat GPT-ul. După tot ce-a urmat, cred că pot să-mi dau doctoratul în molii.

Să zicem că n-aveți molii în dulap. Felicitări! Dar, pentru că e foarte greu să scăpați de bestiile astea mici, e mai sigur să faceți niște lucruri preventiv.

1. Puneți pastile cu gel de lavandă în toate dulapurile și schimbați-le la câteva luni. Se vede pe ele când încep să se consume. Și nu vă zgârciți – nu e de ajuns una pe un raft, e nevoie de două, trei, în special unde aveți haine din materiale naturale sau pe care le purtați rar. Apropo: eu aveam pastile din astea în dulap, dar nu le înlocuisem recent.

2. Raid sau Aroxol? Acestea sunt cele două branduri cu pastile-gel cu lavandă pe care le găsești cel mai des. Se pare că Aroxol are mai multe substanțe anti-molii, pe când Raid e mai mult parfum (e o informație obținută cu Chat GPT, deci nu e 100% sigură – eu am preferat să-l cred).

3. Pulverizați rafturile cu oțet cu uleiuri esențiale (și lăsați să se usuce înainte să puneți hainele la loc).
Las aici „rețeta” pe care am folosit-o eu: 100 ml oțet alb, 20 picături ulei esențial de lavandă, 15 picături ulei de cedru, 10 picături ulei de eucalipt sau mentă.

4. Nu puneți la loc în dulap hainele purtate o dată, mai ales dacă sunt din lână – sunt preferatele moliilor.
Știu bine că lâna nu se spală după fiecare purtare. Varianta pe care am găsit-o eu a fost să țin puloverul de lână purtat în afara dulapului, pe un umeraș, și să-l igienizez cu stația de călcat. La fel de bine, puteți pune bluza într-o pungă cu zip-lock și s-o țineți în congelator vreo două zile.

5. Nu uitați că moliile nu mănâncă doar lână și mătase. Un tricou de bumbac nepurtat de câteva luni, ascuns undeva, în dulap, poate fi extrem de gustos pentru aceste bestii mici.

6. Purtați-vă hainele. Moliile nu vor să fie deranjate, vor sta în colțuri din dulap în care umblați rar. Dacă aveți haine nepurtate demult, despachetați-le, aerisiți-le, schimbați-le locul.

7. Între sezoane, vidați hainele pe care nu le purtați și puneți în pungă cu o pastilă-gel anti-molii. Cei mai buni saci de vidat pe care i-am găsit eu sunt cei de la IKEA.

8. Puneți în dulap capcane anti-molii, din acelea lipicioase, cu feromoni (atenție, trebuie schimbate la vreo trei luni). Așa veți ști la timp dacă apare vreun musafir nepoftit. Recomand să luați capcane de la branduri diferite, vă spun mai jos de ce.

9. Lăsați din când în când ușile dulapurilor deschise. Moliile preferă locuri întunecoase și cu umiditate crescută.

10. Igienizați hainele pe care le cumpărați, indiferent că sunt noi sau preloved.
Poate greșesc, dar bănuiala mea e că am adus molii dintr-un magazin.
Dacă nu vreți să spălați ceva nou (că nu mai pare la fel de nou!), călcați haina vertical, cu aburi.
(Am și un cod de reducere de 30% la Braun – nu doar la produsele pentru călcat, ci la orice produs de pe acest site. Folosiți codul MARA30).

11. Nu ignorați semnele.
Știu că, atunci când găsiți o găurică într-un pulover, sperați că l-ați agățat. Sau că, dacă zboară o molie prin casă, vă ziceți că e doar o excepție. Din păcate, excepțiile astea sunt foarte rare.

1. Nu așteptați.
Niște găuri într-o singură bluză sunt de ajuns ca să începeți marele război anti-molii. Pentru că rareori e doar o bluză. Gândiți-vă că o singură molie face între 100 și 250 de ouă, deci șansele ca lucrurile să evolueze rapid sunt mari.

