Când se întorc acasă îmi povestesc ce-au făcut peste zi, pe cine s-a supărat doamna de fizică, ce coleg a căzut cu scaunul, ce-au mâncat, din astea.

Fix așa a decurs una dintre serile trecute. Ioana îmi povestea despre noua colegă de bancă, despre nu știu ce stickere, despre nota de la biologie, despre ce-au mâncat. Când, la un moment dat, aud ceva ce mă intrigă:

– … și Maria și-a cumpărat o măslină.
– Poftim?, o întreb, convinsă că n-am înțeles eu bine.

Ioana repetă:
– Da, mama, Maria și-a cumpărat o măslină.

Mă întorc spre Maria care zâmbea, amuzată:
– Păi mi-a fost poftă!
– Asta înțeleg. Dar cum adică ți-ai cumpărat o măslină? Una singură?
– Da. Dacă mi-era poftă!, îmi zice.

Dar nu povestea oricum, ci de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Așa cum oamenii cumpără o pâine, și-a cumpărat și fiică-mea o măslină.

– Și cum ai făcut?
– Am luat o caserolă, mi-am pus o măslină și m-am dus cu ea la casă.
– Și ți-au vândut o măslină?
– Da. A costat 61 de bani. Și doamna de la casă a zis că sunt cel mai tare client.

P.S. Cireașa de pe tort: Maria și-a plătit măslina cu cardul.

The post O singură măslină appeared first on Mara Coman.

Azi, când eram pe plajă, mă gândeam că asta e una dintre cele mai frumoase perioade pe care le trăiesc alături de fiicele mele. Nu doar că e un moment de viață așezată și calmă, în care avem tot ce ne trebuie, dar au și ele o vârstă frumoasă: nu mai sunt chiar copii, putem discuta și face împreună o mulțime de lucruri. Și nici n-au început încă toanele adolescenței. Cu mici excepții, când Maria își dă ochii peste cap.

N-o să scriu acum despre asta pentru că e un pic cam siropos (și siropul e bun uneori, dar îl amân un pic) dar și pentru că am asistat la un schimb de replici care m-a amuzat și care mi-a plăcut tare mult. E, cred, al doilea de acest gen – primul a avut loc pe când fetele făceau școală online, în pandemie.

O să încep cu el.

Context: fetele mele erau în online, o parte dintre colegi erau la școală. Învățătoarea lor făcea tot ce putea ca să aibă grijă de toți. Cu toate astea, într-o pauză, Maria vine și mi se plânge:

– Și eu, și Ioana, ridicăm mâna, dar doamna nu ne pune să răspundem.

Ca să înțelegeți, erau în clasa a IV-a, își doreau să răspundă la oră, să fie băgate în seamă.

I-am explicat Mariei că erau peste 30 de copii în clasă, ar fi fost aproape imposibil să răspundă toți într-o oră.

– Nu, mom, nu e asta. La un moment dat n-a mai ridicat nimeni mâna, în afară de mine și de Ioana. Și tot nu ne-a pus pe noi.

N-am mai avut ce să răspund. Pentru că, sincer, nu aveam de unde să știu ce era în mintea învățătoarei lor. Exact asta i-am spus Mariei și am adăugat:

– Poate ar fi bine să o întrebi.

A fost foarte surprinsă, de parcă aș fi sfătuit-o să facă ceva nemaivăzut. După o secundă de gândire, m-a întrebat:

– Vorbești serios?

– Chiar nu am de unde să știu care e motivul. Dar, dacă o întrebi pe doamna și dacă explici frumos, cred că poți afla.

Între camera mea și a fetelor e doar un hol, iar ușile sunt mai mereu deschise. Nu peste mult timp au început din nou școala online și am auzit-o pe Maria:

– Doamna, aș vrea să vă spun ceva. Mi se pare că ne ignorați, pe mine și pe Ioana. Așa e?, întreabă fiică-mea, direct, cu mai puțină delicatețe decât o sfătuisem.

Am murit.

