O vacanță lungă pe roți e cel mai bun mod de a testa o mașină: ai ocazia să o conduci câteva mii de kilometri, dar vezi și cum se comportă și pe autostradă, și pe serpentine, cât consumă, cât e de rapidă, de silențioasă și, nu în ultimul rând, de comodă.

După ce am ajuns la Viena, n-am stat ore întregi în mașină decât într-o singură zi. În rest, distanțele au fost relativ scurte și așa am reușit și eu să mă bucur de condus în ritmul meu și să cunosc mașina. Am scris deja că aveam ceva emoții, mi se părea că n-o să mă descurc sau că o să dureze mult să mă obișnuiesc cu o mașină mare, dar n-am avut nici o problemă cu asta. Lucrurile ar fi stat probabil diferit dacă n-ar fi fost dotată cu senzori și camere – de fiecare dată când mi se părea că spațiul e prea mic, verificam pe cameră.

Nu mă așteptam ca o mașină care are dimensiunile lui Tiggo 8 să țâșnească atunci când ai nevoie să faci o manevră, dar, pentru că e un model hibrid, face și asta. Nu-mi place mie viteza, dar rapiditatea e altceva.

Și mai e ceva: e super silențioasă. Discretă, cu un „zgomot” comparabil cu cel al mașinilor 100% electrice. Știu că sunt oameni care preferă să audă motorul, dar eu nu sunt printre ei. Ține de preferințe, până la urmă.

O să adaug și o observație la care poate că n-aș fi fost atentă, dar fetele mele au două năsucuri foarte sensibile și mi-au zis încă din prima zi că în Tiggo 8 „nu miroase a mașină”. Adică nu are acel miros specific, cel mai probabil de benzină, de la care de obicei li se face lor rău. Și așa este: nici măcar după ce alimentezi nu se simte nici un iz. Nu știu care e motivul, dar e un lucru bun.

În drumul nostru prin Alpii austrieci am dat și peste drumuri abrupte și înguste și serpentine strânse. Pe-acolo n-am vrut să conduc. Am stat în dreapta, atentă la drum, ca un copilot de încredere. Chiar și în condițiile astea, în urcare, am văzut că e de ajuns să apeși pe accelerație și mașina pleacă instant, fără ezitări – efectul celor 279 de cai putere.

La coborâre, frânarea regenerativă a ținut viteza sub control și a mai recuperat din energie pentru baterie.
Încă ceva: Tiggo 8 e foarte stabil și n-am avut nici o clipă senzația aia de legănat (care le dădea fetelor stări de rău pe viraje).

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

După atâtea zile petrecute împreună pe drum, am apreciat detaliile cu adevărat practice:

• Scaunele: chiar și după opt ore pe drum (cu pauzele normale de cafea și dezmorțit picioarele), ne-am dat jos fără dureri de spate și fără senzația clasică de înțepeneală.

• Consumul: pentru o mașină atât de mare și plină ochi cu bagaje, sistemul hibrid și-a făcut treaba excelent și a ținut consumul foarte decent. Sigur, asta depinde și de stilul fiecăruia de condus.

• Pilotul automat adaptiv: pe autostrăzile austriece, unde limitele de viteză sunt sfinte și radarele la tot pasul, sistemele de asistență au fost salvatoare.

• Spațiile de depozitare: am avut unde să punem sticlele de apă, gustările, cablurile de încărcat fără să transformăm interiorul într-un depozit haotic. Ba chiar și loc pentru geantă am avut.

Noi am folosit mașina în varianta cu 5 locuri, ca să avem un portbagaj uriaș pentru toate bagajele noastre, dar Tiggo 8 are, de fapt, 7 locuri. Dacă ai o familie numeroasă sau pleci în vacanță cu bunicii ori cu prietenii copiilor, cele două scaune suplimentare din spate sunt o salvare la nevoie.

Trăgând linie după câteva mii de kilometri, cel mai mare atu mi se pare raportul dintre ceea ce oferă și preț. La câte dotări are – de la sistemele inteligente de siguranță și camerele care te scot din orice parcare îngustă, până la confortul scaunelor, motorizarea hibridă și spațiul generos -, prețul este extrem de competitiv.
Sigur că suma finală variază în funcție de nivelul de echipare și de configurația pe care o alegi, dar, dacă ești în căutarea unui SUV de familie care să bifeze și confortul, și tehnologia fără să simți că faci compromisuri, Tiggo 8 merită cu siguranță trecut pe lista scurtă pentru un test drive.

Modelele TIGGO sunt disponibile în rețeaua Auto Italia / Chery România.

The post Câteva mii de kilometri mai târziu: cum a fost, de fapt, vacanța noastră în Austria appeared first on Mara Coman.

Sunt pe Instagram niște reels despre cum se poartă adolescenții în vacanță de te scot din minți: le e extrem de foame, dar nimic nu e bun (pățit!), le e somn tot timpul, e prea frig, prea cald, e distanța prea lungă, sunt prea multe scări de urcat. Am râs și nu prea când am văzut reel-urile astea, ba chiar le-am și trimis fetelor mele și le-am întrebat dacă li se pare că există vreo asemănare cu cineva cunoscut. Au zis că nu :).

Mă rog, cine are adolescenți acasă știe despre ce vorbesc. Dar noi, doi adulți responsabili, ne-am propus de la începutul anului să planificăm o vacanță care chiar să le placă și fetelor. Să se bucure că merg cu noi. Am ales Austria pentru că știam că sunt tot felul de opțiuni pentru ele și pentru că speram să scăpăm și de caniculă. În mare parte, ne-a ieșit.

Din ianuarie tot facem planurile și numărăm zilele pentru acest road trip, planificat după ce s-a terminat cu admiterea și înscrierea la liceu. Și, în final, a venit și ziua cea mare: ne-am urcat în mașină cu toate bagajele, cu espressorul nostru Tchibo și am pornit la drum.

Fac o paranteză pentru că vreau să menționez că Tchibo a fost și de data asta alături de noi cu Cafissimo Now, un espressor și mai mic decât cel pe care l-am avut până acum. Ne-a fost de mare ajutor: am stat în 5 hoteluri bune, dar n-am avut espressor în cameră decât într-unul singur. Și acela era atât de bun încât eu n-am reușit să-l folosesc.

🎁Vestea bună e că am și pentru voi un Tchibo Cafissimo Now – vă spun la final cum îl puteți câștiga.
Mai întâi revin la programul din Austria care sper să vă inspire și să vă ajute pentru următoarele vacanțe în care trebuie să faceți entertainment cu adolescenți.

1. Am stat doar două zile la Viena și am avut parte de caniculă. Pur și simplu abia puteai să reziști afară, iar noi aveam planificată o vizită la Schönbrunn. Ne-am dus și, pentru că în palat trebuia să intrăm la o anumită oră, am început cu grădina zoologică – unde eu nu mai fusesem niciodată.
   A fost o idee foarte bună: până și mie, adult, mi-a plăcut. M-a fascinat un crocodil care părea din plastic până când a deschis gura și a început să meargă, m-am uitat la toți șerpii, peștii, girafele, urșii panda și koala.
   Sincer, ideea asta cu grădină zoologică + vizită la Schönbrunn mi se pare bună, îmbini cultura cu plăcutul și ai parte și de ceva entuziasm din partea copiilor.
   Dacă n-ar fi fost atât de cald, mi-ar fi plăcut să ne plimbăm și prin grădini, prin labirintul cu gard viu, însă am decis că o lăsăm pe altă dată.

    

   View this post on Instagram

    

   A post shared by Mara Coman (@maracoman)

2. Nu știam că există la Viena ceva ce se numește Haus des Meeres (House of the Sea): un acvariu imens, cu 11 etaje, iar la intrare am descoperit un spațiu special amenajat în care poți să mângâi peștii. A fost o experiență superbă și habar n-aveam că e posibil așa ceva.
   Într-o altă încăpere ai șansa și plăcerea de a petrece 20 de minute cu lemurii din Madagascar, dar asta se face cu programare prealabilă și eu n-am știut dinainte :(. Erau adorabili, deci, la următoarea vizită în Viena trecem și pe la lemuri.
   
3. Ne-am dat în roata de la Prater și imediat după am mers la un spectacol de magie, la Magic World, care e în același parc de distracții.
   Sincer, dacă nu eram cu fetele, nici prin cap nu mi-ar fi trecut să merg la așa ceva. Surpriză: a durat o oră și jumătate și nu m-am plictisit nici o secundă. A fost sen-za-țio-nal. Magicieni din diverse țări ne-au făcut să râdem și să ne minunăm în timp ce am tot încercat să ne dăm seama cum fac trucurile. Degeaba; nu ne-am prins.

