Când l-am convins pe domnul V. să mergem în Sicilia a contat foarte mult că mă bazam pe faptul că vom închiria mașină și că ne vom plimba pe aproape toată insula. Știam că distanțele sunt relativ mici (puțin peste două ore de la Catania la Palermo, în funcție de trafic), că sunt multe autostrăzi și că, astfel, putem merge în fiecare zi în alt oraș.

Dorința mea era să închiriem tot un Afla Romeo Tonale, cum am avut primăvara trecută, în Grecia. Și visam să conduc și eu, relaxat, într-o Sicilie pe care o bănuiam neaglomerată, fără turiști sau trafic infernal.

Însă lucrurile n-au stat așa decât parțial. Vă povestesc imediat de ce, dar s-o luăm pe rând.

Răspunsul meu este da. Pentru că vremea e, de obicei, bună – deși imprevizibilă – , pentru că nu e prea aglomerat.

Acum, pe unii dintre noi ar putea să nu-i intereseze aglomerația în general, dar ea poate face diferența între a reuși să vezi un oraș sau nu.

Sunt aproape sigură că, în plin sezon, nu găsești loc de parcare în Marzamemi sau în apropiere de Isola Bella. Iar genul ăsta de detaliu poate fi foarte deranjant, cel puțin pentru mine.

Chiar și așa, în Catania am avut aventuri cu parcarea. Am fi bătut străzile mult și bine dacă nu ne-ar fi ajutat Tino. Pot doar să-mi imaginez cât de aglomerat e orașul începând din mai.

Partea mai puțin bună e că multe locuri sunt închise. Marzamemi arată fabulos chiar dacă e pustiu, la fel și Savoca, dar tare mi-ar fi plăcut să fie deschise mici restaurante locale.
De exemplu, în Giardini Naxos era închis tot. Abia am găsit o gelaterie.

Am ales să stăm în Catania pentru că-mi doream să revăd Siracusa și Taormina, dar și pentru că din Catania puteam ajunge relativ ușor în diverse alte locuri de pe lista noastră. Pentru că eram cu fetele, voiam să stăm într-un oraș mare, destul de central, ca să ne fie ușor când ni se face foame sau avem nevoie de ceva.

Am ales un apartament relativ aproape de catedrală și de piață. Da, de piață, pentru că eu iubesc piețele italiene. Și de fiecare dată când mă plimbam printre tarabe ridicam ochii în sus, la balcoane, și mă întrebam oare cum e înăuntru.

Apartamentul nostru cu două camere era într-o clădire construită în 1700, cu tavanul și ușile originale. Vedeam piața din balcon, iar dimineața mergeam să cumpăr pâine proaspătă de la brutăria de jos și mortadela și prosciuto de la salumeria.

Zgomot? Pe mine și pe fete nu ne-a deranjat nimic. Vasilescu zice că era ceva zgomot noaptea, dar eu am dormit neîntoarsă.

Uitasem cât de frumoasă e Catania. Nu țineam minte că sunt atâtea clădiri superbe – mă minunam aproape la fiecare pas. Deși în unele zone e ceva haos, e genul de loc în care aș reveni pentru un weekend, cu o prietenă. Sau chiar și singură.

Am stat în Catania în prima zi, iar în următoarea am mers la Taormina. Nu trebuie să vă zic eu că Taormina e o bijuterie, că știți deja. Ne-am plimbat pe acolo ore bune și, cu toate astea, am avut un soi de FOMO: am rămas cu senzația că am mers doar pe străzile principale și în teatrul antic, în timp ce pe străduțele laterale erau o mulțime de alte locuri minunate de văzut.

Mă rog, am încercat să mă obișnuiesc cu ideea, doar așa e când stai doar câteva ore într-un loc.

De menționat că erau mulți turiști în Taormina, chiar și în februarie. Cred că în mai sau în iunie nu ai loc să respiri acolo. În schimb, în Giardini Naxos sau la Isola Bella – cea mai frumoasă insuliță- nu era aproape nimeni.

În zilele următoare am mers în Siracusa (sunt îndrăgostită de Ortigia) și în Marzamemi, pe care l-am găsit superb și pustiu.
Am fost în frumoasa Messina și apoi în Savoca, locul în care s-a filmat Godfather.

Savoca e unul dintre acele sate tipic siciliene care par încremenite în timp. Ne-a plăcut tuturor, dar mi-aș fi dorit să nu fim doar noi pe-acolo și să găsim și vreun mic restaurant deschis – eu ador să mănânc în satele mici, mereu găsesc câte ceva delicios.

Am mers la Cefalù într-o zi în care se anunța ploaie în Catania și ne-am bucurat să avem parte de soare. De acolo am pus degetul pe hartă, la întâmplare, și am ales Santo Stefano di Camastra, un orășel cochet renumit pentru ceramică. Cred că n-am mai văzut nicăieri atâtea buticuri cu ceramică pe metru pătrat.

A fost foarte interesant drumul din Santo Stefano di Camastra spre casă. Ne așteptam la mai mult de trei ore, dar, ce să vezi: când am pus destinația pe android auto am aflat că vom face doar două ore și-un sfert.
Urma să parcurgem o parte din drum pe întuneric (în perioada asta, în Sicilia, se întunecă la 6 după-amiaza), deci ne-am bucurat că vom ajunge mai repede decât credeam și am pornit.

Problema e că alea două ore n-au mai fost pe autostradă, ci pe niște drumuri șerpuite din munți. Am trecut prin vreo două orășele – Agira și Mistretta -, însă, în rest, era aproape pustiu. Șosele neluminate, înguste, proaste, cu gropi, uneori cu vizibilitate redusă, curbe nesemnalizate.

Ca să înțelegeți cât de proaste erau drumurile, vă spun că pe alocuri erau zone cu limită de viteză 20 sau 30 de km.

Totul a fost cum a fost, dar când s-a întunecat și eram undeva în munți, pe un drum care nici măcar n-avea nume pe hartă, pe unde mai trecea câte o mașină doar la cinci, zece minute, aproape că mi s-a făcut teamă. Ioanei îi era rău din cauza serpentinelor, noi eram abia la jumătatea distanței și părea că și cealaltă jumătate va fi cam la fel.

Atunci m-am gândit că am avut într-adevăr noroc să mergem cu Tonale. OK, mașinile mici or fi ele mai ușor de parcat, dar nu știu cum ne-ar fi fost pe traseul ăsta cu vreo mașinuță mică și fragilă.

Dacă vreți să mergeți într-un oraș sau două, e ușor și fără mașină. Altfel, lucrurile devin complicate, mai ales că în zona asta transportul în comun nu e foarte bine pus la punct.

Puteți merge cu un autobuz de la Palermo la Catania, dar să faci asta în fiecare zi mi se pare greu și obositor. Noi am pornit din start de la ideea de a merge cu mașina pentru că voiam să ajungem în multe locuri. Eram și cu fetele, așa că nu-mi surâdea deloc ideea de a aștepta prin gări și stații de autobuz.

Așa cum ați aflat deja, am închiriat o Afla Romeo Tonale din aeroport. Ne-am bucurat de toate avantajele ei, de la pilot automat la faptul că știe să țină banda singură, că are senzori peste tot, cameră pe spate (pe mine chiar mă ajută!), portbagaj cu senzori, care se deschide fără să-l atingi.

Inițial ne gândisem la o mașină mai mică, cu care e mai ușor să te strecori pe străduțe și să găsești loc de parcare. Doar că eram patru, aveam și bagaje de cală, și rucsacuri, deci am plecat cu Tonale și am dat piept cu șoferii sicilieni.

Oameni buni, așa ceva… Trei din patru șoferi nu dau prioritate, nu opresc la semnul STOP sau la trecerea de pietoni. Îți taie calea și trec pe semaforul roșu. Parchează oriunde (oare chiar ei nu sunt amendați?), blochează benzile mai ceva ca în Dorobanți și lasă și portierele deschise.

Mașinile lor arată în consecință: am văzut unele tamponate de jur împrejur și mi-a fost clar că nimeni nu-și pune problema să repare caroseria cât timp pornesc și funcționează. De zgârieturi nu mai zic, sunt ceva banal.

Nouă, cu mașină închiriată, nu prea ne ardea să conducem ca sicilienii, deși aveam asigurare.

Apoi, drumurile. După ce m-am plâns de starea drumurilor pe Instagram mi-a scris cineva un comentariu de genul: „Am fost eu în Sicilia și drumurile erau perfecte.” Ei bine, am fost și eu, și nu erau. Că doar nu mă apucam să scriu asta doar ca să mă aflu-n treabă.

Nu zic de autostrăzi, dar inclusiv în Catania am mers pe niște șosele cariate și plombate de două, trei ori pe metru pătrat. Un fel de roller coster nesolicitat, o zgâlțâială de care ne puteam lipsi.

Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost aventura asta, n-aveam de spus atâtea povești :).

The post Cum a fost vacanța în Sicilia appeared first on Mara Coman.

Adevărul e că aproape am plecat la Barcelona (alt oraș pe care îl iubesc), doar că ne-au liniștit prețurile la cazare, mai ales că voiam să mergem toți patru. Urmează o conferință de tehnologie luna asta și probabil e motivul pentru care opțiunile de cazare sunt mai puține și mai scumpe.