Am fost, în același timp, foarte mândră că fata mea chiar a pus întrebarea care nu-i dădea pace, dar mi-a fost și teamă. Nu știam ce fel de răspuns va primi: unul care s-o lămurească sau unul care s-o timoreze și care să nu-i mai dea curaj să întrebe altă dată.

Aveam inima cât un purice când am auzit-o pe învățătoarea fetelor mele răspunzându-i Mariei:

– Ai dreptate. Nu te-am lăsat să răspunzi azi pentru că se întâmplă ceva cu conexiunea la internet. De fiecare dată când răspundeți, tu sau Ioana, se întrerupe zoom-ul, trebuie să ne reconectăm și pierdem mult timp. Ăsta e motivul, nu altul. Dar ai observat bine.

Cealaltă poveste e de acum, din Grecia.

Sunt foarte puțini oameni pe plaja noastră, e liniște și e bine. Însă lângă noi e o familie de români care are un băiețel cam de vârsta fetelor. Ele ar fi vrut să se joace cu el, dar nu prea s-au potrivit programele: ori înota, ori nu era pe plajă, ori a plouat și-am stat cu toții în casă.

În final, suntem toți în același loc, iar Ioana se ridică de pe șezlong și pornește spre el, hotărâtă:

– Vrei să fim prieteni?

Oameni buni, dacă nu era copilul de față, m-aș fi tăvălit pe jos de râs.

Ar fi trebuit s-o auziți: n-a avut nici o urmă de nesiguranță în voce. Mai mult, era foarte pornită: oricine ar fi fost interlocutorul ei, avea doar două variante – să accepte sau să pornească un război.

În timp ce încercam să mă abțin din râs și mă rugam ca băiatul să răspundă afirmativ, cel mic a făcut alegerea diplomatică și a zis da.

Fără să mai aștepte vreo secundă, fiică-mea dă să-l întrebe dacă vrea să joace cărți împreună. Dar se oprește brusc, de parcă ar fi încurcat grav ordinea lucrurilor:

– Ah, nu. Stai! Mai întâi: cum te cheamă? Ea e Maria și eu sunt Ioana. Nu te stresa dacă ne încurci, suntem gemene. Toată lumea ne încurcă.

Pe măsură ce trio-ul se depărta, am mai auzit diverse, precum:

– Știi, noi avem două pisici.
– Ce culoare îți place?
– Care e aroma ta de înghețată preferată?

M-am gândit că noi, adulții, nu ne mai punem întrebările astea.

***

Îmi plac dungile și galbenul.
Iubesc înghețata de fistic și de alune.
Vreau să citesc, să călătoresc și să scriu – habar n-am în ce ordine.

***

Eu n-am avut niciodată curajul să fiu atât de directă. N-am rostit cu voce tare multe dintre întrebările la care căutam răspunsuri. Am crescut cu “ce-o să zică lumea”, cu teama de respingere și cu cea de a face ceva neconform.

Poate nici nu m-aș fi gândit la asta, dar văd diferența când mă uit la Ioana și la Maria. Ador dezinvoltura lor, le încurajez să întrebe când vor să afle ceva și le explic că nu au nimic de pierdut. Pot primi doar un refuz, dar nu e mai bine să-l primească decât să se întrebe “cum ar fi fost dacă…”?

Habar n-am dacă atitudinea asta îndrăzneață va fi cu ele toată viața sau dacă se va estompa odată cu vârsta și cu diversele experiențe sau respingeri. Mi-ar plăcea să cred că nu se va întâmpla asta, dar chiar nu am de unde să știu: n-am fost atât de dezinvoltă niciodată, mi-am pus o mulțime de piedici și, în locul curajului de a pune întrebări, m-am pierdut în interpretări și scenarii.

M-am trezit azi gândindu-mă că învăț atâtea lucruri de la Ioana și de la Maria și că, probabil, viața mea ar fi fost mai ușoară dacă le-aș fi știut deja.
Dar mai bine acum decât niciodată, nu-i așa?