    

   View this post on Instagram

    

   A post shared by Mara Coman (@maracoman)

4. Tot în Viena, pe strada pietonală care pleacă de la Sacher spre Stephansplatz o să găsiți Mythos Mozart. Intrați: e o experiență imersivă și interactivă care spune povestea marelui compozitor austriac. Mi-a plăcut mult, m-a surprins, m-a impresionat, m-a făcut curioasă. Nici aici nu s-a plictisit nimeni: adolescentele mele au testat tot ce era interactiv.
   

    

   View this post on Instagram

    

   A post shared by Mihai Vasilescu (@mihaivasilescublog)

5. După Viena, ne-am urcat în mașină și am plecat spre munți și lacurile turcoaz. Am ajuns în Grundlsee, Wolfgangsee, apoi în Innsbruck – frumos oraș! – și Sölden. Aș avea de detaliat despre toate, dar să rămânem la subiectul cu distracții pentru adolescenți. Nu ratați drumul cu telecabina în Sölden, până la 3048 de metri. Acolo găsiți Elements 007, un mic muzeu dedicat filmărilor James Bond Spectre, care au avut loc aici, și un restaurant cu o vedere superbă, Ice Q. Am mai fost acum 10 ani, iarna, când era totul alb în jur.
   

    

   View this post on Instagram

    

   A post shared by Mara Coman (@maracoman)

6. Swarovski Kristallwelten este grandios și mi-e greu să-l descriu în câteva cuvinte. E incredibil ce pot face oamenii ăștia din cristale. Sunt tot felul de instalații, las aici un singur exemplu: într-o încăpere scufundată în beznă, în care strălucesc mii de cristale, pui mâna într-un anumit loc și-ți auzi pulsul. În timpul ăsta, cristalele se aprind în ritmul bătăilor inimii tale.
   Sigur, sunt aici și piese pe care le-au purtat vedete celebre, și candelabre, și o rochie suuuperbă creată de Vlad Țenu și Lana Dumitru – motiv de mândrie pentru noi.
   Singura „problemă” o reprezintă magazinul imens de la ieșire. Trebuie să ai o inimă de piatră să pleci fără să cumperi nimic. Și eu n-am inima de piatră 🙂
   
7. Piscinele și aqua park-urile ne-au adus și relaxare, și adrenalină, după caz. M-am bucurat tare mult că am ajuns la Aqua Dome: locul arată senzațional, iar piscinele sunt încălzite. Am stat o zi întreagă, am înotat, am făcut plajă, am mers la restaurant. La polul opus s-a aflat Sonnentherme dintr-un sătuc numit Lutzmannsburg: aici a fost nebunie pentru că erau tot felul de tobogane cu apă. Mai mici, mai mari, mai rapide. Locul e imens și foarte curat și are atracții pentru absolut toate vârstele.
   Trebuie să recunosc că toboganele cu apă nu sunt chiar marea mea pasiune – dar n-am mers pentru mine, ci pentru fete și Mr. V, care s-au distrat la maximum. Timp în care eu am făcut plajă, am băut o cafea și am avut timp să citesc o carte, în liniște. A fost o zi minunată, de care chiar aveam nevoie.
   
8. Mâncarea. N-o să vă spun unde să mergeți să mâncați cu copiii, mai ales că e ceva foarte personal. Știu adolescenți care vor doar cartofi prăjiți și pizza, însă nu e cazul fetelor mele. Au avut o perioadă în care mâncau doar lucruri foarte simple, dar le-a trecut: acum vor să testeze cât mai multe. Deci am avut și niște experiențe culinare gândite pentru ele, de la street food și burgers la restaurante ceva mai elegante.
   
   Mie îmi plac șnițelele, îmi plac și cârnații de pe stradă, am o slăbiciune pentru pretzels, dar mi-a rămas gândul la un crumble cu vișine pe care l-am mâncat în Bad Aussee, la Bäckerei Schlögel. Ca să înțelegeți: a doua zi am făcut un mic ocol ca să ajung eu la brutărie. Era cât pe-aci să facem asta și la întoarcere, dar ar fi însemnat încă un drum de o oră și jumătate și am renunțat – mai ales că era târziu și era posibil să se fi terminat. Așa că iată-mă acasă, căutând rețete pentru acel crumble. Pare simplu, dar umplutura îmi pune probleme: nu era nici uscată, nici dulce, nici dulceață, nici gem.

Cele de mai sus sunt locurile care le-au plăcut fetelor. Nu garantez că rețeta noastră de vacanță e valabilă pentru toți adolescenții; copiii sunt diferiți și au pasiuni diferite. Însă e un loc bun de pornire dacă vreți să desenați un traseu de concediu în Austria.

Să nu cumva să credeți că au lipsit cu desăvârșire toanele specifice celor 15 ani. Nu. Am avut parte de ochi dați peste cap, răspunsuri monosilabice, „m-am plictisit”, „cât mai e până ajungem”, „mi-e foame, dar nu-mi place asta”. Doar că au fost ceva mai rare decât de obicei, ceea ce se poate considera a fi un succes.

Și, pe lângă obiectivele vizitate, am bifat și magazine, multe magazine, de unde copilele au plecat cu brățări, gloss-uri, magneți, pixuri, stickere și alte mărunțișuri scumpe pe care urmează să calc de fiecare dată când mă voi aventura în camera lor.

Am ajuns și la surpriza despre care v-am spus la început: am pentru voi un espressor Tchibo Cafissimo Now. Ce legătură are el cu concediul nostru? Așa cum am menționat și la început, Tchibo e un partener cu care am călătorit din Norvegia până în Spania, din Grecia până-n Austria. Oriunde am plecat cu mașina am pus espressor-ul în portbagaj și, la întoarcere, facem unul cadou unui cititor.

Concursul se desfășoară pe Instagram, regulamentul este aici, iar detaliile sunt mai jos. E simplu, trebuie doar să dați tag unor prietene într-un comentariu.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

Vă țin pumnii!

The post Cu adolescenții prin Austria appeared first on Mara Coman.

După un weekend „ca fetele”, petrecut la Napoli doar cu prietena mea, iată-ne în avion. În timp ce beam câte o gură de vin roșu, vorbeam despre revelația pe care tocmai o avusesem amândouă: că până și numai două zile de plecat în lume – fără copii, soți, responsabilități și sentimente de vinovăție – înseamnă enorm pentru minte.
Ne întorceam acasă cu ditamai zâmbetele pe buze și sute de fotografii dintr-un oraș care ne cucerise cu toate contrastele lui. Pentru că Napoli non è una città, è un mondo.

Brusc, o femeie din spatele nostru începe să țipe în timp ce avionul se zgâlțâie brusc. Sau cade?! Căpitanul ne anunță că trecem printr-o zonă de turbulențe și ne cere să ne punem centurile de siguranță. Trei pasageri scot din buzunare diverse medicamente și le oferă femeii speriate. Care n-apucă să răspundă: leșină.
Avionul pare că se oprește din cădere, dar încă ne zgâlțâie.

Câteva minute mai târziu, zburăm iarăși lin, iar semnalul „cuplați centurile” dispare. Abia atunci îndrăznesc să vorbesc din nou.

– M-am speriat, îi spun prietenei mele.
– Și eu, îmi răspunde. Și pare că nu mai avem nimic altceva de spus.

Înainte de această întoarcere memorabilă de la Napoli, iubeam să zbor.

Timpul petrecut din avion era doar timp pentru mine, un fel de răsfăț pe care mi-l permiteam fără să mă simt vinovată. Citeam, ascultam muzică, dormeam sau scriam. Rareori mi s-a întâmplat să mă plictisesc.

Eram conștientă de turbulențe, dar nu în mod deosebit. Știam că pot apărea, dar ele nu-mi deranjau niciodată somnul. Am zburat fără niciun fel de emoții până la New York sau la Kuala Lumpur.

Îmi amintesc perfect și cum, în zbor fiind, am citit o carte care începea cu prăbușirea unui avion – și n-am închis-o. Am citit mai departe, fără să evit vreun pasaj și fără să am vreo tresărire.