Și uite-așa i-am adus pe ai mei în țara mea preferată. Am profitat de ieftinuarie, am luat bilete de la Vola.ro și iată-ne din nou pe drumuri. Vom sta o săptămână în Catania, închiriem mașină și o să mergem în lung și-n lat: Taormina, Noto, Siracusa, poate și în Savoca, Marzamemi sau Ragusa.

Pe mine mă fascinează Sicilia, aici m-am îndrăgostit de piețele ei, de locuri, de arhitectură, de ceramică. Deși îmi place minimalismul în design și evit orice imprimeuri (mai puțin dungile), când ajung aici mă cuceresc pe loc printurile cu lămâi și ardei iuți, vasele cu tot felul de detalii, outfit-urile cu iz de Dolce&Gabbana.

Mai mult, mă încearcă și o oarecare nostalgie. În zona asta din sud nu am fost de zece ani. Atunci mi-a plăcut atât de mult că am zis că mă voi întoarce cât mai repede, poate primăvara, că voi sta mai mult, ca să pot vedea tot feluri de locuri.

Și-au trecut zece ani. Zece!

Așa că mi-am promis să mă bucur la maximum de fiecare zi din vacanța asta. Pentru că habar nu am dacă o să mai ajung aici (prea multe locuri frumoase de văzut în lumea asta), nici peste cât timp s-ar putea întâmpla. 

Ca să las nostalgia la o parte, încerc să planific ce facem în zilele următoare. Ce ziceți, mă ajutați?

E vreun loc de neratat în Sicilia? 

În cele cunoscute sigur ajungem, dar poate e vreo piață, vreun sătuc, vreo osterie de care nu știm și unde merită să mergem.

Foto: Samuel Ferrara / Unsplash

The post E vreun loc de neratat în Sicilia?  appeared first on Mara Coman.

Am citit „Viața mincinoasă a adulților” (sau „La Vita Bugiarda degli Adulti”, că tare frumos mai sună în italiană) într-o vară, nu mai știu în care, dar îmi amintesc că eram pe plajă și că nu mă puteam dezlipi de atmosfera din carte. Nu știam că urmează o mini-serie după această carte, dar am aflat acum trei zile și mi-am început anul cu Netflix.

Nu dau spoilere, o să vă povestesc mai degrabă despre atmosferă. Care nu e neapărat veselă, e și apăsătoare uneori, dar are puterea să te aducă în viața unei adolescente din Napoli, Giovanna.

Povestea se învârte în jurul Giovannei și vorbește despre problemele unei fete de 15 ani, despre legătura ei cu părinții și căutarea unui alt model. Model pe care-l găsește în mătușa care a rupt legătura cu familia ei.

Și aici, ca și în alte romane scrise de Ferrante, relațiile sunt disfuncționale – dar mie-mi plac cărțile și filmele astea, mi se pare că sunt mai aproape de realitate.

Acțiunea se petrece în Napoli, un oraș pe care-l iubesc (și în care vreau să mă reîntorc cât mai repede).

Giovanna locuiește în Vomero, cartierul aflat sus, pe o colină, de unde se văd panorama orașului și golful Napoli. E o zonă plină de viață și, în general, cu oameni cu venituri bune. Însă cei mai apropiați prieteni de familie au o casă superbă în Posillipo, aproape de mare – cartierul de lux din oraș.

Viața Giovanni se desfășoară între aceste două zone ale orașului. Dar Napoli are și cartierele sărace, cele de jos, în care ea nu ajunsese niciodată. Face primul drum acolo când merge să-și cunoască mătușa. Mi-a plăcut mult cum a descris locul:

Vreți să știți cum e locul ăla sau nu?
Se numește Il Pianto. Dar oamenii de acolo râd.
E aici, în Napolu, dar pare o altă planetă. Pare un loc murdar, dar e doar sărac. Cei de acolo fac curat întruna. Sunt obsedați de curățenie. Dacă s-ar sparge o țeavă de scurgere, ar mirosi tot a rufe splălate.

Trebuie să știți că eu am o relație specială cu Napoli, am scris și despre ultima mea escapadă aici. Îl iubesc așa cum e, cu piețele colorate, cu Vomero și cu zonele sărace și înghesuite, (unde m-am și pierdut într-o seară), cu casele luxoase din Posillipo, cu bucățelele lui de plajă și cu mâncarea de pe străzi. Care e delicioasă.

Vă las cu „Viața mincinoasă a adulților”, merită să-l vedeți chiar dacă nu împărtășiți aceeași dragoste pentru Italia.
E un mini-serial bun – mi-ar plăcea să-mi spuneți cum vi s-a părut. Serialul sau, de ce nu, cartea.

Când ești mic, totul pare important.
Când ești mare, totul pare mărunt.
Fiecare cu ale lui.

→ Fiica ascunsă – despre un alt film făcut după un roman de-ale Elenei Ferrante:

→ Napoli prin ochii mei – vă rog să treceți de titlu 🙂 

Foto: Eduardo Castaldo/Netflix.

The post Viața mincinoasă a adulților appeared first on Mara Coman.

Acea dorință era legată de muzeul Molteni: în articolul meu menționam că mi-aș dori foarte mult să-l văd, pentru că are legătură cu istoria acestui brand și pentru că acolo sunt expuse peste 48 de prototipuri și piese iconice. Ca să nu mai vorbim despre dragostea mea pentru Italia.

Ei bine, la finalul lui noiembrie am fost la Milano, și de acolo la Giussano, unde am vizitat pavilionul Molteni – un fel de showroom imens în care-ți dorești să locuiești – și, desigur, muzeul.

Pentru că am scris deja povestea brandului născut în Italia, în 1934, de data asta o să vă las cu multe fotografii și impresii de la fața locului.

Bucătărie cu insulă din marmură

Mi-a rămas inima la acest dressing superb

Masă de dining

Un alt dressing

Detaliu cu un fotoliu care mi-a plăcut

După ce am văzut magazinul din București, știam bine cum arată produsele – doar mă impresionase designul și calitatea foarte bună.

Cu toate astea, tot am rămas fără cuvinte când am ajuns la Giussano. Pavilionul are 1400 de metri pătrați, cu o mulțime de spații amenajate în diverse stiluri. Living-uri spațioase și confortabile, bucătării în care chiar îți dorești să gătești, dormitoare ca-n basme.

Greu de spus ce mi-a plăcut cel mai tare, dar, dacă e să fac un top trei, aș pune acolo dressing-ul cu uși din sticlă, în care intri și unde îți alegi și probezi hainele, barul ascuns (pare un simplu dulap) și bucătăria ascunsă.
Ceea ce pare a fi un perete îmbrăcat în lemn se transformă în două uși care-ți permit să intri într-o bucătărie modernă. E ca un fel de cameră a secretelor.

Că tot am ajuns la capitolul bucătării, trebuie să le menționez aici și pe cele cu insulă, în jurul căreia poate să stea toată familia sau invitații. Una dintre ele, o piesă din marmură, m-a cucerit pe loc.

Măsuță de toaletă design Gio Ponti - originalul îl veți vedea mai jos, în fotografiile de la Muzeul Molteni

Barul ascuns despre care am scris în text

Numele acestui fotoliu este Love Chair

Încă o bucătărie

Cu Alina Eremia, Sonia Argint și Dana Sota, la intrarea în pavilionul Molteni

Printrte rafturile unei biblioteci

Frumusețea pieselor e pusă în valoare și de obiectele de artă și de design care completează locul, de corpurile de iluminat și de lumina naturală care dă o senzație foarte plăcută.

M-am plimbat prin pavilion atingând materialul fin al canapelelor, deschizând sertarele și ușile silențioase ale dulapurilor, odihnindu-mă pe fotoliile iconice, aruncându-mă în paturile care parcă te invitau să-ți faci acolo somnul de frumusețe.

Cred că cel mai mult am stat, totuși, în dressing, visând să am un spațiu atât de generos și de bine compartimentat pentru haine. Serios, într-un dressing ca ăsta chiar aș putea să-mi văd toți pantofii. Plus că ar fi așezați ca la expoziție. 🙂

În muzeul Molteni

Muzeul Molteni

Măsuța Gio Ponti, o piesă reinterpretată în colecția actuală

Raftul cu cărți premiat în 1959, disponibil și acum

Un loc special amenajat pentru proiecții, lângă muzeu

De la pavilion la muzeu sunt doar câțiva pași. Clădirea impresionează de la distanță: un cub de sticlă modern, cu pereți transparenți, îți dă voie să admiri încă de afară câteva dintre piesele iconice ale brandului.

Lumina naturală pătrunde peste tot, iar efectul e senzațional. Ai senzația că ești într-un spațiu neîngrădit, iar, de la distanță, o parte din piese par a fi integrate în natură.

Aici e adăpostită povestea brandului, în diverse moduri: o serie de fotografii te poartă în întreaga istorie, de la 1934, când Angelo și Giuseppina Molteni au inaugurat compania, până la premiile câștigate, primul Salon de Mobilă de la Milano, deschiderea zecilor de magazine în întreaga lume.

Mai mult, aici sunt expuse câteva piese care au o însemnătate aparte pentru Molteni: de exemplu, mobilier semnat de Gio Ponti, care este acum reinterpretat în colecția Heritage, schițele lui Aldo Rossi, reclame din diverse perioade, rafturile pentru cărți de inspirație japoneză care au fost premiate în 1959 și care acum sunt foarte apreciate.
E doar una dintre piesele care demonstrează nu doar că Molteni anticipează tendințele în design, dar și că știe să creeze obiecte care trec testul timpului.