Foto: Liviu Bădiliță & Roxa Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio.

The post Am impresia că mă ignorați! appeared first on Mara Coman.

Ioana și Maria s-au lăsat înduplecate doar după ce le-am promis că mergem la picnic în weekend. Buuun, m-am îmbrăcat, am plecat în oraș, m-am întors la ora stabilită de comun acord și am crezut că asta a fost tot.

Dar nu. E drept că bănuiam că pun ele ceva la cale: cât am fost plecată, m-au tot sunat “să verifice” la ce oră ajung acasă – deși discutasem despre asta deja. Apoi, la întoarcere, nu m-au lăsat să intru în bucătărie. M-am supus. Am așteptat cât mi-au cerut și, când m-au invitat în bucătărie, am văzut că pregătiseră cina pentru noi trei. A fost un gest care m-a emoționat foarte tare.

Fetele mele au mai avut o tentativă similară cu un fel de “platou cu de toate”. Erau mai mici și nu le-a ieșit prea bine. De data asta însă au făcut o salată de roșii cu castraveți și ardei, au pus brânză pe pâine, au făcut singure limonadă pe care au turnat-o în pahare cu picior și m-au invitat la masă. M-am emoționat pentru că nu mă așteptam, eram convinsă că trebuie să gătesc ceva când ajung acasă. În schimb, am fost tratată cu o gustare proaspătă, care m-a făcut să mă simt răsfățată. Gustul m-a dus un pic cu gândul la după-amieze relaxante de vară și la timp petrecut în natură, fără griji.

M-am trezit curând din reverie și m-am întrebat când a trecut timpul, cum de-au crescut fetele mele atât de repede? Parcă mai ieri nu puteam să plec nici până la magazinul de la colțul străzii fără să le iau cu mine, iar acum mă așteaptă cu masa pusă.

În zilele care au urmat m-au întrebat de vreo 20 de ori când mergem la picnic.
Nu există varianta în care să nu mă țin de promisiune, așa că am ales o după-amiază frumoasă și ne-am dus în parcul de lângă casă. Fetele mele, mândre nevoie mare după povestea cu cina, au zis că se ocupă și de gustările pentru picnic – eu trebuie doar să-mi fac timp să le însoțesc. Zis și făcut: au pus în coș niște legume, Almette, apă rece și limonadă. Doar acestea sunt ingredientele care-ți vin în minte când te gândești la o ieșire în natură.

Am pus o pătură pe jos sub un copac la umbră, am mâncat și-am râs, după care Ioana și Maria s-au dus la alergat. Au atâta energie fetițele astea! Cred că au stat locului vreo 20 de minute, în rest au alergat și s-au jucat întruna. Bine că-mi luasem o carte cu mine, am profitat de răgaz să citesc un pic.

Probabil vă întrebați de ce, din atâtea povești, am ales să scriu aici despre seara în care Ioana și Maria mi-au pregătit cina și despre după-amiaza în parc. Mai ales că nu sunt niște povești senzaționale sau nemaiauzite.

Însă cele mai prețioase amintiri se contruiesc din lucruri mici, nu din întâmplări extraordinare.

Sunt acele clipe autentice, necăutate și neforțate. Un gest, un zâmbet, o îmbrățișare. Senzația de bine. Senzația că ești iubit necondiționat. Momente petrecute în natură, în aer curat, cu picioarele în iarbă.

Asta am simțit eu, în seara aceea, când am găsit pe masă o cină improvizată din ce-au știut fetele să facă. Când au încercat un mic șantaj emoțional, doar ca să mă scoată la picnic doar ca să petreacă timp cu mine. Când s-au oferit ele să pună de mâncare în coș, ca să mă ajute și ca să-mi demonstreze că au crescut.

Momentele astea sunt, de fapt, cele care rămân. Nu vacanțele exotice, nu nota de la matematică, nu tema nefăcută, nu diplomele sau petele de acuarele pe covor. Bine, poate o să-mi amintesc mai des de slime-ul lipit de tavan, dar cred că o să mă amuz pe tema asta.