Însă, după călătoria de la Napoli, de acum doi ani jumătate, timpul petrecut în aer nu mai e la fel. E OK-ish pe zborurile foarte line și complicat când sunt turbulențe ușoare. Iar în geanta pe care o iau cu mine la bord nu mai am doar cărți, căști și balsam de buze, ci și medicamente. Nu le iau întotdeauna; doza e atât de mică încât nu sunt convinsă că mă ajută.

Încerc să citesc și câteodată chiar reușesc să mă concentrez la povestea din roman. Alteori închid cartea și inspir rar, cât număr până la 7. Țin aerul în piept la fel de mult, expir în același ritm. Chiar are efect, deși nu mă liniștește pe cât aș vrea.

Mă uit în jur și văd că toți ceilalți sunt calmi, dorm sau se uită la seriale. Strewardesele servesc cafea; nicio urmă de grijă nu li se citește în ochi. Toate astea îmi confirmă, încă o dată, că sunt în cel mai sigur mijloc de transport – statistic, cele mai rare accidente sunt cele aviatice.

Îmi propun să nu las teama să mă copleșească și să accept că, în avion, nu sunt eu cea care deține controlul. Let it go, îmi zic, mai ales că nici nu pot să cobor la prima.

Să nu zbor nu e o opțiune pentru mine. Vreau să văd lumea, să mă duc în Italia de trei ori pe an, să stau trei săptămâni într-o țară asiatică, să… Și, într-o zi, m-am trezit că-mi doresc să anulez o călătorie din cauza fricii. Acel moment a fost un fel de nino-ninoooo! Nu pot să fac asta!

Atunci am încercat să fac ceva cu frica mea cea nouă. De la medicamentele prescrise de medic, la clipuri cu piloți cu mii de ore de zbor care spun că n-au avut niciodată probleme serioase la bord sau la reels-uri cu psihologi care te învață cum să respiri ca să-ți controlezi anxietatea.

După ce le-am bifat pe toate, mi-am zis: dacă stau de vorbă cu un pilot, sigur o să mă liniștesc.
Animawings mi-a îndeplinit dorința și mi-a făcut cunoștință cu Andrei Mihai Enache. Mă așteptam la o întâlnire oficială, la sediul companiei, dar am avut tratament de 5 stele: Andrei m-a primit în cabina de pilotaj.

„Hai să-ți arăt”, îmi zice, și eu simt cum mă încordez când apasă pe butoane.

Bordul e plin de luminițe și-l întreb, cu jumătate de gură, dacă se poate întâmpla ceva.
Râde. E calm, prietenos, relaxat. „Nu plecăm nicăieri”, continuă ușor amuzat. „Vreau doar să vezi cât de multe lucruri trebuie să verificăm înainte de zbor – și nimeni nu pleacă dacă nu e totul OK. Fiecare detaliu e controlat de mai multe ori și de mai mulți oameni. Foarte rar există lucruri care te pot lua prin surprindere”, mă lămurește el în timp ce, pe ecrane, bifează tot felul de informații.

Și turbulențele?

„Știu că pot fi inconfortabile”, recunoaște el. „Dar turbulențele nu sunt periculoase. Sunt niște variații ale aerului prin care trecem. Ca atunci când mergi cu mașina pe o șosea cu gropi – nu e plăcut, dar nu e periculos. În istoria aviației nu există niciun avion care să se fi prăbușit din cauza turbulențelor.”

Am reținut această ultimă frază și deseori, când călătoresc, mă gândesc la ea. Mă ajută.

Există, totuși, situații în care oamenii se pot răni în timpul turbulențelor mai severe: când nu-și pun centura de siguranță. Asta, însă, e decizia celor care nu vor să asculte de indicațiile echipajului de zbor.

Citisem că turbulențele se împart în trei categorii: ușoare, medii și severe.

Andrei are peste 3000 de ore de zbor și-mi spune că n-a avut parte de turbulențe cu adevărat severe și nici de vreo problemă serioasă în zbor.

Apoi mă întreabă ce e cu mine, ce mi s-a întâmplat, de ce mi-e teamă. Îi povestesc despre întoarcerea mea de la Napoli și despre golul de aer…

„Știu, e o expresie, dar nu există goluri de aer, nu există vid, sintagma e greșită. Probabil vine de la impresia de cădere în gol. Asta se întâmplă când avionul trece printr-o zonă cu o scădere bruscă a presiunii aerului și da, ai senzația de cădere. Dar avionul nu cade. E doar o senzație, e ceva de scurtă durată și nu are efecte.”

Am mai stat de vorbă despre aterizări ratate pe care el le numește proceduri standard, deci nimic memorabil nici aici. „Noi spunem că un pilot bun e cu trei pași înaintea avionului”, îmi zice. Ca să evite orice risc – cum ar fi ceața, vizibilitatea redusă sau un stol de păsări –, pilotul preferă să nu aterizeze și să reia procedura când totul este sigur.

Am zburat și după discuția cu Andrei.

V-aș minți dacă v-aș spune că mi-a dispărut orice teamă.

Încă sunt foarte conștientă de orice fel de turbulențe și caut indicii în ochii echipajului de bord. Pe de altă parte, când pilotul ne cere să ne cuplăm centurile de siguranță, am de ce să mă agăț: totul e verificat de mai mulți oameni, n-au fost accidente aviatice din cauza turbulențelor și da, senzația seamănă cu condusul pe o șosea plină de gropi.

Nu e plăcut, dar nu sunt în pericol – și e foarte important să îmi amintesc asta. Pentru că, așa cum vă spuneam, vreau să văd lumea.

Foto: Unsplash, arhiva personală

The post În aer appeared first on Mara Coman.

Am zburat cu companii low cost destul de des în ultima vreme – zic asta din capul locului pentru că, întra-adevăr, ele au făcut călătoriile mult mai accesibile pentru mulți dintre noi. Nu mă refer doar la preț, dar și la timp și comoditate: e mult mai simplu să iei un zbor direct spre Salerno decât unul cu escală, de la o companie de linie. Știu că nu toată lumea gândește la fel, dar eu, una, prefer să fac asta.

Sigur că nici prețul – deseori mult mai mic decât cel al companiilor de linie – nu e de neglijat, mai ales că noi suntem patru.

Și-acum să vă zic de la ce m-am luat.

Oameni buni, eu am învățat că în aeroport și în avion faci ce ți se spune.

Dacă trebuie să-ți dai jos cureaua pentru controlul corporal, o dai. Dacă ți se spune să-ți pui centura în timpul zborului, o pui. Dacă-ți cere echipajul să pui telefonul pe mod avion, faci exact așa. Numai că mai mult de jumătate din pasageri se poartă de parcă toate aceste cerințe sunt facultative.

Am stat la multe cozi, în multe locuri din lume. Indiferent că eram în Frankfurt sau în Amsterdam (unde era aproape isterie, că era să pierdem avionul), în Tel Aviv, New York, Oslo, Napoli sau Bodo, nicăieri n-am văzut nebunia de la o coadă formată în majoritate din români. E efectiv fascinant.

De obicei stau pe scaun până urcă majoritatea oamenilor, că știu că am un loc pe biletul de avion și că nu mă ajută cu nimic să stau la coadă cu 45 de minute înainte să înceapă îmbarcarea. Tot pe locul ăla ajung.

Mă rog, nu e treaba mea, oamenii pot sta la coadă cât vor, nu mă încurcă cu nimic. Dar mă scot din minți când încearcă să se bage în față. Mai ales că nu înțeleg de ce, doar n-o să ajungă înainte la destinație.

Știți metoda, nu?: nu se așază în spatele tău, ci paralel. Sau cumva între cei din fața ta și tine, în stânga sau în dreapta, cât să nu poți să îi întrebi de ce stau în față – pentru că tehnic nu sunt chiar acolo. Apoi profită de primul moment de neatenție, de aglomerație, de spațiu care se strâmtează brusc și zbang!, se trezesc în fața ta. Și asta într-un mod absolut nevinovat – n-a fost vina lor, ci o întâmplare.

Îmi amintesc un astfel de moment în Otopeni, când eram doar eu cu fetele mele la o coadă din asta la îmbarcare. Practic, fără bărbat; deci pradă ușoară.

Și văd cum un individ și-o individă, ambii 50+, fac schema cu așezatul paralel, apoi se bagă în fața mea. N-am de lucru și de spun că stau la aceeași coadă, în caz că nu m-au văzut.

Ce mi-au auzit urechile de la acest domn!