2. Uitați-vă atent la toate hainele.
Dacă aveți multe, cum am eu, o să vi se pară imposibil. Treceți peste disperare și luați-le la rând: întâi un raft, apoi încă unul. Nu e musai să faceți totul într-o zi.

Din ce am citit, se pare că larvele ronțăie zile bune la puloverele noastre ÎNAINTE ca noi să observăm vreo gaură. Adică mănâncă și-și stabilesc domiciliul în tivuri, încheieturi, gulere rulate – deci e posibil să nu le vedeți.
Cel mai bine e să puneți bluzele în lumină, așa sunt șanse mai mari să vedeți dacă au vreun defect. Iar atunci când găsiți ceva cu găurele, țineți minte unde a fost depozitat și uitați-vă atent la toate hainele din jur.

3. Aspirați fiecare raft și fiecare dulap. Apoi, folosiți mixul de oțet cu uleiuri esențiale și/sau un insecticid pentru molii.
De ce să aspirați? Pentru că e posibil să fie ouă sau larve – eu, una, n-am văzut niciuna cu ochiul liber, nici măcar când am găsit un pulover cu găurele.

4. Insecticid pentru molii: aici am stat și am căutat mult, pentru că, așa cum spuneam, se pare că nici Raid, nici Aroxol nu omoară larvele și ouăle.

Deci e important de știut că nu orice produs pe care scrie anti-molii e eficient când aceste insecte afurisite se înfruptă deja din cașmirurile noastre scumpe.

Varianta pe care am găsit-o eu se numește Clean Kill, un spray cam scump pe care l-am comandat online. E tot de contact, dar părea ceva mai serios decât clasicele spray-uri parfumate cu lavandă. Am dat cu el pe toate rafturile dulapurilor și am pus hainele la loc după ce s-au uscat. Nu sunt 100% convinsă că am scăpat de molii datorită lui, dar trebuia să fac ceva.

E posibil să găsiți și alte variante, dar eu sunt mereu atentă să nu iau ceva toxic pentru animalele de companie (deși nu stau prin dulap, dar am preferat un risc mai mic).

5. Cum scăpați de larve și ouă?

Sunt 5 moduri:

• duceți toate hainele la curățătorie chimică;
• le congelați pentru câteva zile;
• le spălați și apoi le uscați în uscător, la cea mai înaltă temperatură;
• le vidați, că nimic nu trăiește fără aer;
• le călcați tot la temperatură mare.

Când am citit asta, am crezut că plâng. Mi-ar fi fost imposibil să duc toate hainele la curățătorie, ca să nu mai zic de congelat. Eu am un congelator normal, unde să le pun?

Vă imaginați ce înseamnă să speli TOT, să pui la uscător TOT sau să calci TOT?

După ce-am terminat cu plânsul, m-am apucat de treabă, pe rând, în funcție de cât timp aveam într-o zi.

Am umplut un raft din congelator cu niște piese la care țineam eu mai mult. Știam că acolo vor fi la loc sigur.

Am luat la rând puloverele și sacourile groase din lână, le-am călcat vertical cu abur fierbinte, le-am lăsat să se zvânte și apoi le-am pus în saci de vidat cu pastile de Aroxol. Noroc că eram între sezoane, oricum ar fi trebuit să depozitez hainele din lână.
Cu sacii de vidat haine aveți o singură grijă: unii mai răsuflă. Atunci trebuie schimbați, ca să nu prindă umezeală.

Cireașa de pe tort: am și paltoane din lână. Pe ele le-am scos în curte într-o zi cu soare. Apoi, la vidat și cu ele.
Am spălat restul hainelor și le-am uscat în uscător, având grijă să le pun pe rafturi deja aspirate, date cu oțet, cu Clean Kill și pline de pastile cu lavandă.