În încheiere, trebuie să spun că m-am bucurat că, în sfârșit, începem să avem și noi, în București, niște oaze de design de calitate.
Motiv pentru care repet invitația pe care v-am făcut-o și când am scris primul text pe tema asta: deschideți ușa vilei din Calea Dorobanților nr. 202. E o bucurie pentru ochi.

The post În vizită la Giussano, la Molteni&C appeared first on Mara Coman.

Dacă ați intrat cel puțin o dată în parfumeria Obsentum, atunci aproape sigur ați testat un parfum Xerjoff – un brand italian de lux care creează parfumerie de nișă și care a fost lansat în 2007 de Sergio Momo.

Nu știu dacă e o surpriză pentru voi, dar România e o țară importantă pentru parfumeria de lux – așa se face că Sergio Momo însuși a venit în țară pentru a participa la evenimentele pe care Obsentum le-a dedicat brandului său.

Cel mai recent a fost legat de Monkey Special, parfumul care poartă numele chitaristului de la Black Sabbath – Tony Iommi. O asociere neașteptată și curajoasă care a pornit de la ideea unei creații olfactive și s-a concretizat într-o experiență care îmbină mai multe tipuri de artă.

Tony Iommi – Monkey Special a fost lansat acum un an, motiv pentru care am discutat cu creatorul lui nu doar despre procesul de creație, ci și despre cum a fost primit acest parfum întunecat.

Înainte de a trece la interviul propriu-zis, vreau să vă fac cunoștință cu Sergio Momo.
Născut în 1964, la Torino, Momo a crescut într-o familie pasionată de parfumerie. Își amintește cum bunica îi arăta cu mândrie sticluțele cu arome Lanvin și Coty. Apoi, prin tatăl lui – care călătorea mult în țările din Est – a făcut cunoștință cu esențe precum tămâia și lemnul de santal.

Sergio Momo a absolvit grafică și design, a lucrat în diverse agenții de publicitate din Londra și s-a hotărât să se dedice parfumeriei după o călătorie la Grasse.

Numele Xerjoff vine de la „Joff”, cum îi spunea bunica sa, și de la „Sir”, cum i se adresau colegii londonezi.

Esențele Xerjoff sunt rezultatul unei combinații rare între creativitatea italiană, meșteșug local (flacoanele sunt realizate de artizani italieni), ingrediente fine, de calitate foarte bună, inovație. Nu e de mirare că toate acestea au dus la nașterea unor parfumuri prețioase, a unor experiențe olfactive greu de uitat.

De unde a venit ideea acestei colaborări cu Tony Iommi?

Sergio Momo: Aflasem de la un prieten comun că Tony e pasionat de parfumerie. Iar în pandemie, când toată lumea era acasă, stăteam de vorbă cu prietenii mei care îmi tot spuneau: „Trebuie să vorbești cu Tony, chiar trebuie”. Așa a început totul.

În primă fază i-am trimis niște parfumuri, iar el m-a sunat. A vrut să-mi mulțumească, dar nu printr-un simplu email. Am vorbit la telefon, apoi am mai vorbit încă o dată, apoi am început să ne cunoaștem și ne-am gândit că am putea să facem ceva împreună.

Iar acel ceva nu a fost doar un parfum, ci o experiență.

Exact. Și știi de ce? De frică.

Mă gândeam că oamenii nu vor înțelege ce am vrut să facem. Simțeam și eu că, dacă avem doar un parfum, lipsește ceva. Ca și când pui numele unui star pe o sticlă de parfum și gata.

Dar noi avem o prietenie. Iar Tony Iommi e o legendă rock. Apoi a venit el cu ideea asta, să compunem o piesă (n. red.: piesa se numește „Scent of Dark”) care să completeze parfumul. Și tot el mi-a propus să cânt și eu, pentru că știa că sunt pasionat de chitară. În final ne-am gândit să completăm experiența cu un clip, cu o poveste.

Practic, aveam muzica, aveam parfumul și aveam și o viziune. Trei aspecte multi-senzoriale pentru ca oamenii să înțeleagă mai bine ce am vrut să transmitem.

Cum descrieți dumneavoastră parfumul Tony Iommi?

Nu am vrut să creez doar un parfum drăguț, ci unul care să vorbească despre istoria lui Tommy Iommi și despre relația noastră artistică. Un parfum care să aibă o semnificație aparte. De aceea am căutat în trecutul artistului și am decis împreună că patchouli este elementul central în jurul căruia putem să construim.

Era un ingredient iubit în perioada Woodstock, în vremurile hippie, când era folosit chiar și simplu. Și apoi? Am căutat diverse alte elemente care țin de zona rock and roll și heavy metal – și aici, desigur, avem jacheta de piele și culoarea neagră, doar voiam să facem legătura cu Black Sabbath.

Deci aveam câteva lucruri cu care să lucrăm, dar ne doream și ceva modern: am ales bergamotă și condimente.

Știi, Tony Iommi este englez, e născut în Marea Britanie, dar strămoșii lui sunt italieni. Deci exista o legătură. Și, în final, apoi am adăugat ceva ce chiar cred că a făcut diferența: fructul pasiunii, care e ușor acid și aduce un touch modern. E surprinzător, mai ales că nu te aștepți să iasă ceva bun din combinația dintre fructul pasiunii și patchouli. Dar iată că se potrivesc foarte bine.

Am pus și condimente, care pentru Tony sunt foarte importante. Practic, am încercat să adaug note care au o anumită semnificație, dar care, evident, să se potrivească una cu cealaltă.

A rezultat un parfum întunecat, care să-l descrie pe Tony și muzica pe care o cântă, dar care să aibă un twist modern în același timp.

Cum este Tony când lucrează?

E foarte atent la detalii. S-a interesat de ambalaje, de tot. La fel lucrează și în muzică. Când am înregistrat piesa a stat în studio ore în șir. Mie mi se părea că totul sună bine și nu simțeam diferențele, dar el le auzea foarte bine.

Cât despre proiectul nostru, la început a fost mai dificil. Când îl întrebam dacă îi place un amestec sau un altul, nu era de ajuns să răspundă cu da sau nu. Aveam nevoie de punctul lui de vedere, aveam nevoie să înțeleg, iar Tony nu deținea toate cunoștințele sau abilitatea de a descrie un singur ingredient – pentru el e un cu totul alt domeniu.

De aceea am petrecut mult timp cu el, am vorbit despre cum creezi un parfum, cum îl poți modifica, ce se poate face și ce nu. De exemplu, dacă pui o concentrație mai mare dintr-un anumit ingredient, nu vei avea un parfum mai bun. Dacă pui mai mult patchouli, nu va mirosi mai bine.

E ca și când ai adăuga mai multă sare într-un preparat. Sau prea mult zahăr sau prea mult ulei. Totul ține de echilibru.

Tot purtând discuțiile astea, am început să ne cunoaștem mai bine. M-am împrietenit cu el și cu soția lui. Întâlnirile noastre au început să aibă un alt vibe, deci ne-a fost mai ușor să lucrăm împreună.

Și apoi a fost vorba despre încredere: el mă privește ca pe o persoană importantă în parfumerie, el e pentru mine un zeu al rock-ului. Asta ne-a făcut să credem în acest proiect comun, să fim convinși că va fi un succes.

Și, până la urmă, n-a fost doar un parfum. Ați mers mai departe.

Ne-am tot gândit, mai ales că știam că există și un risc. Am luat în calcul posibilitatea ca oamenii să nu înțeleagă acest produs. Pe de altă parte, credeam foarte mult în idee, așa că i-am dedicat mult timp și multă pasiune. Și apoi ne-am decis să scriem și o piesă pentru acest parfum. Și ne-am întrebat: “Cine o să cânte?”

După o vreme, Tony mi-a zis: „Uite, eu nu cânt. Deci n-o să cânte nimeni, o să fie o piesă instrumentală.”

Și a avut dreptate pentru că, atunci când ai un vocalist, toată atenția se îndreaptă spre el, spre cel care stă în mijlocul scenei.

Însă, în acest proiect, eroii suntem noi doi, eu și Tony. Iar oamenii ar trebui să asocieze parfumul cu muzica. Ar fi fost confuz să avem și un vocalist. Tony m-a convins și a avut dreptate, deși, în visele mele, mă gândeam să creăm o piesă pe care să o poți cânta, să o poți fredona.

Dar când auzi această melodie, vezi videoclipul, faci legătura cu parfumul și vezi că totul se leagă.

Cum a fost prima întâlnire de business cu Tony Iommi?

Ah, prima discuție a fost online. Eu eram în Torino, el, lângă Birmingham, și am avut o conversație pe zoom. Era în timpul lockdown-ului. Apoi, când am putut călători din nou, m-am dus în UK și ne-am întâlnit.

Însă inițial vorbeam pe WhasApp sau pe Zoom aproape zilnic. Eu i-am trimis un parfum cadou, el mi-a trimis o chitară.

La un moment dat chiar ne gândeam dacă vom reuși să ne întâlnim vreodată pentru că a fost o perioadă în care totul devenea din ce în ce mai dificil. Părea că pandemia n-o să se mai termine niciodată și că n-o să reușim să ne ducem ideea la capăt.

Când am început să merg în UK trebuia să stau izolat în hotel o săptămână. Dar măcar am început să ne vedem, să lucrăm împreună. Am început să cântăm și la chitară, apoi am făcut un story board pentru videoclipul piesei și tot așa.