Printre altele, că ar fi trebuit să-mi facă aeroport direct de la Botoșani – că deh, doar dacă eram din Moldova ar fi putut să mi se pară nedrept că mi se bagă cineva în față.
Mi-a plăcut și doamna, care vorbea cu soțul despre mine de parcă n-aș fi existat: „Vasile, ți-am zis de acasă că nu vreau scandal! Las-o, că m-a și lovit cu rucsacul ăla din spate de vreo două ori.”

Foarte greu mi-a fost să mă abțin și să nu-i spun că, dacă am lovit-o cu rucsacul din spate stând la o coadă în spațiul deschis din Aeroportul Otopeni, ea era cea care nu respecta distanța de bun-simț și-mi sufla în ceafă.

Nici nu te urci bine că începe negocierea locurilor. Nu vă mutați dumneavoastră aici, să stau și eu cu mama? Puteți merge două rânduri mai în față, ca să fiu cu soția?

Știu bine că e un cost în plus dacă vrei să-ți alegi locurile, dar, când e musai să stai lângă mama, plătește locurile alea.

În cel mai recent zbor am asistat siderată cum o doamnă – care venise cu soțul, doi copii mici și o bunică – aproape că a mutat jumătate din avion.
După vreo zece minute de parlamentări rezolvase să stea cu soțul și copiii, dar trebuia musai să fie și bunica aproape. Spre surprinderea mea, a reușit. Dar trebuia să vedeți fața celor din echipaj: permutările păreau că nu se vor termina niciodată.

Spre Tenerife am zburat 5 ore și 40 de minute, timp în care s-a aprins destul de des semnalul „centură de siguranță obligatorie”. Ca de obicei, stewardesele au anunțat asta, au spus și că toaletele vor fi închise, dar ce să vezi? Fix la un minut după, o doamnă vrea să meargă la toaletă.

Așa a fost tot drumul: cred că 20-30 de oameni au mers la toaletă deși erau turbulențe – ușoare, dar erau. Toți au zis că au o urgență și că își asumă răspunderea.

Mai sunt și cei cu copii mici. Sincer, chiar înțeleg că nu e ușor să călătorești cu copiii, mai ales când n-au vârsta la care să înțeleagă ce le spui.
Dar mie chiar mi-ar fi teamă să nu-i pun centura copilului când e semnalul respectiv aprins.
Fetița din fața mea nu doar că nu avea centura; era în picioare. Nu pe scaun, ci pe măsuța pliabilă din fața scaunului.

E de la sine înțeles că, dacă sunt turbulențe și trebuie să porți centura, nu poți face asta decât dacă stai jos.
Ghiciți ce: cred că un sfert din pasageri s-au plimbat, pur și simplu, prin avion. Că era zbor lung și înțepeniseră. Lucru pe care îl înțeleg perfect, dar, serios, nu e mai indicat să te dezmorțești când nu sunt turbulențe?

Am fost anunțați că în scurt aterizăm, s-au repetat aceleași mesaje cu centurile de siguranță când un domn se ridică brusc de pe scaun și deschide compartimentul de bagaje. Care nu, nu trebuie deschis în astfel de situații, că e posibil să cadă vreo geantă de-acolo și să rănească pe cineva.

Din fericire avem o coborâre lină, nu cade nimic, iar domnul își rezolvă problema urgentă: își ia troller-ul. Nu că-i trebuia ceva, dar să nu mai aștepte după ceilalți la aterizare. Eventual să coboare primul.

Nu mai zic că, atunci când avionul începe să ruleze pe pistă, jumătate dintre pasageri sunt în picioare, să-și ia repede bagajele. Dacă ar putea să deschidă ușa, cred c-ar încerca să și coboare din mers, că e grabă mare.

Acestea fiind zise, vă las cu o altă întâmplare. Nu mai știu unde plecam, dar nici nu contează.

După ce toată lumea a fost rugată să-și pună telefoanele pe mod avion, un pasager din fața mea a făcut un live pe Facebook cu decolarea.

De înțeles, de altfel: nu putea rata o astfel de ocazie. Cum să nu faci un live cu acel peisajul superb și nemaivăzut de la… Otopeni?

Foto: Unsplash + și Getty Images pentru Unsplash.

The post Oamenii care se poartă de parcă n-au mai zburat niciodată appeared first on Mara Coman.

Surpriza e că m-am îndrăgostit de locurile astea. Atât de mult încât vreau să mă întorc. Ba chiar am discutat cu domnul V. despre ce șanse ar fi să ne mutăm aici. Nu prea sunt, dar ne-ar cam surâde.

Înainte să înșir părțile bune, vă zic ce dubii pe care le aveam înainte să ajung aici. Inclusiv cu vremea.

Când auzeam că sunt 22-24 de grade nu mi se părea mare chestie. OK, nu se compară cu iernile din România, nici cu primăverile, dar tot nu-mi suna a vară. Am pus costumele de baie în bagaj doar așa, să fie. În schimb am luat un fes, să nu îngheț pe undeva :)).
Eram convinsă că n-o să am nevoie de sandale sau flip-flops – greșit, dar aia e, am umblat în sneakers toată vacanța.

Nu știu cum să vă explic asta, dar 22 de grade la soare aici, în Tenerife, sunt vis. Am stat în rochie și-n pantaloni scurți și a fost mai mult decât bine. Am stat la plajă ore întregi, în costum de baie, fără cel mai mic disconfort.

Alt lucru care nu-mi plăcea e că majoritatea oamenilor îmi povesteau doar despre plaje. Mergi pe plaja aia, mergi pe plaja ailaltă.

Totul bine și frumos, dar eu, când călătoresc, vreau să văd și orașe, oameni, piețe. Ador plajele, însă am nevoie de mai mult de atât.
S-a lămurit și aspectul ăsta. Stăm în Capitală, în Santa Cruz de Tenerife, un loc care merită luat la pas. Iar de Purto de la Cruz m-am îndrăgostit – acolo mi-ar plăcea să mă mut.

Și acum să trecem la ale noastre. Motive pentru care vreau să mă întorc aici sunt destule, le înșir mai jos.

Am avut de la 19 la 27 de grade ziua. Mai cald când am ajuns, mai răcoare în ultimele zile. Dar ne-am simțit foarte bine, am putut să ne plimbăm cât am vrut (la 35 de grade nu aș fi rezistat), am stat pe malul mării, am făcut plajă.

Ioana și Maria au făcut baie în trei zile diferite. Eu doar în una și mi-a plăcut la nebunie. Aș fi regretat să nu fac asta și m-am simțit bine. Apa era rece, dar afară era foarte cald și a fost o combinație bună.

Încă ceva despre vreme: în sud, unde sunt plajele, de obicei e vremea mai bună. La noi, în nord, a și plouat câteva zile. Partea cea mai bună e că insula e destul de mică și reușeam să fugim de ploaie.
În cel mult o oră (hai, o oră și ceva dacă e aglomerat) ajungi cu mașina în cealaltă parte a insulei.

Am făcut asta câteva zile la rând: plecam pe ploaie din Santa Cruz de Tenerife și stăteam la plajă undeva în sud. Nu ne venea să credem că diferența e atât de mare.

Deși înainte să ajung aici aveam impresia că n-o să mă surprindă prea mult – doar am mai văzut plaje, unele de o frumusețe care m-au lăsat fără cuvinte – , am avut și în Tenerife niște wow moments. Ador Las Teresitas, plaja din Capitală, și Playa Maria Jiménez, plaja neagră de lângă Loro Park, din Puerto de la Cruz (fotografia de deschidere a articolului este de acolo).
Am stat pe ambele fără să fac nimic și mi-a fost bine. Mă rog, cu o carte, cu un pahar de cava, știți voi.

E plin de turiști și probabil că și ei contribuie la starea asta de vacanță. Dar pentru că sunt în Santa Cruz de Tenerife, în Capitală, sunt și mulți localnici.

Poate n-am stat de ajuns, poate nu am simțit eu toate măruntaiele orașului, poate că e și final de decembrie, însă n-am prea văzut oameni grăbiți, stresați, nervoși, agitați.

Mi se pare fascinant cum insistă să ne vorbească în spaniolă chiar și când e clar că nu înțelegem – bine, e straniu pentru mine că ei nu știu engleză deși lucrează în restaurant (în nord, că în sud vorbesc engleză toți). Dar uite că ne descurcăm și fără.

O întâmplare care m-a surprins plăcut: eram într-un supermarket și l-am întrebat pe vânzător ce program au pe 24 și pe 25 decembrie, când bănuiam că vor fi toate restaurantele închise și că, totuși, va trebui să mâncăm ceva.