E un întreg proiect. Durează zile întregi, dar, sincer, nu știu dacă există altă soluție.

6. Cum știți că ați scăpat de molii?
Asta mi s-a părut cel mai greu. Pentru că, dacă nu dați peste o bluză cu găurele și nu zboară nimic prin casă, aveți impresia că e totul OK. Însă larvele trăiesc și vă mănâncă hainele câteva săptămâni, chiar o lună, abia apoi se transformă în fluturi.

Aici intervin capcanele pentru molii și răbdarea. Răbdarea pentru că, de exemplu, la mine pe-acasă zbura liniștită o molie în timp ce capcanele cu feromoni erau goale. Așa că am cumpărat mai multe branduri. Au funcționat cele de la Bros, dar nu știu dacă e o regulă. Poate aveți voi molii mai fancy :).

Ideea e așa: prietenele mele îmi ziceau să caut „cuibul”. Acum, din fericire, eu n-am găsit niciun cuib. E clar că nu era o invazie în toată regula :). Dar am pus capcane în dulapuri și în afara lor. O vreme am găsit acolo cam o molie, cel mult două pe săptămână, semn că nu scăpasem.

Capcanele astea cu feromoni trebuie schimbate o dată la 3 luni – eu obișnuiam să scriu data pe ele.
În cazul meu, abia după 6 luni n-am mai văzut niciun „fluturaș” în capcane. Au trecut alte 6 luni de atunci și încă am emoții de fiecare dată când mă îmbrac cu un pulover din lână.

În tot acest timp am pus mereu pastile cu lavandă, am mai dat cu uleiuri esențiale și, ocazional, Clean Kill. Am încercat să-mi port hainele, să nu le las mult timp neatinse, în dulap, să nu le mai înghesui prea tare (dar asta încă e o provocare).

OK, și naftalina?

Din câte am citit, naftalina chiar funcționează. Însă e toxică și n-am avut nici un chef să risc.

Acestea fiind zise, sper ca acest articol lung să vă ajute, indiferent că v-ați trezit cu molii în casă sau vreți doar să preveniți așa ceva. Și, ca om trecut prin asta, vă sfătuiesc să preveniți, că tare greu scapi de ele după.

Foto: Unsplash.

The post Cum să scapi de molii pe bune appeared first on Mara Coman.

Fix asta mi s-a întâmplat zilele trecute. Era ziua în amiaza mare, șoferul conducea după Waze, nu insista să facem conversație, nu mă privea insistent. Deci totul părea OK. Și, cu toate astea, flerul îmi spunea că nu-i așa.

Pe măsură ce trecea timpul, am început să cred că intuiția îmi joacă feste. Doar că, la mai puțin de 1 kilometru de casa mea, am ajuns într-o zonă aglomerată din cauza unor lucrări. Timp de așteptare în coloană: 9 minute. Moment în care șoferul meu și-a pus mâinile-n cap, a început să ofteze sonor, să butoneze telefonul la semafor.

Efectiv nu înțelegeam ce voia de la mine. Să mă dau jos?

Am aflat curând, când m-a privit prin oglinda retrovizoare și mi s-a adresat, super irascibil: ”Vă deranjează dacă fumez?”

Întâi am fost un pic șocată, că n-am mai primit întrebarea asta de ani de zile. Apoi, aproape că am fost tentată să zic da, gândindu-mă că asta e, mai sunt câteva minute, o să pot suporta.
Însă mie mi se face rău dacă fumează cineva în mașină. Și mi-am dat seama cât e de absurd să accept disconfortul ăsta pe banii mei.

Așa că i-am spus șoferului, cât am putut eu de politicos, adevărul: că fumul de țigară îmi face rău.

Reacția lui? Și-a scos o țigară din pachet, și-a băgat-o în gură, fără s-o aprindă, și a continuat cursa gesticulând nervos și bălmăjind întruna ceva indescifrabil.