Cum e persoana care ar purta acest parfum? Cum v-o imaginați?

Un om care este foarte curios.

Nu cred că se adresează neapărat celor care iubesc rock-ul, nici celor care cumpără de obicei parfumurile Xerjoff. Cred că e cineva care și-a spus: “Hmm, sună interesant. Hai să vedem cum au rezolvat acest puzzle.”

Ne-am dorit ca oamenii să înțeleagă ce am vrut să facem, deci am investit mult în acest proiect. Și timp, și concentrare, și bani. Știam că avem o idee bună, dar execuția trebuia să fie la fel de bună. Pentru că ea face diferența între un proiect care e înțeles de public și unul care nu ajunge la oameni.

Și am reușit: din mii de comentarii pe care le-am citit de la lansarea parfumului, doar două au fost negative. Două. Deci oamenii au fost interesați, i-au dat o șansă. Iar jurnaliștii au scris articole întregi în Financial Times, în Forbes UK; am avut o pagină întreagă în Sunday Times, nu doar o mențiune. Înseamnă că li s-a părut interesant.

Deci primiți și dumneavoastră comentarii negative?

Sigur, ca toată lumea. Sunt niște oameni care se ascund în spatele unei tastaturi și au șansa asta de a fi răutăcioși cu restul lumii.

În cazul Xerjoff, cel mai des sunt comentarii despre preț. Dar asta se întâmplă peste tot în lumea industriei de lux. Iar cei care au o problemă cu prețurile noastre, au și cu prețurile mașinilor de lux, ale hotelurilor, ale restaurantelor. Chiar dacă e la latitudinea lor să decidă pe ce anume vor să-și cheltuiască banii.

Știu la ce vă referiți. Când eram redactor-șef al revistelor Marie Claire și Harper’s Bazaar am primit deseori astfel de întrebări – de ce produsele de lux au prețuri mari.

Eu cred că e corect ca oamenii să întrebe asta. Iar noi ar trebui să le răspundem.

Mulți bani sunt reinvestiți în cercetare și în calitate. Și, desigur, într-o mulțime de lucruri care trebuie plătite. Consumatorul nu are de unde să știe ce se ascunde în spatele unui produs. Și nici nu e ceva ce se învață la școală.

Și ingredientele pe care le folosiți au un impact asupra costului.

Desigur. Multe sunt culese de mână, precum lavanda, care nu e neapărat scumpă. Dar, dacă este culeasă de mână, vei obține un rezultat mai bun în timpul distilării. Ai mai multe note florale.

Am dat doar acest exemplu al lavandei, care nu e nici rară, nici scumpă. Cei care lucrează cu legumele și cu fructele știu foarte bine de câtă muncă manuală e nevoie. Dar lucrurile astea au legătură cu parfumeria naturală, desigur. Iar noi lucrăm cu companii care ne dovedesc că tot ce ajunge în laboratorul nostru este de calitate foarte bună, dar și sustenabil.

Știu că Xerjoff e prezent în România de mult timp.

Da, a fost una dintre primele țări în care am fost prezenți. De altfel, Xerjoff a avut succes mai întâi în afara Italiei. Marea Britanie, UK, Rusia, Orientul Mijlociu și România au fost printre primele în care am crescut. De altfel, țările care au o istorie îndelungată au reușit să înțeleagă complexitatea parfumurilor noastre. E vorba despre acelea în care frumusețea e vizibilă în artă, arhitectură, chiar și în gastronomie.

Iar când mergi prin București vezi frumusețea asta, arhitectura, istoria. Nu te gândi acum la politică, te rog. Uite, arhitectura îți spune imediat ceva despre istoria unei țări. O arhitectură care are o poveste dovedește că există o istorie pe care oamenii au adus-o în jurul lor, au înglobat-o în cultura lor.

Ei bine, un parfum precum cele de la Xerjoff – complex, cu însemnătate, cu multe povești – e întotdeauna mai bine perceput în aceste țări.

Sigur, lucrurile sunt diferite în Orientul Mijlociu.

Într-adevăr, ei au alte preferințe olfactive.

Da, dar e un schimb interesant între cultura orientală și cea europeană. Azi toată lumea știe ce este acela oud, dar acum șase, șapte sau zece ani, foarte puțini știau. Era ceva îndepărtat, nici măcar nu făceam referire la oud. Iar acum cei din Orient cumpără parfumuri create de noi, iar noi le cumpărăm pe ale lor.

Este un schimb cultural foarte frumos, care nu ține cont de pașaport sau de viză și de toate lucrurile care ne separă. Nu mai sunt granițe. Oamenilor le place să experimenteze pentru că, în final, aceasta este cheia creativității.

Foto: Xerjoff.

Parfumul Tony Iommi Monkey Special (50 ml) este disponibil pe site-ul Obsentum. La data redactării articolului, prețul era de 1175 lei. 

De citit și interviul realizat de Diana Cosmin cu Sergio Momo, un material pe care l-am citit cu plăcere și care aduce informații noi despre fondatorul și casa Xerjoff.

The post Interviu cu Sergio Momo, creatorul brandului de parfumerie Xerjoff appeared first on Mara Coman.

Eram aproape epuizată când am ajuns la deschiderea oficială a noului flagship Molteni&C. Mi-am propus să stau puțin și apoi să merg spre casă, să-mi trag sufletul după o săptămână plină. Doar că m-am trezit în mijlocul unui eveniment cu mulți cunoscuți și care, imediat după salut, mă întrebau: “Ai fost înăuntru? Trebuie neapărat să intri.”

Îmi amintesc că m-am oprit pentru câteva secunde imediat ce ușa s-a închis în urma mea. M-a surprins nu doar că locul era amenajat absolut superb – și o să revin aici, chiar sunt multe de spus – , cât și felul în care o simplă ușă reușea să fie un fel de barieră între cele două lumi.

Nu mai auzeam forfota de afară: înăuntru era muzică în surdină, lumină plăcută, spațiu. Și, mai presus de toate, senzații de confort, de bine, de loc primitor.

Am făcut câțiva pași prin livingul minimalist amenajat la parter, am admirat canapeaua, fotoliile, măsuța de cafea. Insula din bucătărie e de vis și aproape că nu mi-a venit să cred când am deschis dulapurile: uși care se pliază ca într-un fel de dans și care, astfel, se deschid lin, fără grabă.

Magia continuă la etaj și la mansardă. Trebuie să recunosc că pe mine m-a lăsat fără cuvinte dormitorul, cu patul care părea extrem de comod și cu un dressing generos, la care încă mai visez.

Flagship-ul din Calea Dorbanților nr. 202 este rezultatul unui parteneriat cu BL Associates, un studio de arhitectură și design consacrat în România, condus de Brandon Lee, împreună cu asociatul său, Eduard Barbu. Eduard mi-a povestit despre vizita lui la fabrica Molteni:

Nu pot să uit momentul în care, într-o după-amiază, undeva după ora 18, eram cu unul dintre ingineri care ne prezenta diverse prototipuri de mobilier. La un moment dat, a apărut un domn respectabil, de-o vârstă înaintată, care venise sa vadă și el stadiul lucrărilor și unul dintre noile prototipuri. Era însuși domnul Molteni, care, la vârsta de 90 de ani, își păstrează programul, își respectă meseria de inginer si se asigură că lucrurile merg așa cum trebuie.

Clădirea din Dorobanți este cu adevărat impresionantă: 350 de metri pătrați în care piesele Molteni&C sunt aranjate într-o simbioză extrem de plăcută vizual. M-am îndrăgostit de canapele, de fotolii, am răsfoit catalogul pe care l-am găsit în showroom și am aflat că toată această poveste a început în 1934, când Angelo și Giuseppina Molteni și-au deschis un mic atelier în Giussano, Italia, o zonă renumită pentru artizanii care produceau mobilier.

Afacerea celor doi a crescut frumos, au venit primele premii câștigate la Concursul Internațional de Mobilă de la Cantù și, odată cu ele, primele prototipuri ale mobilierului modern. Angelo Molteni era deja un personaj cunoscut și respectat în domeniu în 1961, an în care s-a numărat printre cei 14 fondatori ai Salonului de Mobilă de la Milano.

Anii care au urmat au adus colaborări cu designeri și arhitecți renumiți, piese de mobilier iconice și un renume în estetica minimalistă de lux.

Mai mult, Molteni&C a știut foarte bine să-și consolideze poziția câștigată în zeci de ani de muncă prin proiecte pe care doar brandurile cu istorie și le permit: în 2015, pentru a sărbători cei 80 de ani ai companiei, a fost inaugurat Muzeul Molteni, în Giussano, Italia, cu un design semnat de Jasper Morrison.

Muzeul găzduiește 48 de prototipuri și de produse iconice – și îmi doresc foarte mult să-l vizitez. E trecut pe listă.

O vizită în vila în care se află showroom-ul Molteni&C e potrivită nu doar dacă vrei să-ți mobilezi o casă sau dacă ești în căutarea unei piese speciale. Pe lângă aceste contexte previzibile, când ai de făcut ceva concret, locul reprezintă și o sursă de inspirație valoroasă, un exemplu remarcabil de bun-gust, eleganță și minimalism.

E un spațiu în care poți să-ți tragi sufletul în drum spre casă – ca atunci când intri să te relaxezi într-o librărie elegantă sau într-un mic muzeu.