Omul mi-a zis că pe 25 decembrie au program normal, dar am vrut să mă asigur, ajutată de Google translate, că m-a înțeles. Chiar e deschis în ziua de Crăciun? Sigur?

Ce credeți că a făcut el, deși în spatele meu se făcuse coadă, erau oameni care voiau să-și plătească cumpărăturile? Mi-a scris, frumos, pe bonul fiscal programul supermarketului în zilele de 24, 25 și 31 decembrie.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

Am mâncat bine peste tot. Atât de bine încât cred că acasă mă așteaptă o lună cu broccoli, roșii, grătar de curcan și brânză din aia slabă și fără gust.

Ce am mâncat? Paella, creveți cu ulei și usturoi, jamon, tortilla de patatas, cartofii lor canarioți, cu sosurile delicioase, baby calamar, caracatiță, empanada (un fel de plăcintă umplută cu carne). Și apoi fructele: papaya, mango, maracuja, banane cultivate aici – care au o aromă minunată, ceva ce n-am simțit niciodată înainte.

M-am simțit ca într-un mic paradis culinar.

Inițial am crezut că mi se pare, apoi mi-am dat seama că e adevărat: totul e mai ieftin. Și benzina, și ce am cumpărat din supermarket, și ce am comandat la restaurant – sau, poate, în funcție de restaurant, să zicem că am plătit ca acasă.

În prima zi am fost la plaja Las Teresitas pentru că era aproape de Santa Cruz de Tenerife, unde am stat noi. Și m-am blocat când am aflat că un șezlong pe plajă costă 3 euro. Apoi m-am dus la bar: 2 euro un suc, 2,5 euro un pahar de vin. Nu-mi venea să cred.

Da, în sud (zonă cu mai multe plaje și unde e un pic mai cald), prețurile sunt ceva mai mari. 6 euro un șezlong la Playa El Duque, dar eram totuși în zona hotelurilor de 5 stele.

Încă ceva despre prețurile de la plajă: nu te obligă nimeni să cumperi șezlong sau băuturi de la terasa din apropiere. Poți să vii cu un prosop, să-l pui direct pe nisip, și cu sticla cu apă de acasă.

Mi-am dat seama de asta din primele zile. Nu am avut senzația aia că trebuie să văd tot și că nu am timp. Că trebuie să fac cât mai multe într-o zi. Că e acum ori niciodată.

Nu știu ce anume m-a făcut să mă relaxez, dar a ajutat enorm. Poate pentru că nu sunt într-un oraș cu 1000 de obiective de bifat, poate pentru că îmi doresc să mă și odihnesc și să nu ajung acasă frântă.

Am primit de la voi multe sfaturi cu locuri în care trebuie să ajung și le-am ales doar pe cele care ni se potrivesc nouă, acum, în formula asta.
Adică n-am mers cu mașina pe trasee complicate, pentru că fetelor le e rău. N-am făcut hiking pentru că nici nu e pe lista mea de dorințe, dar nici nu aveam echipament potrivit.

Din același motiv n-am urcat nici pe Teide. Nu dați cu roșii, vă cred că e o experiență – dar n-am simțit că-mi doresc să plec cu haine groase în caz că e vânt, plouă sau ninge (chiar a nins sus, pe munte.
Am urcat o dată pe un vulcan, în Santorini, știu ce ziceți cu view-ul și peisajul selenar, dar n-am avut chef să repet experiența. Poate data viitoare.

The post 7 motive pentru care vreau să mă întorc în Tenerife appeared first on Mara Coman.

În cazul meu sunt valabile ambele variante. Sunt locuri pe care vreau să le văd și atunci scotocesc internetul până când găsesc niște bilete de avion la prețuri decente – ceea ce s-a și întâmplat recent cu Tenerife.
Bine, zborurile către Tenerife nu sunt neapărat cele mai scumpe, dar, când trebuie să cumperi patru bilete, situația devine ușor… provocatoare, să zicem.

Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, destul de des, mi-am făcut planuri de călătorie doar pentru că am găsit bilete la un preț de nerefuzat.
Așa a fost cu Budapesta. Nici prin gând nu-mi trecea să mai plec undeva, dar am găsit o super ofertă fix în perioada în care Ioana și Maria aveau vacanță. Și nici nu văzusem Budapesta până atunci.

Deși am pretenția că știu unde și cum să caut bilete de avion, nu-mi iese chiar întotdeauna. Adică mă trezesc în mijlocul verii că sunt super obosită și că vreau în vacanță cât mai repede. Și să vedeți ce: e perioada în care toți oamenii vor să plece în concediu, toți caută cazări și bilete de avion, iar prețurile sar în aer.

Ținând cont de cele de mai sus m-am decis să planific din timp măcar una sau două călătorii pentru anul ăsta și să cumpăr zborurile în luna în care sunt cele mai ieftine. Știți care e aceea, da? Ianuarie.
Adică mă pun pe treabă ACUM.

Vola.ro a analizat și costurile, și obiceiurile de călătorie, și a schimbat numele primei luni din an în ieftinuarie.

Asta pentru că biletele de avion au acum costuri cu până la 60% mai mici decât dacă sunt cumpărate mai aproape de perioada de plecare.

Practic, e cel mai bun moment să ne facem planuri: intrați pe Vola.ro și vedeți ce oferte sunt, poate vă vin idei.

Eu m-am simțit extrem de bine în Tenerife la finalul anului trecut, așa că primul plan pe care vreau să-l fac este tot pentru luna decembrie.

Visez tot la o destinație cu soare și n-aș zice nu nici să mergem în același loc. Deocamdată însă analizez și compar ofertele de vacanță în locurile în care e cald de Crăciun și Revelion.

Mai avem pe listă unul sau două road trip-uri – ca de obicei, eu voi zbura, dar Mihai cred că va pleca tot cu mașina – , dar nici pentru ele nu am decis destinația.

Există și ceva mai puțin vag în planurile mele: în vară, mai mult ca sigur vom merge toți patru la locul nostru din Grecia, cel puțin o săptămână. Deci caut și zboruri către Salonic.

Nu știu dacă mai e loc, dar mi-ar plăcea să-mi îndeplinesc dorința de a merge din nou în Italia, țara pe care o iubesc eu cel mai mult. N-am fost niciodată în Puglia și nici în Toscana și simt că e momentul să repar greșeala asta.
Așa să-mi ajute ieftinuarie.

Foto: Unsplash+ și Getty for Unsplash.

The post Cele mai mici prețuri la biletele de avion sunt ACUM appeared first on Mara Coman.

Revenind: biletele de avion cu prețuri rezonabile, vacanța copiilor și faptul că nu văzusem Budapesta până acum m-au convins. Cum toate astea se întâmplau la final de octombrie, început de noiembrie, m-am gândit că ar putea fi frig și ploaie, așa că am făcut ședință. Ioana și Maria au zis că vor să meargă indiferent de vreme: ne îmbrăcăm, luăm o umbrelă, găsim noi ceva de făcut.
Domnul V. a ridicat o sprânceană: el nu vrea, că sigur plouă la Budapesta. El vrea la Valencia.
Cum la noi acasă e democrație la capitolul vizitat diverse locuri, am luat trei bilete de avion la Budapesta și am decis că o să plec doar eu cu fetele, să ne plouă pe noi.

Long story short: mai aproape de plecare, domnul V. a decis că vine și el, dar cu mașina. Motivele sunt aici.
Vremea a fost mi-nu-na-tă, soare, călduț, spre 20 de grade, numai bună de plimbat. Pe când la Valencia s-a dezlănțuit iadul, nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să ne trezim acolo.

Asta e, trebuie să mai asculți și de femei.