Provocarea de a vorbi despre lucrurile care au însemnătate pentru mine a venit de la Almette. Mi-a plăcut ideea pentru că am avut și eu – ca noi toți, de altfel – o perioadă în care mi-am dat seama că bucățelele mici de fericire sunt cele care contează și care rămân.

Poate părea banal, dar când mă gândesc la starea de bine, nu-mi vin în minte definiții, ci amintiri și senzații. O zi cu soare, o plimbare în natură, o strângere de mână, o gustare care-mi aduce natura în casă, indiferent de anotimp.

Pentru că asta face Almette: îți aduce gustul naturii aproape, indiferent de locul în care ești, indiferent de anotimp. Și-ți dă senzația aia plăcută de bine cu tine.

Foto: Liviu Bădiliță & Roxana Bădiliță / Alex Gâlmeanu Studio

The post Șantaj emoțional appeared first on Mara Coman.

Găsesc în dulap niște bucățele de zahăr cubic de care uitasem. Mi-am amintit cum ronțăiam eu zahărul cubic când eram mică și cât de rar se găsea. Așa că mă duc în camera fetelor și le întreb:
– Voi ați mâncat vreodată zahăr cubic?
Am zis cuvântul magic, adică zahăr. Când e vorba de dulce, entuziasmul fetițelor mele ajunge la maximum. Ioana lasă din mână piesele de Lego și începe să țopăie de parcă e pe arcuri.
– Nuuuu, n-am mâncat! Cum e? Vreau și eu! Vreau acuuuum! Îmi dai?
Aprob și, în timp ce aleargă spre bucătărie, mă întreabă:
– Mom, ce e ăla bic?
O privesc încurcată și-mi explică:
– Ai spus că-mi dai zahăr cu bic.

Maria are o pasă în care vrea să se îmbrace doar cu hanorace, eventual cu mânecile mai lungi, să nu i se vadă degetele. Uneori poartă și gluga, da, în casă. Totul asezonat cu niște momente în care își dă ochii peste cap.
Ioana, cu rochiță roz și fundiță cu glitter, legat de cele de mai sus:
– Aș vrea și eu să fiu cool, dar nu știu cum se face și Maria nu vrea să-mi spună și mie.
Maria, de sub glugă, catadicsește să-i zică:
– Trebuie doar să fii nepăsătoare.

E dimineață. Ioana și Maria se trezesc și le văd că intră-n bucătărie. Aproape în fiecare zi, Ioana e desculță. Avem această discuție în fiecare zi. De unde stau acum, nu le văd picioarele când deschid ușa.
– Ioana, te rog să nu-mi spui că ești iar desculță.
– Bine, atunci nu-ți spun.

– Dar lui Iohannis îi place viața?
– Cum adică, Maria?
– Adică e ca un rege, primește cadouri, se bucură, zice „eu sunt președinte și pot să fac orice”?
I-am spus că da, cam asta face.

Ioana, fericită că are voie să se joace pe telefon, vine să-mi arate ceva:
– Uite, mama, jocul ăsta se numește Moy și, în loc Gucci, au scris Moycci. Ce tare, nu?
– Dar de unde știi tu de Gucci?
– Din revista ta.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (60) appeared first on Mara Coman.

Superputeri

Suntem în living și, ca să le amuz, ridic mâinile și un picior – una dintre posturile de la clasa de yoga în care nu prea reușesc să-mi păstrez echilibrul. The airplane, pentru cunoscători.
– Asta faci tu la yoga?, mă întreabă Ioana.
Dau din cap în semn că da.
– Și? Vezi viitorul?

Teme la română. Trebuie să o compare pe mama cu ceva.
Ioana:
– Mama mea este ca o Zână a Fericirii. Pentru că mă face să zâmbesc atunci când sunt tristă.
Mă topesc, mă emoționez etc. Nu pentru mult timp, că urmează Maria:
– Mama mea e ca o bufniță.
Say whaaaat? Fac ochii mari – ca o bufniță! – să văd de ce oare zice așa ceva. Continuă:
– Pentru că e deșteaptă.
Am râs :).