Însă, pentru o experiență cu adevărat frumoasă, oprește-te din când în când și pune întrebări. Vei afla, de exemplu, că unul din fotoliile de la parter (care se numește Round D.154.5) este creat după un design al celebrului arhitect Gio Ponti din 1954.

La peste 60 de ani de la nașterea acestui model, el a fost recreat printr-o colaborare între Molteni&C și Gio Ponti Archives: toate schițele și fotografiile de atunci au fost atent analizate pentru a readuce la viață acest model iconic, care altfel ar fi fost dat uitării.

Am dat doar un exemplu: Heritage este o întreagă colecție de piese clasice superbe, regândite și reinterpretate în spiritul epocii în care trăim.

Și pentru că tot vorbim despre prezent, să nu uităm că suntem într-o eră în care grija față de mediu trebuie să ne preocupe pe toți. Am regăsit acest interes și la Molteni&C: unul dintre cele mai noi materiale textile este produs cu o amprentă de carbon redusă, din 100% din PET-ul reciclate.
Un altul e creat din 100% poliester reciclat și biodegradabil.

Știu că am fost cu toții obișnuiți să căutăm materiale naturale, in, lână, mătase, cașmir. Însă, de data asta, credeți-mă pe cuvânt: când un brand de lux alege să includă în piesele sale textile din poliester reciclat, va fi de o calitate incontestabilă. Și pot să pun pariu că puțini dintre noi ar ghici compoziția fără să citească pe etichetă.

În drum spre casă m-am gândit la discrepanța dintre fotografiile pe care le văzusem cu diverse interioare amenajate de Molteni&C și senzația pe care am simțit-o când am intrat în showroom.

Deși imaginile sunt superbe, magia adevărată se întâmplă când ești acolo și atingi canapeaua, când te așezi pe fotoliu, când vezi cum intră soarele pe geam.

E o lume creată din linii, forme și lumină, un dialog între om și spațiu, culoare, atingere, textură. O întâlnire la granița dintre avangardă și tradiție care stă sub semnul rafinamentului.

Foto: Molteni&C.

The post De ce trebuie să deschideți ușa vilei din Calea Dorobanților, nr. 202 appeared first on Mara Coman.

Am avut șansa să-l cunosc pe Francesco Fresa la Italian Design Day, un eveniment organizat, în martie, de Ambasada Italiei la București.
M-am întors acasă marcată (în sensul bun) după acest interviu și, câteva zile, am vorbit cu cei apropiați despre asta. Iată de ce: știam că urma să am o întâlnire cu un arhitect foarte cunoscut – Francesco Fresa este unul dintre fondatorii Piuarch, un studio de arhitectură premiat din Milano, care a lucrat proiecte spectaculoase în toată lumea. Mă așteptam să vorbim destul de sec despre clădiri și orașe, despre premiile obținute și despre ambiții.

Însă am descoperit un om cald și modest, un om care mi-a spus că orașele au viață, că arta e mult mai valoroasă decât meseria lui. Îl ascultasem și în prezentarea susținută în fața studenților de la arhitectură și, vorbind despre proiectele sale se întorcea la un principiu foarte frumos: să dăm ceva oamenilor, să dăm ceva comunității. De aceea, uneori, în jurul clădirile de birouri proiectate sunt spații gândite pentru restul oamenilor, cei care nu lucrează acolo, dar locuiesc în vecinătate. E doar un exemplu. La fel e și Espaço, proiectul din Sao Paulo (în imaginea principală), despre care Francesco Fresa povestește și în interviul de mai jos.

De ce ziceam că întâlnirea asta trebuia să se întâmple?

Pentru că a fost cea care mi-a reamintit de ce am vrut să devin jurnalist și, acum, cea care m-am convins să duc mai departe o serie de interviuri aici, pe blog. Și o să fac asta fără să caut nume celebre, care să atragă trafic cu orice preț – ci  oameni care au de spus lucruri frumoase și de transmis mesaje importante, ce merită date mai departe.

La finalul interviului, Francesco Fresa, în modestia lui, m-a întrebat dacă răspunsurile lui mă ajută la ceva. Am răspuns afirmativ, i-am spus că mi-a făcut mare plăcere să purtăm această discuție. Însă n-am știut atunci să-i spun că dialogul ăsta nu înseamnă pentru mine doar un material pentru blog, ci e unul care m-a convins că trebuie să continui.

Mulțumesc pentru amabilitate Ambasadei Italiei la București, fără de care nu aș fi putut realiza acest interviu.

V-am ascultat discursul pe care l-ați susținut dimineață, la Facultatea de Arhitectură, și trebuie să vă spun că m-a inspirat, chiar dacă nu eram neapărat în publicul-țintă.

Unul dintre momentele în care chiar simt o satisfacție foarte mare e atunci când vorbesc în fața studenților. Mai ales prin comparație cu conferințele în fața altei audiențe, când chiar vorbești despre lucruri importante, dar uneori lumea pare adormită. (Zâmbește). Discursul meu de la facultate a fost idealistic pe alocuri, dar, când ai 20 de ani, ai nevoie de așa ceva.

Banca Transilvania

Banca Transilvania

Însă nu sunteți pentru prima dată în România.

Așa e. Relația mea cu România a început la Cluj. Acum câțiva ani am avut șansa să facem proiectul pentru sediul Băncii Transilvania. A fost un proiect foarte interesant, iar orașul, o adevărată descoperire. Auzisem despre el, dar nu știam că e chiar un oraș atât de frumos. La fel și oamenii de acolo, studenți, mulți tineri… Un oraș foarte viu, cu o energie puternică. Probabil că îmbătrânesc, pentru că îmi place această energie a tinerilor. (Râde.)

Știu că ați vizitat Clujul pentru a găsi contextul potrivit pentru proiectul Băncii Transilvania.

Într-adevăr. Noi, la Piuarch, ținem foarte mult la context, mai ales când lucrăm în afara Italiei. Nu vrem să fim niște arhitecți care vin cu ideile gata făcute, cu cultura lor, fără să țină cont de locul în care urmează să lucreze. E foarte importantă această relație dintre oameni și locul în care trăiesc. Trebuie să fii respectuos și tolerant cu mediul din jur, arhitectura trebuie să fie într-un fel de dialog cu ce e în jur, cu contextul, nu doar să construiești un turn care să arate cât de creativ ești tu, ci să fie ceva ce se integrează bine în oraș.
Cred că arhitectura e parte din viața noastră, pentru că trăim în orașe, dar noi suntem protagoniștii, nu clădirile. Clădirile rămân acolo, uneori pentru secole, dar noi suntem cei care le dăm viață. Azi am găsit acest frumos citat din Shakespeare care spune What is the city but the people.

Cum poți vorbi despre orice fără să te gândești la ce se întâmplă azi?

 

Când vorbiți despre context, vă referiți la tradiție, cultură, artă, la arhitectura locului.

La toate acestea, dar și la contextul social și politic. Acum, zilele astea, ne gândim la războiul care are loc aici, lângă noi, un război teribil și nedrept. Sunt foarte afectat de acest război pentru că am călătorit și am muncit foarte mult în Rusia și în Ucraina în ultimii 18 ani. Cred că mergeam o dată la două luni și la Kiev, și la Moscova. Am făcut o mulțime de proiecte, am mulți prieteni în aceste două țări pe care încă le iubesc, dar ce se întâmplă acum în Ucraina e o nebunie. Am prieteni care locuiesc în orașele bombardate. Și când mă gândesc la aceste orașe acum… oamenii suferă, clădirile sunt distruse.

Nu vreau să vorbesc prea mult despre asta, dar, pe de altă parte, cum poți vorbi despre orice fără să te gândești la ce se întâmplă azi? Acesta e contextul în care trăim acum, primesc telefoane și mesaje de la prieteni și clienți din Ucraina, ținem legătura.

Revin la arhitectură, dar vreau să subliniez că există o strânsă conexiune: arhitectura funcționează în context. Trebuie să spui ceva prin ceea ce faci, chiar dacă eu nu consider că arhitectura are vreo legătură cu arta. Arta e mai nobilă, arhitectura e funcțională. Arta trebuie să aducă bucurie, să exprime ce simți, să interpreteze o emoție sau o anumită perioadă; arhitectura e funcțională, e cea care le dă oamenilor un loc în care să trăiască.

Dar, totuși, un loc în care oamenilor le face plăcere să locuiască.

Uite, asta e partea creativă a arhitecturii. Dar arta ține mai mult de spiritual. Poate că putem asemăna arhitectura mai mult cu moda, pentru că și moda funcțională: ne îmbrăcăm pentru că trebuie sau pentru că e frig afară, dar nu ne place să ne îmbrăcăm toți la fel sau într-un mod plictisitor și, astfel, folosim moda pentru a ne exprima identitatea. Fiecăruia dintre noi îi place să se exprime prin modă.

Boutique-ul Givenchy în Seoul

"Fabrica" Fendi din Toscana

Birourile Dolce & Gabbana din Milano

Boutique-ul Givenchy în Seoul

Boutique-ul Givenchy în Seoul

Apropo de modă, ați lucrat mult pentru câteva case renumite.