După acest intro care explică cum și de ce am ajuns în Ungaria, vă las mai jos câteva lucruri care cred că vă vor fi utile în caz că mergeți la Budapesta:

1. Transportul în comun e foarte bine pus la punct, am ajuns peste tot cu autobuzul, tramvaiul, metroul sau funicularul.
   Îmi spusese un prieten să nu-mi fac griji, că pot plăti cu cardul direct în autobuz, deci ne-am urcat liniștiți și încrezători. Doar că, ce să vezi, lucrurile nu stăteau chiar așa. Deci cumpărați-vă bilete înainte.
   Singurul autobuz cu care am mers eu și unde puteai plăti direct cu cardul e 100E – notați-l, că merge direct la aeroport.
2. Mergeți să vedeți Marea Sinagogă, este superbă, dar nu vă mulțumiți doar cu ea.
   Cartierul evreiesc e fascinant. Merită să vă pierdeți pe străduțe: veți găsi multe cafenele și restaurante (unele servesc chiar și mâncare kosher), un fel de flea market în care predomină bijuteriile și, tot pe acolo, o zonă animată, cu street food.
3. Pisicile. La Budapesta sunt două atracții care au legătură cu simpaticele feline: Zoo Cafe și Muzeul Pisicii.
   La muzeu n-am putut lua bilete, era sold out.
   Iar la Zoo Cafe ne-am așezat la coadă. Și-am stat, și-am stat, până când am reușit să intrăm și am aflat că nu ne primesc fără rezervare. Am fost poftiți afară, să sunăm pentru rezervare, și puși în temă că primul loc disponibil este peste patru zile.
   Partea bună e că se va deschide Zoo Cafe și la București, mi-a zis o prietenă. Cică o să fie și tarantule.
   Partea și mai bună e că eu am pisicile mele, îmi beau cafeaua cu ele zilnic, fără rezervare :).
4. Chimney cake sau, pe numele lui mai cunoscut, kürtőskalács :).
   Inițial nu m-au tentat, că doar găsim și în București, dar mi s-a făcut poftă fix în centru, pe Vaci Utca, unde am dat aproape 50 de lei pe unul. Dar nu oricum, ci cu Nutella și cocos. Fetele și-au luat ceva cu frișcă și înghețată. Ne-a plăcut.
   E bine de știut că, imediat ce ieșiți din centru, veți găsi kürtőskalács la jumătate de preț. Nu știu dacă tot cu ciocolată și înghețată, nu m-a mai interesat, că nu mai puteam :).
5. Urcați la Castelul Buda cu funicularul, e o panoramă superbă.
   Noi am fost la apus și, recunosc, m-a cam apucat invidia acolo când mi-am dat seama ce Capitală frumoasă e la doi pași de România. Tot ce e în jur e grandios, muzeele arată senzațional. Ce să zic, se vede și se simte că țara asta a făcut parte dintr-un imperiu.
6. Langoși. Nu se poate să mergi în Ungaria și să nu mănânci langoși. Musai cu usturoi.
   Au fost mai bune cele luate de la un chioșc de pe stradă decât cele mai „elegante”, dintr-un restaurant specializat în langoși și gulaș.
   Am mâncat și papricaș, și gulaș, și un fel de sarmale maxi. Ne-au plăcut toate. Inclusiv tortul doboș.
7. Nu ratați vizita la Madame Tussauds. Probabil că nu m-aș fi dus dacă nu eram cu fetele – și ar fi fost o mare pierdere. I loved it!
   M-am bucurat ca un copil de tot ce s-a întâmplat acolo, mi-au plăcut decorurile, surprizele de Halloween (de exemplu, un schelet la toaletă), întâlnirea cu domnul Clooney căruia îi bătea inima ❤️.
   Vorbesc serios, e singura statuie din ceară care are un mecanism ce imită bătăile inimii. E foarte tare.
   Aici am luat bilete online, de pe o zi pe alta, și era relativ liber.
   
   

   

   
8. Puteți trece cu vederea Ikono. Eu n-am fost prea atentă (v-am zis că nu m-am documentat înainte) și le-am dus pe fete.
   S-au bucurat, dar cred că e o experiență mai potrivită pentru copii de cel mult 8, hai 9 ani. E de ajuns să plătiți bilet pentru un adult (dacă trebuie să fie însoțiți copiii) care, oricum, se va plictisi groaznic. Niște confetti, niște efecte luminoase, o piscină cu bile, niște locuri pentru selfies. Noi, în 15 minute, eram afară.
9. Ce mi s-a părut interesant, dar n-am mai ajuns, e Light Art Museum – dacă vă plac acest gen de experiențe. Și mai e o ciudățenie, dar eu n-am avut chef de ea: House of Terror.
   De Galeria Națională (care e sus, la Castelul Buda) sau de MODEM nu mai zic, că sigur le găsiți și singuri.
10. E greuț cu parcarea. Știu că Budapesta e destul de aproape, că se ajunge relativ ușor cu mașina, dar eu, una, n-aș fi avut chef să am grija parcării pe cap. S-a luptat cu asta celălalt adult responsabil, care n-a vrut să zboare.

Ideea e că, deși subestimasem orașul ăsta, m-aș întoarce. E frumos, e tare frumos, m-am simțit bine, m-am plimbat mult, e superb inclusiv noaptea.

Voi ați fost la Budapesta? Dacă da, ce v-a plăcut?

Foto: Unsplash+, arhiva personală.

The post 10 lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le știu înainte să vizitez Budapesta appeared first on Mara Coman.

Data trecută când am scris despre Laponia v-am întrebat cu ce ne îmbrăcăm. Și chiar m-au ajutat sfaturile voastre.

În primul rând m-au încurajat pentru că mulți dintre voi mi-ați spus că ați fost acolo și n-a fost chiar atât de frig.

Și, în al doilea rând, m-am lămurit că stau bine la capitolul haine de lână și jachete de iarnă. O să cumpăr pantaloni de schi de pe Vinted, iar ieri am primit prima pereche de Moon Boots de pe Vestiaire Collective. Sunt galbene și aproape că-mi plac.

Laponia nu e ieftină, dar partea bună e că agenția cu care mergem noi, Familia HaiHui, acceptă și plata în rate.

E un zbor charter cu Animawings – asta înseamnă că nu avem escale, nu schimbăm avioane, deci totul e mai lejer. Aterizăm în Rovaniemi, capitala Laponiei, care e undeva în nordul Finlandei.

Bonus: sunt incluse bagajele de cală. OK, e o escapadă de câteva zile, dar tot ne trebuie loc să punem pantalonii de schi. Că doar n-o să mergem în Moon Boots la aeroport 😊.

Noi am ales să stăm în Satul lui Moș Crăciun, că așa și-au dorit fetele. Sincer, și eu prefer să fiu acolo, să mă plimb printre căsuțele ninse. Am așa, o imagine parcă ruptă din povești pe care sper să o găsesc la fața locului.

Agenția care organizează excursia oferă însă două variante de cazare:

1. În Satul lui Moș Crăciun unde sunt căsuțe sau cabane clasice (dar care sunt sold out deja) sau superioare. Majoritatea sunt potrivite pentru 2 adulți și 2 copii – dar sigur se găsesc soluții dacă sunteți mai mulți sau mai puțini.

M-am interesat, sunt vreo trei restaurante aici, deci n-o să mâncăm doar turtă dulce furată de la Moș.

2. În Rovaniemi, la Scandic Hotel Pohjanhovi Rovaniemi, care e la 8 kilometri de sat. Aici găsiți magazine, restaurante, ca-n orice orășel.

E ziua în care aterizăm, avem transfer la hotel și un pic de timp de explorat, fiecare pe unde are chef.

O sugestie ar fi să mergem în safari cu sănii trase de husky.
Asta este însă o excursie opțională și, sincer, pentru că sunt mai multe variante (o să vedeți mai jos), n-am decis încă în care dintre aceste excursii opționale vom merge.

Fetele ar vrea în toate, dar cred că trebuie totuși să facem o selecție.

Sunt convinsă că ne-ar plăcea cu săniile trase de husky, ar fi un început minunat pentru prima zi. Traseul este de 2 kilometri, vom primi și pături, și prăjituri și băuturi calde la final.

Acum chiar că începe aventura! E ziua în care ne vom întâlni cu Moș Crăciun. Adică vom merge la el, acasă, vom putea face fotografii cu el (acestea însă sunt contra cost și se plătesc la fața locului), vom trece pe la Santa’s Postal Office și apoi pe la casa doamnei Crăciun.

Toate astea ne vor ocupa o bună parte din zi, iar apoi încă ceva: trecem peste linia Cercului Polar și ajungem la Ferma Elfilor, unde sunt animalele Moșului: reni, lame, alpaca, iepuri, cai finlandezi, păuni.

E un moment pe care și eu în aștept cu nerăbdare, mai ales după întâlnirile pe care le-am avut cu renii în Norvegia. Sunt atââât de frumoși! Sper ca animalele de la ferma Moșului să fie mai obișnuite cu oamenii, pentru că eu tare mult îmi doresc să mângâi un ren. O să vedem dacă am voie.

Să nu uit: aici, la Ferma Elfilor, vom avea parte și de o plimbare cu sania trasă de reni. Practic, o să ne plimbe Rudolf și frații lui.

