Un pic de context: de mai bine de un an, Ioana și Maria nu-și mai iau mâncare de-acasă. Le place să se oprească într-un supermarket înainte de școală și-și cumpără de-acolo un sendviș, o portocală, uneori un suc (încă ne sună înainte să ceară voie).

Când se întorc acasă îmi povestesc ce-au făcut peste zi, pe cine s-a supărat doamna de fizică, ce coleg a căzut cu scaunul, ce-au mâncat, din astea.

Fix așa a decurs una dintre serile trecute. Ioana îmi povestea despre noua colegă de bancă, despre nu știu ce stickere, despre nota de la biologie, despre ce-au mâncat. Când, la un moment dat, aud ceva ce mă intrigă:

– … și Maria și-a cumpărat o măslină.
– Poftim?, o întreb, convinsă că n-am înțeles eu bine.

Ioana repetă:
– Da, mama, Maria și-a cumpărat o măslină.

Mă întorc spre Maria care zâmbea, amuzată:
– Păi mi-a fost poftă!
– Asta înțeleg. Dar cum adică ți-ai cumpărat o măslină? Una singură?
– Da. Dacă mi-era poftă!, îmi zice.

Dar nu povestea oricum, ci de parcă era cel mai firesc lucru din lume. Așa cum oamenii cumpără o pâine, și-a cumpărat și fiică-mea o măslină.

– Și cum ai făcut?
– Am luat o caserolă, mi-am pus o măslină și m-am dus cu ea la casă.
– Și ți-au vândut o măslină?
– Da. A costat 61 de bani. Și doamna de la casă a zis că sunt cel mai tare client.

P.S. Cireașa de pe tort: Maria și-a plătit măslina cu cardul.