Eu nu înțeleg nimic despre modă, cred că sunt chiar un exemplu prost: mă îmbrac mereu la fel, cu jeanși și tricou. Dar, când am deschis biroul nostru de arhitectură împreună cu alți trei prieteni (n. red.: în 1996), am avut ocazia să lucrăm pentru un brand mic la vremea aceea: Dolce & Gabbana.
Pe atunci, Dolce & Gabbana avea doar un mic magazin în Milano și un loc mic unde lucrau, cu câțiva oameni. Apoi a urmat un boom pentru Dolce&Gabbana. Acum au crescut mult și sunt super cunoscuți, dar am început înpreună într-un fel. Am lucrat pentru primele lor magazine deschise în Londra, Paris, e o relație profesională pe care am păstrat-o, colaborăm în continuare. Cred că în toți anii ăștia am lucrat pentru 150 de magazine Dolce & Gabbana din toată lumea, toate showroom-urile, headquarter-urile. E o experiență foarte frumoasă, mi-a dat ocazia să călătoresc peste tot în lume. Am lucrat apoi cu Moncler, care, la fel, era la început.

După aceea a urmat Givenchy, cu niște proiecte foarte frumoase în China și în Japonia, apoi am făcut sediul central pentru Gucci. Acum lucrăm și cu Fendi: o clădire experimentală foarte frumoasă în Toscana. E o fabrică, dar nu o fabrică tradițională, ci un loc unde se fac prototipuri și traininguri pentru cei care vor să învețe manufactura. Fendi a vrut să fie prezent în Toscana pentru că zona e foarte cunoscută pentru manufactura cu piele. Dar, din cauza competiției din China, mulți oameni care lucrau în domeniu nu mai au atât de mult de muncă, iar Fendi vrea să adune acești artizani și să facă un fel de școală. Îi spunem fabrică, dar nu e o fabrică în adevăratul sens al cuvântului, pentru că nu e despre producție, ci despre inovație și cercetare. O să fie și un mic muzeu acolo, e foarte multă verdeață, e un nou mod de a te raporta la locul în care muncesc oamenii. Nu mai vorbim de niște hale industriale în care oamenii lucrau acum o sută de ani, acum ne-am câștigat niște drepturi. Dar să te gândești că niște oameni trebuie să muncească și să fie productivi într-un mediu plăcut nu e deloc rău.

E o schimbare importantă în felul în care e privit mediul în care lucrează oamenii.

Da, lucrurile nu mai sunt ca acum niște ani. Planificăm o mulțime de clădiri de birouri și, mai nou, și clienții de cer să creăm un mediu de lucru plăcut, mai mult spațiu pentru interacțiune, unde să poți avea întâlniri relaxate; un loc de luat masa, o bucătărie, lucruri despre care nu discutam acum 10 ani. Pe atunci șefii calculau minutele pe care le lucrau angajații, iar acum toată lumea înțelege că suntem mai productivi dacă ne place mediul în care lucrăm.

Răspunsurile pentru viitor sunt în trecut, în istoria noastră. Și nu trebuie să te gândești prea mult, ci trebuie să te uiți în jur la ce a fost bine făcut.

Într-una dintre clădirile de birouri pe care le-ați proiectat ați folosit scările ca loc de întâlnire.

Sunt din Roma. Locuiesc de 25 de ani în Milano, dar nu uiți niciodată orașul în care te-ai născut. The Spanish Steps din Roma sunt acele scări care duc sus, la Trinità dei Monti, dar cei mai mulți nu folosesc scările doar ca să ajungă dintr-un loc în altul. Ci ca să ia loc, să se odihnească, să petreacă timp pe acele scări. Mi s-a părut foarte interesantă ideea de a folosi scările pentru a urca și de a le refolosi ca loc de întâlnire.
Dar asta e Roma, e despre a folosi și a refolosi: cu pietrele de la Colosseum au construit alte clădiri și palate. Trăim într-o perioadă în care vorbim despre reciclare, redefinire și reconectare, regenerare și sustenabilitate – pentru că asta a fost tema ediției de la Italian Design Day. Dar oamenii au făcut asta dintotdeauna; poate că doar am uitat la un moment dat să refolosim și să reinterpretăm. Răspunsurile pentru viitor sunt în trecut, în istoria noastră. Și nu trebuie să te gândești prea mult, ci trebuie să te uiți în jur la ce a fost bine făcut. Și așa ajungem din nou la arhitectură.
Uitându-mă la București, cred că ar trebui să avem mai mult respect pentru arhitectura tradițională și să avem curajul de a schimba lucrurile. Nu să le îngheți și nici să construiești totul nou, de la zero, ci să păstrezi această relație între istorie și ce poți schimba. Pentru că orașele sunt vii. Trebuie să te porți cu orașul așa cum te porți cu un om: ești atent să rămână sănătos, în formă bună, să nu polueze prea mult.

Grădina de pe acoperișul Piuarch studio, Milano

Piuarch studio, Milano

Grădina de pe acoperișul Piuarch studio, Milano

Piuarch studio, Milano

Am văzut fotografii din sediul Piuarch. M-a impresionat grădina construită pe terasă. De altfel, în majoritatea proiectelor dumneavoastră sunt grădini la ultimul etaj.

În munca noastră, încercăm mereu să aducem plante în interiorul, exteriorul și pe acoperișurile clădirilor pe care le proiectăm. E ceva ce dă viață, plăcere, e sustenabil – nu văd nici un dezavantaj.
Când te gândești la vechile orașe italiene îți dai seama că granițele dintre sate și orașe nu erau bine definite. Locurile nu erau verzi doar datorită parcurilor, ci și datorită faptului că, în fiecare curte, oamenii cultivau diverse. Legumele și fructele erau cultivate, desigur, la țară, dar exista o tradiție de a produce câte ceva și acasă. Îmi amintesc că, în copilăria mea, mama avea plante aromatice în balcon. Busuioc, roșii cherry. E ceva din tradiția noastră, un lucru care s-a pierdut și pe care cred că ar trebui să-l aducem înapoi. Și când spun asta nu mă refer doar la niște roșii cherry pe care să le creștem în balcon, ci să decorezi, să adaugi verdeață, să te bucuri de oxigen – sunt atât de multe avantaje. Gândește-te la perioada pandemiei, când eram acasă. Atunci, noi am folosit grădina noastră de la birou; sigur că puteam să mergem la supermarket și să cumpărăm legume, dar le aveam deja pe ale noastre. Iar grădina e și un loc de întâlnire, un pretext de a crea relații mai strânse între colegii de birou.

Pentru că ați amintit de pandemie, cum credeți că va schimba ea arhitectura și felul în care ne decorăm casele și birourile?

Cred că pandemia deja ne-a schimbat felul de a gândi, chiar dacă nu ne dăm neapărat seama de asta. Până și ideea de distanțare socială, o expresie care mie nu-mi place deloc; nu-mi place acest concept pentru că pune alături două cuvinte care nu se potrivesc împreună: socializare și distanță. Am dat la un moment dat peste o idee foarte interesantă care spunea că nu e vorba de fapt despre distanțare socială, ci mai degrabă despre felul în care selectezi oamenii pe care vrei să-i ai în jurul tău, chiar dacă există un risc. Trebuie să alegi oamenii cu care chiar îți dorești să petreci timp. Și într-un fel e un lucru bun.

Revenind, cred că deja ne-am schimbat atitudinea. Chiar dacă sperăm că pandemia se va liniști, chiar dacă acum îi spunem febră, dar nu va mai fi nimic la fel nici în modul în care trăim, nici în cel în care muncim. Pentru că am experimentat situații diferite: să locuim într-un loc care nu ne mai era doar casă, nu era gândit ca un loc în care să stai întruna. Poate că aveai o casă la țară și un mic apartament în oraș, dar, dintr-o dată, ți-ai dat seama că ai nevoie de un balcon, că trebuie să-ți amenajezi un loc în care să muncești. Deci deja conceptul de casă s-a schimbat. Muncim de acasă și am înțeles că uneori putem face asta, așa cum am înțeles și că alteori chiar ai o nevoie disperată de a interacționa cu colegii. Deci s-a schimbat și ideea de birou – biroul este acum un loc în care desfășori activitățile pe care nu le poți face acasă. Noul birou nu mai e făcut din mici camere separate, pentru că asta ai și acasă; noul birou are spații deschise, în care poți interacționa cu colegii. Deci lucrurile s-au schimbat deja în acești doi ani.

Avem un precedent istoric: după primul război mondial, am avut pandemia de gripă spaniolă. Iar gripa spaniolă a fost chiar mai rea, au murit foarte mulți oameni, dar n-am învățat prea mult despre asta, am încercat să uităm. Avem tendința asta, așa cum vrem să uităm și despre covid. Dar arhitectura anilor 20 și 30 a fost revoluționară: vorbea în special despre funcționalitate, despre igienă; clădirile ofereau mai cu mai mult spațiu, mai multă lumină. Sigur, erau anii de după război și era clar că urmează o nouă lume, mai bună. Iar noi, arhictecții, ne uităm mereu la arhitectura din acei ani.

Espaco, Sao Paulo

Espaco, Sao Paulo

Mi-a atras atenția proiectul pe care l-ați făcut în Sao Paulo. Mă refer la Espaço, al cărui scop este de a implica direct comunitatea în procesul de îmbunătățire a orașului.