Lăsând la o parte faptul că fumatul în taxi e interzis, pur și simplu nu înțeleg de ce ai pune o întrebare dacă nu vrei să auzi decât un singur răspuns.
Încă mă minunez că sunt atâția oameni care-ți cer permisiunea doar ca să fie ofensați când n-o primesc.

The post De ce mai întrebi dacă, oricum, aștepți un singur răspuns? appeared first on Mara Coman.

Sunt deja vreo trei ani de când Ioana și Maria – care tocmai au împlinit 15 ani – au început să guste preparate pe care nu le mâncaseră înainte. Clasicele paste, pizza, piureurile, supele au devenit mai puțin interesante și au lăsat loc pentru lucruri noi.

Începuturile acestor curiozități culinare au fost în vacanțe, unde mâncăm cu toții preparatele tradiționale din locurile pe care le vizităm. La întoarcerea acasă încercăm să gătim și noi ce ne-a plăcut mai mult. Uneori avem succes, alteori nu prea.

Însă aceste escapade gastronomice au deschis ușa experimentelor în bucătăria noastră, deseori cu idei pe care Ioana și Maria le găsesc pe internet. Ele, care altădată mâncau extrem de simplu, au ajuns acum să iubească preparatele cu iz asiatic și, de exemplu, să mănânce mai picant decât mine.

Problema e că eu nu sunt chiar expertă în mâncarea asiatică, n-am învățat la mama acasă 😊. Câteodată îmi iese un stir fry, dar cred că ține mai mult de noroc.

Ei bine, în acest context culinar condimentat, iată-mă la cumpărături. Eram și obosită, n-aveam niciun chef de gătit și, pe deasupra, nici nu știam ce să mai fac de mâncare. M-am oprit într-un supermarket sperând că-mi va veni o idee genială. Ceea ce s-a și întâmplat: în vitrinele frigorifice mă aștepta o pungă pe care scria Indian Butter Chicken.

Cu puiul indian aveam un istoric personal. Încercasem de vreo două ori să-l gătesc acasă, dar n-a ieșit niciodată memorabil. Și e super frustrant ca, după ce stai vreo oră în bucătărie, să ai un rezultat „așa și-așa”. Pur și simplu n-am nimerit mixul de condimente – pentru că puiul indian e aromat și are de la scorțișoară și curcuma, la chimion, cuișoare și cardamom, ca să enumăr doar câteva.

Având în vedere cele de mai sus, am luat două pungi cu Indian Butter Chicken de la FRoSTA și-am plecat victorioasă spre casă. Am intrat în bucătărie, am pus o tigaie pe foc și, când s-a încins, am pus conținutul celor două pungi și zece linguri de lapte (cinci linguri pentru fiecare pungă). Nouă minute mai târziu – repet, doar nouă minute! – , am chemat fetele la masă. Nu doar că n-a rămas nimic în farfurii, dar am primit și notă: 10 din 10.

Preparatele FRoSTA sunt de ani buni în congelatorul nostru. Mâncăm paella și Asian Wok, tagliatele cu somon, pui cu noodles, dar, nu știu cum, nu încercasem până acum puiul indian care a urcat imediat în topul preferințelor noastre.

Pentru că e delicios, pentru că se gătește rapid și ușor (deseori, Ioana și Maria și-l prepară singure) și, nu în ultimul rând, pentru că e sănătos.
Conține doar carne, legume și condimente naturale.

Poate că nu voi deveni expertă în bucătăria asiatică prea curând. Dar, dacă fetele cer porție dublă și dau nota 10 din 10, înseamnă că suntem pe drumul cel bun.
Iar uneori, exact asta e tot ce ai nevoie după o zi lungă: o masă caldă și liniștea că ai ales ceva gustos și sănătos pentru toți.

Voi ce gătiți când aveți doar 10-15 minute?

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, Facebook, TikTok & YouTube

The post Cum pregătești masa în 10 minute appeared first on Mara Coman.