Pentru noi, aceasta va fi ziua cea mai plină, pentru că avem “treabă” și dimineața, și seara.

În prima parte a zilei mergem la Santa’s Park, care e un parc de distracții la interior. Acolo sunt biroul lui Moș Crăciun, școala și atelierul elfilor și tot felul de activități pentru cei mici. De exemplu, un atelier de turtă dulce – de care mi s-a făcut poftă acum, pe loc.

Va fi greu să dezlipesc fetele din acest loc, știu. Dar sper să reușesc până seara, la 8, când avem altă misiune: mergem să vânăm Aurora Boreală. Și aceasta e tot o excursie opțională, contra cost, dar este una pe care sigur nu o vom rata.

Știu că sunt șanse destul de mici să vedem Aurora Boreală dacă avem o singură seară la dispoziție, dar nu vreau să pierd ocazia asta. Le-am zis fetelor că le înțeleg dacă nu vor să meargă, dar s-au uitat amândouă la mine de parcă aș fi venit de pe altă planetă. Vor!

Chiar dacă n-o să avem parte de luminile nordului, ele sunt încântate și să stea lângă focul de tabără din mijlocul nămeților.

E ziua plecării spre casă, însă tot mai e ceva timp pentru cei care vor să se bucure de ce oferă Laponia. În timp ce adulții ar putea fi mai degrabă tentați să se relaxeze la saună, pun pariu că cei mici ar prefera să meargă la Grădina Zoologică Ranua Wildlife Park.

Cealaltă opțiune este Arktikum (în foto de mai sus), un centru științific și  muzeu despre viața oamenilor care trăiesc în zona cercului polar. Deși sună foarte serios, e un loc potrivit pentru copii și este unul dintre cele mai frumoase muzeedin Finlanda, cu un tunel de sticlă absolut fabulos.

M-am uitat la câteva fotografii și mi-a rămas în minte – cred că voi alege varianta asta.

Șiii urmează după-amiaza și transferul la aeroport, spre casă.

Pentru că mai sus am vorbit și de niște lucruri care nu sunt incluse în pachetul oferit de agenția cu care vom merge noi, Familia Hai Hui, las mai jos totul cât mai clar.

• Zborul direct, cu bagaje incluse, taxe de aeroport. Vom avea chiar și o gustare la bord;
• Transport de la aeroport la cazare;
• 3 nopți de cazare cu mic-dejun;
• Vizita la Santa’s Village, întâlnirea cu Moș Crăciun și explorarea Oficiului Poștal al Moșului;
• Vizita la casa Doamnei Crăciun și la Ferma Elfilor;
• Traversarea Cercului Polar;
• Excursia la Santa’s Park, cu transport inclus;
• Safari cu sania trasă de reni prin pădurea albă (Forest Path, 1 km)
• Însoțitori de grup din partea agenției, Familia Hai Hui.

• Prânzul și cina. Micul dejun este inclus, dar celelalte nu. Ambele cazări oferă și varianta cu demipensiune, contra cost. Noi am decis că vom studia oferta la fața locului și vom mânca unde ni se pare mai interesant;
• Excursiile opționale: cea cu sania trasă de husky, excursia dedicată Aurorei Boreale, vizita la Grădina Zoologică Ranua Wildlife Park și cea la Arktikum Science Centre. Mi se par toate interesante dar, cum sunt destul de scumpe, probabil vom alege Aurora Boreală și Arktikum;
• Asigurarea medicală de călătorie și asigurarea storno. Nu știu voi, dar noi fără asigurare medicală nu plecăm nicăieri;
• Echipament special termoizolant. Poate fi închiriat la fața locului, dar e un pic mai complicat. Mie mi se pare mai sigur să iau totul de acasă decât să mă stresez când ajung acolo.

Chiar dacă mitul cu Moșul a fost spulberat acum câțiva ani, Ioana și Maria abia așteaptă plecarea în Laponia. Au 13 ani, deci știu foarte bine cine împachetează cadourile și cine le pune sub brad. Au încetat să scrie scrisori Moșului; în locul lor, primesc eu direct link-uri cu ce-și doresc.

Cu toate astea, Crăciunul e sărbătoarea lor preferată și una dintre dorințele lor e ca totul să se desfășoare ca în anii anteriori, când erau convinse că vine Moșul. Întotdeauna le pun cadourile sub brad după ce adorm, iar plăcerea lor cea mare e să le găsească dimineața.

Totuși, pentru că plecăm în Laponia, au zis că anul ăsta vor scrie din nou câte o scrisoare și o vor pune la poștă acolo, la Moș acasă.

Dacă ele sunt atât de încântate și de nerăbdătoare, îmi dau seama cum e pentru copiii care chiar mai cred în Moș Crăciun.

Ca să nu vă mai spun că și eu abia aștept. Nici nu mai e așa de mult.

Fotografii: Unsplash.

The post Ce să vizitezi în Laponia appeared first on Mara Coman.

Deși rareori se întâmplă să-mi fac planuri cu mult în avans, de data asta votul pentru plecarea în Laponia a avut loc în mijlocul verii. Mi se pare ciudat până și mie, că mai am puțin și facem bagajele să mai mergem un pic la plajă, în Grecia. Dar, dacă pleci la frig, cred că e mai bine să te organizezi din timp, mai ales dacă ești ca mine și n-ai experiență cu concedii sub zero grade.

Da, noi suntem o familie de ciudați care nu schiază și care aproape că hibernează iarna. Deci n-avem bocanci, pantaloni de schi și altele asemănătoare. De aici și întrebările, pe care le las mai jos.

Și, după ce termin cu nedumeririle, vă las și codul pentru voucher și vă spun cum să-l folosiți.

Știu teoria cu straturile și cu hainele din lână. De altfel, am o mare dragoste pentru hainele din lână (chiar din cașmir, când îmi permit), mai ales de când am descoperit că există și bluze subțiri din acest material care țin cald și în care nu transpiri.

Sincer, mi se pare că maiourile din lână fină sunt cea mai tare invenție. Mi-am luat la un moment dat din Norvegia și, de curând, am găsit și la Zara. Nu înțeapă, nu nimic, sunt minunate tot sezonul rece.

Dar să nu divaghez: deci pe asta cu straturile de pe dedesubt o știu. Dar ce facem în rest? Ne trebuie echipament de schi?

Pentru că bănuiesc că răspunsul e DA, oare de unde închiriez sau împrumut echipament de schi? Că parcă nu aș cumpăra patru costume de schi doar pentru patru zile în Laponia.

Știu că există și varianta de a închiria echipament special la fața locului, însă mi se pare un pic mai complicat. Că probabil o să mai fie vreo sută de oameni care vor avea nevoie și n-aș vrea să am nici un fel de stres în vacanță.

Treaba cu încălțămintea mă îngrijorează pentru că, sincer, nu cred că se poate bucura cineva de vacanță cu picioarele bocnă. Și n-avem Moon Boots. Nici bocanci de mers pe munte pentru că, ghici ce, nu mergem pe munte.

Singura posesoare de Uggs din casă sunt eu. Fac pauză un moment ca să vă spun că, pentru o secundă, mi l-am imaginat pe Vasilescu în Uggs 😊. Mergând un pic mai departe cu imaginația, mai bine îi iau un costum de Moș Crăciun lui Vasilescu, cred că are fix dimensiunile necesare 😊. Mai facem și noi un ban cinstit la fața locului.

Revenind: ce le cumpăr de încălțat fetelor și domnului V.?

Vedeți, am complicat un pic lucrurile. Nu vreau doar niște mănuși care țin de cald, ci unele cu touch screen. Și cred că aș fi vrut chiar dacă obiectul muncii mele n-ar fi avut legătură cu internetul. Cred că mă înțelegeți: dacă voi avea șansa să văd Aurora Boreală, cum să nu fac o poză?

Cum să nu fac fotografii cu toți renii și cu toți husky? Cu toate peisajele albe, cu Satul lui Moș Crăciun, care arată ca rupt dintr-o carte de povești?

Doar că pus mănuși – scos mănuși întruna, la -15 grade (sper!), nu e chiar o fericire.

Toate detaliile despre excursia în Laponia le găsiți pe site-ul agenției de turism organizatoare,  pe familiahaihui.ro, care a avut și anul trecut un charter spre casa lui Moș Crăciun în care au mers 60 de familii cu copii.