Ah, a fost o idee care a venit din întâmplare. Lucram la altceva în Sao Paulo și, în același timp, ne gândeam la niște proiecte de regenerare urbană. Propusesem așa ceva în Milano: în apropiere de biroul nostru am propus regenerarea unor piațete – nu era vorba de un job, ci doar ceva ce voiam să facem în timpul nostru liber ca să avem grijă de orașul nostru, de vecinătatea noastră. Am văzut că reacțiile oamenilor a fost pozitive și de aceea ne-am gândit să facem ceva asemănător în Sao Paolo. Ne-am uitat la context, la cultură, la artă – întotdeauna ne uităm la artă, care e mai valoroasă, deci e o inspirație pentru arhitectură – și așa a luat naștere Espaço.
La început a fost doar o idee, voiam să fie ceva modular, apoi am găsit un sponsor. Totul a fost realizat din materiale sustenabile, din plastic reciclat. E ca un puzzle tridimensional din mai multe module pe care le poți folosi ca să stai, să te odihnești, să studiezi, să te întâlnești cu cineva, dar și să cultivi plante sau flori. Și apoi am dus proiectul în școli și am avut o satisfacție foarte mare pentru că am putut vedea rezultatele într-un timp foarte scurt: copiii îl îndrăgeau. E unul din rarele cazuri în care poți vedea cum reacționează oamenii în timp real. Pentru că arhitectura e, din păcate, un domeniu în care trebuie să aștepți foarte mult până când vezi rezultatul: abia acum sunt finalizate clădiri pe care le-am proiectat acum cinci ani.

Francesco Fresa s-a născut la Roma, a studiat Arhitectura și a lucrat înițial în Italia și Berlin. Apoi a lucrat la New York, la Gwathmey Siegel Kaufman Architects, companie cunoscută pentru extinderea Guggenheim.

În 1996, împreună cu Germán Fuenmayor, Gino Garbellini și Monica Tricario, a fondat Piuarch la Milano.

Piuarch este un studio internațional de arhitectură care proiectează de la clădiri de birouri, spații comerciale, până la dezvoltarea de ansambluri rezidențiale și proiecte de regenerare culturală și urbană, cu un accent constant pe valorile calității mediului și relația cu contextul.

De-a lungul anilor, studioul a proiectat o serie de proiecte în Italia și Europa, creând clădiri precum Porta Nuova din Milano, sediul Gazprom din Sankt Petersburg și sediul unor companii de top din Italia. În prezent, lucrează la proiecte majore, inclusiv Campusul institutului de cercetare al Fundației Human Technopole și noul sediu al companiei Snam, ambele din Milano, și clădirea de producție Fendi din Florența.

Piuarch a primit premiul „Arhitectul italian al anului 2013” ​​și două medalii de aur pentru mențiune de onoare la Trienala de la Milano și a fost expusă de mai multe ori la Bienala de arhitectură de la Veneția.

Foto: prin amabilitatea Piuarch

The post Francesco Fresa: “Trebuie să te porți cu un oraș așa cum te porți cu un om” appeared first on Mara Coman.

Nu că mie nu mi-ar plăcea marea, ba din contră; dar eu vreau și să cutreier orașele, să merg cât e ziua de lungă, să descopăr piețele și să mă bucur de mâncare, pe cât se poate, în restaurantele în care merg localnicii. Însă, până de curând, Ioana și Maria erau prea mici pentru asta. Făceam doi pași și mă întrebau unde e parcul; mai făceam doi pași, voiau să știe când mergem la plajă sau la înghețată și cam asta era distracția lor.

Însă weekend-ul trecut am fost toți patru la Bologna, iar fetele mele au rezistat eroic programului de cutreierat orașul. Partea bună era că mai mersesem la Bologna, deci era nou doar pentru fete. Așa că le-am luat de mână și le-am dus la plimbare, cu opriri pentru gelato, desigur.

Călătoria noastră a fost scurtă, am plecat sâmbătă și ne-am întors marți. Bagaje puține, rucsac și chef de cutreierat. Am avut noroc că a fost vremea frumoasă și sâmbătă, după ce ne-am fâțâit un pic prin oraș, ne-am dus la masă, că eram morți de foame și de poftă.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut să văd că fetițele mele își rafinează, încet, încet, gusturile la mâncare. Dacă până de curând ar fi mâncat burgeri sau cartofi prăjiți oriunde, mi-au zis clar că ar fi păcat să comanzi așa ceva în Italia. Așa că am luat paste bolognese, lasagna, clasicele paste cu sos de roșii (preferatele mele), pizza, sandvișuri cu mortadella sau prosciutto și, desigur, înghețată.

Duminică am luat trenulețul și ne-am dus la Santuario Madonna di San Luca, sus, la vreo 300 de metri de oraș. Am coborât pe jos, pe trotoarele acoperite, am fost la masă și-apoi iar am luat orașul la pas, cu tot cu fete. Centrul Bolognei nu e mare, însă era foarte aglomerat, probabil și pentru că era weekend. Piazza Maggiore era plină de oameni, la fel și zona celor două turnuri. Dar, surprinzător, am mers toată ziua și fetele mele nu s-au plâns. E drept și că au adormit imediat ce au pus capul pe pernă.

Ne-am trezit relativ devreme, ne-am dus la gară și-am luat bilete spre Veneția. În trenurile italiene e curat și civilizat, călătoria e plăcută – mie chiar îmi place să merg cu trenul.
În Veneția m-am felicitat că am ales să venim luni; era oricum destul de aglomerat și cred că, dacă am fi venit în weekend, ar fi fost super plin și greu să te bucuri de orice. Am mers pe jos, pe străduțe, până la Palatul Dogilor, le-am povestit fetelor una, alta despre oraș – dar trebuie să recunosc că nu prea au stat să asculte; erau mai interesate de buticurile care ne ieșeau în cale și ar fi vrut să cumpere tot.
Am avut noroc de o zi cu soare, dar la umbră nu era chiar bine, așa că m-am felicitat că am luat haine groase în rucsac. Ne-am înfofolit și ne-am petrecut după-amiaza pe străduțele orașului, am rănțăit ceva și-am băut ciocolată caldă și-am luat trenul înapoi. Din nou, am mulțumit în gând că Ioana și Maria au crescut și că putem face astfel de călătorii fără proteste, că au avut răbdare să așteptăm trenul.
Altfel, speram să fie mult mai impresionate de oraș, dar cred că trebuie să mai am un pic de răbdare pentru asta 🙂

Sunt două locuri în care am mâncat înghețată perfectă, minunată, superbă în Bologna. La Cremeria Cavour și la Cremeria La Vecchia Stalla. Preferatele mele sunt îngețata de fistic și de alune, mi le comand aproape întotdeauna, însă mi-a rămas gândul la un sortiment de la La Vecchia Stalla: se numește Sant’Andrea și e o aromă de portocală sau flori de portocal, mici bucățele de coajă de portocală confiată și de ciocolată crocantă. E o poezie.

The post Un weekend în Italia în formulă completă appeared first on Mara Coman.

Dacă rufele lăsate la uscat în plină stradă sau un coș de gunoi plin vă strică plăcerea unei călătorii la Napoli, nu-l vizitați și nu citiți acest articol. Pentru că, pentru mine, Napoli e poezie.

Stăteam pe canapea într-o seară, în decembrie, căutam bilete de avion fără să am în minte o destinație clară. I-am scris unei prietene, i-am cerut buletinul și am luat bilete la Napoli fără s-o întreb. Nu știam dacă vom putea pleca sau nu (din cauza pandemiei), dar biletele erau foarte ieftine și n-ar fi fost vreo tragedie să anulăm. Eu mai fusesem în Napoli, știam orașul, îmi plăcuse foarte mult, așa că mi s-a părut o idee bună pentru o escapadă de weekend.
Și iată-ne, la mijlocul lui ianuarie: două mame (și două Mare, că prietena mea e tot Mara) fugite de-acasă.

A fost pe Via Pignasecca, în cartierul spaniol, pentru că iubesc piețele dar și pentru că, în capătul străzii, e funicularul care duce sus, în Vomero. Piața de aici e cea mai veche din Napoli, cu un ușor (chiar ușor) iz turistic, dar e superbă. Du-mă în piețele italiene și-o să zâmbesc întruna! Fac poze non-stop, mă opresc la fiecare tarabă, mi-e poftă de de toate, mă minunez de aromele lămâilor, mă gândesc ce pește și ce fructe de mare aș găti la prânz dacă aș locui aici.

Când nu e pandemie, mănânc în piețele italiene – am avut niște experiențe gastronomice memorabile la niște mini-terase cu mese de plastic. De data asta m-am mulțumit doar cu niște fructe de mare deep fried, primite într-un cornet, și m-am dus să le ronțăi pe o străduță adiacentă.

De pe Via Pignasecca vezi scările. Par a fi doar câteva trepte, pe care le urci, ajungi la o stradă îngustă, vezi alte scări și tot așa. Nu se termină, ba chiar, dacă știi drumul, poți ajunge pe scări până sus, în Vomero. Însă sunt muuulte, foarte multe, iar efortul ar răpi plăcerea. De asta am urcat cu funicularul, am coborât pe scări.

Ținta mea din Vomero era Castelul Sant’Elmo, aflat în vârful colinei. Mai fusesem aici și acum doi ani, în ultima zi în Napoli, și mi-aș fi dorit să fi venit în prima, pentru că oferă o vedere de ansamblu asupra orașului. E ca un fel de hartă: înțelegi unde ești, cum e desenat orașul, cât e de mare, unde sunt Palatul Regal și Santa Chiara. Dar, pe lângă aspectele astea pragmatice, panorama orașului este o minunăție. O poți vedea din toate părțile, așa, la 360 de grade. Mai mult, la Sant’Elmo nu e aglomerat și e o liniște bună, caldă, un loc în care îți auzi gândurile. Dacă aș locui în Napoli, aș urca până sus doar ca să mă bucur de atâta frumusețe.