– Când o să fiu mare, o să fac un adăpost pentru pisici. Și o să o angajez pe Maria.
Soră-sa, un pic lezată:
– Poate te angajez eu pe tine!
– Da, da. O să fii adjuncta mea. Șefa numărul 2.
– Sfinte Sisoe!, exclamă soră-sa și pleacă.

– Adolescența e cea mai pupăcioasă perioadă. Așa am auzit.
(Maria)

The post Când suntem #DoarNoiTrei (59) appeared first on Mara Coman.

Mi-am făcut abonament la un program de yoga online. Le-am povestit fetelor și le-am spus că o să stau în camera mea o oră, că voi avea nevoie de liniște și că le rog să nu vină peste mine, e o oră a mea, pentru mine.
Zis și făcut. Rugămințile mi-au fost respectate într-un procent bunicel. Se termină clasa mea de yoga, deschid ușa și Ioana apare alergând și foarte curioasă:
– Și? Cum a fost? Ai zburat?

Mă fâțâi prin casă cu un umeraș pe care e o rochie albă, voluminoasă. Și superbă.
Mă vede Maria:
– Iar te îmbraci cu rochia aia de fantomă?

Ioana îmi povestește, la masă, despre tema de la școală: să caracterizeze un membru al familiei. Cer detalii.
– Trebuie să scriem cum arată, dacă e blond, brunet, dacă are suflet bun.
Mai ia o gură de piure și continuă:
– Oricum, despre tine o să scriu că ești frumoasă și tânără, că n-ai nici un rid. Că altfel ești în stare să nu-mi mai dai ciocolată.

Maria, cu telefonul în mână. Scrie ce scrie și-apoi îl lasă deoparte:
– Gata.
– Gata ce?, o întreb.
– Gata, sunt prietenă cu M.
M. e un băiețel din clasa fetelor. Am întrebat-o cum de sunt prieteni așa, dintr-o dată.
– I-am scris și l-am întrebat dacă vrea să fim prieteni. Și a zis că da.
– Și ce înseamnă că sunteți prieteni?
– Suntem doar prieteni, mama. Dar o să văd eu. Că de obicei băieții zic „da, suntem prieteni” și apoi uită de tine.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (58) appeared first on Mara Coman.

Diplomație

După ce a făcut mofturi, Ioana a decis totuși să guste un fel de mâncare nou.
Ba mai mult, a recunoscut că i-a și plăcut.
Eu, încercând să fiu un părinte bun:
– Ioana, îți mulțumesc că ai gustat. E important pentru mine.
– Și acum putem merge la magazinul de jucării?

M-a desenat Maria. În bluză cu dungi, păr drept, cerceii pe care îi port cei mai des. Vorbesc între ele de parcă n-aș fi de față.
– Dar arată ca o adolescentă, îi zice Ioana.
– Mda, cred că am făcut-o prea tânără.
– Ce-ai ziiiiis?, o întreb eu.
– Ah, scuze, am uitat. Mami e deja tânără.

Plouă, bate vântul, e un pic de vijelie.
Gemenele stau la palavre:
– Ce facem dacă se întrerupe curentul?
– Ne uităm la un film.

– Ce înseamnă abătut?, întreabă Ioana.
I-a explicat Maria:
– Că te simți bătut, dar nu ești.

– Mi-a venit o idee. Da’ nu e de joacă; e de viață, îi zice Maria soră-sii.
– Oh!
– Uite, continuă Maria, pentru că eu sunt mai mare, că știi că m-am născut prima, mă gândeam ca de acum înainte să iau eu deciziile.
Ioana răspunde fără să stea pe gânduri:
– Nu.

Pentru mai multă inspirație, urmărește contul de Instagram @ioana_si_maria.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (57) appeared first on Mara Coman.