Vă zic și eu, pe scurt, că va avea loc în perioada 28 noiembrie – 1 decembrie 2024.
Este un charter, zbor direct, cu bagaj de cală inclus (23 de kilograme de persoană, ca să aibă loc bocancii și echipamentul de schi). Puteți alege cazare în Rovaniemi sau direct în Satul lui Moș Crăciun.

Vacanțele în Laponia nu sunt ieftine. Eu am căutat și variante pe cont propriu, dar charter-ul e mai convenabil, așa că merită să folosiți codul MM100 când faceți rezervare.
M de la Mara și de la Mihai, de asta sunt doi M 😊.

Dacă sunați la 0745 752 724 sau scrieți la familiahaihui(at)gmail (dot)com pentru vacanța în Laponia, ziceți codul magic: MM100.

Și mai am o informație prețioasă: puteți achita și în rate. Mi se pare o idee foarte bună, având în vedere că e vorba de un cost măricel. E mai ușor de dus dacă nu dai toți banii o dată.

Foto principală: shepherd / Unsplash

The post Ce sfaturi aveți pentru Laponia? appeared first on Mara Coman.

Când l-am auzit pe colegul de apartament că vrea să ajungă și în cel mai sudic punct al Europei – adică în Spania, la Tarifa -, m-am oprit din tot ce făceam și l-am ascultat cu atenție. Cu foarte mare atenție, mai ales că mă interesa foarte tare dacă e vreo șansă să ajung și eu acolo.

V-am mai spus că mie nu-mi plac călătoriile lungi cu mașina, dar mă gândeam să fac ca data trecută: să zbor până într-unul din orașele mari și, de acolo, să ne continuăm călătoria pe patru roți.

Ceea ce s-a și întâmplat: am aterizat la Barcelona și am plecat spre casă din Sevilla, tot cu avionul. În restul zilelor ne-am plimbat cu mașina în orașele din sud și a fost una dintre cele mai frumoase vacanțe.

Am scris deja de ce m-a cucerit Valencia, n-o să mă repet, dar pot să mai adaug :). Nu știu cum e să trăiești acolo (deși am primit destule comentarii de la oameni care s-au mutat în Valencia), dar mie mi s-a părut că oamenii sunt relaxați și că se bucură cu adevărat de orașul ăsta.

Mă uitam la cei din Parcul Turia: unii citeau, unii veniseră la un mic picnic. Am asistat chiar la un fel de petrecere de zi de naștere a unui puști, tot în parc. Perechi de îndrăgostiți care stăteau îmbrățișați, pe iarbă, fără să-și spună nimic.

Știu că se vor găsi oameni care să-mi spună că și în Herăstrău e așa. Și în Tineretului. Nu zic că nu sunt, doar că parcă nu atât de mulți. Și, sincer, mi-a plăcut și faptul că din parcurile din Valencia lipsesc terasele zgomotoase, muzică tare, restaurante fancy.

Orașul vechi e o bijuterie, pe-acolo am petrecut destul de mult timp, inclusiv încercând să mănânc la ore nepotrivite. Apoi am mers spre plaja imensă – cred că doar la Deville am mai văzut o plajă atât de lată – și plină de oameni, deși eram în aprilie.

Din Valencia până în La Línea de la Concepción a fost un drum lung cu mașina. Partea bună a fost că, intenționat, pe alocuri am ocolit autostrăzile și am mers pe coastă, ba chiar ne-am mai și oprit pe ici, pe colo, pe unde ne cucerea peisajul. Am avut și parte de o vreme superbă, de ne-am minunat încontinuu de culorile mării.

Problema era că nu păreau să fie prea multe benzinării sau cel puțin nu fix pe șosea. Nu de benzină aveam nevoie, ci de mâncare. Sunt indicatoarele acelea cu cuțit și furculiță, canistră de benzină și parcare, dar noi voiam un sendviș și să mergem mai departe. Mă rog, foamea ne-a împins să ne abatem din drum când am văzut un astfel de indicator și foarte curând am ajuns la ceva ce se numea Restaurant.

Să nu credeți că eram în vreun orășel. Nu, era un restaurant in the middle of nowhere, dar plin. Numai spanioli și nimeni nu rupea o boabă de engleză. Acolo am mâncat o su-per-bă tocăniță de sepie cu sos de roșii și cel mai bun sendviș cu jamon din toată aventura noastră spaniolă.

Dacă mă întrebați pe mine, La Línea de la Concepción nu e musai pe lista de locuri care trebuie vizitate, dar a fost o bază bună pentru drumurile pe care le-am făcut ulterior. Adică am mers la Tarifa, Cadiz, Ronda și am făcut chiar și o mică escapadă în Gibraltar.

Mie mi-a plăcut mult Cadizul, un oraș mare, cu kilometri întregi de plajă, cu universitate, cu un centru vechi cochet și o piață în care am mâncat memorabil. La Cadiz am simțit că aș vrea să mai stau, aș fi vrut să dorm acolo, să am timp să explorez mai mult din oraș.

Ronda

Ronda

Ronda

Ronda e de câțiva ani pe lista mea de locuri în care vreau să ajung, mai ales după ce am trecut o dată pe acolo. Am trecut la propriu, eram într-un press trip și n-am văzut nimic din oraș, ci doar m-am minunat că există un astfel de loc, construit în vârful munților. Așa că m-am întors acum, am luat la pas centrul vechi, podurile celebre și grădinile – un fel de balcoane imense cu un view de senzație.

N-am explorat prea mult Gibraltarul – prietenii îmi ziceau că trebuie să-mi aloc măcar o zi întreagă. Ei bine, eu n-aveam o zi întreagă de stat acolo și m-am trezit și cu o problemă logistică: am rămas fără semnal la telefon. Vasilescu, la fel. Nu ne-am închis datele, doar că telefoanele noastre nu s-au mai conectat la nici o rețea.

Asta înseamnă că nu aveam hartă, așa că ne-am limitat la a urca pe Rock of Gibraltar și a face cunoștință cu maimuțele. Am bifat și experiența de a trece frontiera pe jos, asta chiar nu mai făcusem.

M-am întrebat cum e să locuiești aici, în acest orășel de la marginea continentului, unde se întâlnește Mediterana cu Atlanticul. Mi-a plăcut ce am văzut, dar nu l-am explorat prea mult pentru că scopul nostru era să ajungem la Punta de Tarifa, cel mai sudic punct al Europei.

Punta de Tarifa se află pe Isla de Las Palomas (insula porumbeilor) și, în timp ce mergeam spre ea, cu marea în stânga și cu oceanul în dreapta, am văzut că drumul nostru se termină cu o poartă. Iar pe măsură ce ne apropiam urma să ne dăm seama că acea poartă era închisă.

Ei, nu e tocmai plăcut să pleci din București special pentru asta și să te trezești că nu poți, de fapt, să vizitezi insulița. Totuși, pe acea poartă era un număr de telefon la care am sunat, deși eram convinși că n-o să răspundă nimeni.

Surprinzător, chiar a răspuns cineva la telefon și da, am putut face programare. În drumul nostru spre Sevilla ne-am oprit din nou la Tarifa și am văzut Isla de Las Palomas – locul de unde, în zilele senine, se vede Marocul.

De neratat: dunele de lângă Tarifa. Mai exact, Duna de Valdevaqueros, locul despre care am scris deja aici. 

Poate și pentru că eram destul de obosită când am ajuns. Aveam așteptări mari și da, am amuțit când am ajuns în Piața Spaniei.

Orașul se pregătea de feria, femeile erau îmbrăcate în rochii tradiționale, cu volane, și purtau flori în păr. Mi se părea că e aglomerat și plin de turiști – nu vreau să mă gândesc cum e vara acolo.

Am stat doar o zi și am simțit că n-am înțeles nimic, deși am mers cât am putut prin centrul vechi. Dar n-am avut timp să-l văd în tihnă, să descopăr locuri ascunse. M-am convins însă că trebuie să fiu cu ochii pe zborurile spre Sevilla și să merg acolo pentru câteva zile.

Nu știu când va fi și asta, că lista mea cu locuri pe care vreau să le (mai) văd se tot mărește.
Însă, dacă ar fi să-mi stabilesc „prioritățile” de vacanță pe tărâmuri spaniole, cred că mai întâi m-aș întoarce la Valencia, cu Ioana și Maria. Sigur le va plăcea și lor.

The post Valencia, Tarifa, Ronda, Sevilla și un pic de Gibraltar appeared first on Mara Coman.