Lângă Castelul Sant’Elmo e Certosa din San Marino – în trecut mănăstire, acum muzeu – în care n-am intrat și-mi pare rău. Dar o s-o fac data viitoare.

Am coborât pe scări, cu google maps, și aș face asta din nou și din nou. Nu doar pentru priveliște ci și pentru că am avut șansa să descopăr și prin zone mai puțin turistice, să văd orașul așa cum e el. Sunt locuințe elegante, aflate sus, cu vedere la mare, și garsoniere sărăcăcioase în clădiri scorojite, dar înveselite de multe plante și de soare.
Cele mai multe case sunt vopsite în culori calde, galben-miere, portocaliu, cărămiziu, au obloane verzi, cerul e foarte albastru. Peste tot sunt yucca mai mici sau mai mari, ficuși cât copacii noștri, portocali, gardenii. Soarele e diferit, are o lumină mai caldă (nu glumesc, este o altfel de lumină), marea se vede la orizont.

Tot coborând și ajungând pe diverse străduțe, am găsit geamuri deschise și ocazia (de neratat!) de a arunca o privire în casele localnicilor. Cred că în anumite zone oamenii locuiesc într-o singură cameră (în aceeași încăpere erau și aragazul, și patul). Din loc în loc, în aer se simțea miros de usturoi încins în ulei de măsline. Hmm, parcă și busuioc. Și sos de roșii. Mi s-a făcut foame.

La salumeria Da Maria am mâncat gnocchi cu sos de roșii și pasta con patate e provola – adică paste cu cartofi, da, și cu brânză. E un fel de mâncare napoletan, n-arată bine, dar a fost o încântare. Am mai comandat pastele astea și în alte locuri din Napoli, dar aici au fost cele mai bune. Când ne-a servit, cel care deținea salumeria ne-a spus că le-a gătit mama lui.

Am coborât spre mare, pentru că promenada e foarte frumoasă, mai ales într-o zi cu soare. Sunt vreo două locuri în care e chiar și o bucățică de plajă. Da, plaja e foarte mică, dar e în oraș, nu în afara lui. Nu cred că vara ai loc să arunci un ac pe-acolo, dar pentru noi două a fost minunat să stăm pe nisip într-o sâmbătă însorită din ianuarie. A fost unul dintre acele momente superbe în care n-aveam nevoie de nimic altceva. Mi-era de ajuns să stau și să privesc.

Am mers în continuare pe lângă mare pentru că voiam să văd Palazzo Donn’Anna, un castel construit chiar pe malul mării. Am mai văzut în Italia astfel de clădiri vechi care sunt parțial în mare, sunt printre cele mai frumoase imagini pe care le-am păstrat în minte.
Am ajuns la Donn’Anna la apus, când cerul roz și marea albastră mi-au mai oferit un moment de poezie. N-am știut cum să ajung jos, la plaja de lângă el (sunt mai multe posibile locuri prin care să cobori, dar sunt proprietăți si plaje private).
Castelul e și el proprietate privată, sunt un fel de apartamente deținute de mai multe familii. N-am putut să nu mă întreb cum o fi să te trezești acolo.

Ei bine, însă, în zona asta nu e doar un palazzo; e inima cartierului Posillipo, elegant și bogat, cu vile cu vedere la mare și hoteluri cu multe stele. E un altfel de Napoli, unde probabil că nici cei care mi s-au plâns de mizerie nu prea mai au ce să zică. Dar, repet, depinde ce vrei să vezi.

E înțesat de străduțe înguste și pietruite, de rufe puse la uscat, de Vespa și de ghivece cu yucca, dar și de biserici și palazzo – cred că n-am mai văzut nicăieri atât de multe într-un perimetru relativ mic, ce poate fi parcurs pe jos.
Într-una dintre biserici, m-am așezat pe băncuță, alături de cei care se roagă, și m-am bucurat de frumusețea care are legătură și cu locul, și cu oamenii. Bisericile catolice sunt, de cele mai multe ori, luminoase, iar asta mi se pare frumos și liniștitor. Sunt aproape albe, au ferestre prin care intră lumina, și deseori picturile poartă semnăturile unor artiști celebri.

Oamenii care erau aici se rugau în tăcere. La un moment dat, o femeie a intrat cu câinele în biserică, s-a așezat și ea pe bancă, iar cățelul jos, lângă ea. Părea normal. N-am auzit nici bârfe, nici șușoteli, nici jale, văicăreli, telefoane care sună. Era doar o liniște deplină și vindecătoare, un moment numai bun de a-mi aminti că sunt norocoasă să pot fi acolo.

Dar, pe lângă biserici și castele, centrul vechi e un furnicar. Turiști și localnici vin aici să mânânce, stau la coadă la pizzeriile Sorbillo și la Di Matteo sau la osteria Ippolito. Alții vin doar să bea ceva sau să facă cumpărături pentru acasă – pentru că locul e înțesat de magazine cu suvenire și, un pic mai sus, cu creații ale artizanilor locali. Sunt o mulțime de graffitti pe pereți, de la mesaje la desene, unele chiar foarte frumoase. Motocicletele trec în viteză, trebuie să fii mereu pe fază. Dar e un vibe bun, într-un oraș viu și vesel, în care am lălăit pe stradă lasciantemi cantare și una notte a Napoli și-n care părea atât de firesc să faci asta.

Fotografiile din galeria asta sunt din diverse locuri, palate versus cartiere sărace, și le-am pus special împreună pentru că așa e orașul, plin de contraste. E farmecul lui

Prima dată am stat în zona Toledo, iar de data asta, la Universitate, unde a fost și mai bine, chiar am mers pe jos cam peste tot. N-aș recomanda cazări în zona gării (cam în orice oraș pare not so safe), iar localnicii mi-au spus că nu e o idee bună să cobor din Vomero noaptea, pe scări. Și în piața Pignasseca e mai bine să mergi ziua.

A fost ieftin pentru că Napoli e un oraș unde ai variante decente de cazare și mâncare la prețuri mici. Sigur, poate să fie și scump dacă alegi un hotel de lux, vedere la mare etc. Prețul minunatei pizza napoletane începe de la 5 euro, pastele pe care le-am comandat au costat mai puțin de 10 euro.

Prima fotografie din galeria de mai sus e din Napoli, de la metrou – stația Toledo. De altfel, prin oraș sunt diverse panouri care te îndeamnă să mergi cu metroul pentru că este the most beautiful metro in the world. Te izbește puțin când te gândești cât de des ți s-a povestit despre munții de gunoaie. Poate că există, dar eu nu m-am dus să-i caut. Așadar, pe scurt despre mizerie: depinde de zonă. Au și ei oamenii străzii, deși mai puțini decât la Paris, de exemplu. Sunt și locuri cu gunoaie pe lângă tomberoane, altele în care trebuie să fii atent pe unde calci, să nu dai de noroc (localnicii nu prea strâng după câinii lor), dar nu am găsit această „mizerie” teribilă despre care mi s-a tot povestit. Poate au fost exagerări – eu zic că e cam ca în București.

Cum spune prietena mea, Napoli este un oraș atât de uman: vezi în casele oamenilor, au rufele la uscat la balcoane și, uneori, chiar în plină stradă. Și nu le fură nimeni hainele alea de pe uscătoare. Nici ghivecele cu flori din fața intrărilor. Chiar m-am întrebat cum ar fi să-mi scot și eu o yucca în fața porții; credeți c-aș mai găsi-o a doua zi?

Într-o zi am dat cu nasul de un loc în care scria că „Napoli non è una città, è un mondo” – foarte frumos și foarte adevărat. E unul dintre orașele care le are pe toate (pe toate care-mi plac mie) și care mi s-a lipit de suflet. Mă voi întoarce acolo, măcar câte un weekend, pentru această grande belezza.

The post Să nu vă duceți la Napoli, că e mizerie appeared first on Mara Coman.

Și, totuși, ce facem cu țările și orașele pe care le iubim cu-adevărat? Le păstrăm în minte cu o amintire frumoasă și ne împăcăm cu ideea că nu ne vom mai întoarce niciodată acolo?

M-am gândit la asta când mi-am dat seama că, de fapt, mai sunt niște locuri pe care aș vrea să le revăd; dar habar n-am dacă voi face asta sau dacă nu voi alege, din nou, o destinație în care n-am mai fost niciodată. Cu excepția celor în care am călătorit pentru job – în cazul meu, cel mai des, la Paris – , m-am întors în destul de puține locuri.

Mă plimb zilele astea pe străzile și în piețele din Palermo, pe care le iubesc, și mă întreb dacă o să revin. Nu știu ce să-mi răspund. Îmi fac planuri, îmi zic că aș putea să vin doar așa, pentru weekend, un vineri-duminică, dar am impresia că mă mint un pic. Viața nu-i atât de simplă încât să pot să plec spontan, cu un rucsac în spate, în orice vineri. Mereu e altceva de făcut. Sau mi se pare că e un efort prea mare pentru o zi și-un pic la destinație.

Voi ce faceți cu locurile astea, care vă rămân în suflet? Cât de des vă întoarceți la ele?

Foto: Who’s Denilo ? / Unsplash

The post Voi cât de des v-ați întors? appeared first on Mara Coman.