Cum am trecut de la „iubesc să zbor” la „mi-e frică să zbor” și cum am ajuns undeva la mijloc între cele două.
După un weekend „ca fetele”, petrecut la Napoli doar cu prietena mea, iată-ne în avion. În timp ce beam câte o gură de vin roșu, vorbeam despre revelația pe care tocmai o avusesem amândouă: că până și numai două zile de plecat în lume – fără copii, soți, responsabilități și sentimente de vinovăție – înseamnă enorm pentru minte.
Ne întorceam acasă cu ditamai zâmbetele pe buze și sute de fotografii dintr-un oraș care ne cucerise cu toate contrastele lui. Pentru că Napoli non è una città, è un mondo.
Brusc, o femeie din spatele nostru începe să țipe în timp ce avionul se zgâlțâie brusc. Sau cade?! Căpitanul ne anunță că trecem printr-o zonă de turbulențe și ne cere să ne punem centurile de siguranță. Trei pasageri scot din buzunare diverse medicamente și le oferă femeii speriate. Care n-apucă să răspundă: leșină.
Avionul pare că se oprește din cădere, dar încă ne zgâlțâie.
Câteva minute mai târziu, zburăm iarăși lin, iar semnalul „cuplați centurile” dispare. Abia atunci îndrăznesc să vorbesc din nou.
– M-am speriat, îi spun prietenei mele.
– Și eu, îmi răspunde. Și pare că nu mai avem nimic altceva de spus.
Înainte de această întoarcere memorabilă de la Napoli, iubeam să zbor.
Timpul petrecut din avion era doar timp pentru mine, un fel de răsfăț pe care mi-l permiteam fără să mă simt vinovată. Citeam, ascultam muzică, dormeam sau scriam. Rareori mi s-a întâmplat să mă plictisesc.
Eram conștientă de turbulențe, dar nu în mod deosebit. Știam că pot apărea, dar ele nu-mi deranjau niciodată somnul. Am zburat fără niciun fel de emoții până la New York sau la Kuala Lumpur.
Îmi amintesc perfect și cum, în zbor fiind, am citit o carte care începea cu prăbușirea unui avion – și n-am închis-o. Am citit mai departe, fără să evit vreun pasaj și fără să am vreo tresărire.
Însă, după călătoria de la Napoli, de acum doi ani jumătate, timpul petrecut în aer nu mai e la fel. E OK-ish pe zborurile foarte line și complicat când sunt turbulențe ușoare. Iar în geanta pe care o iau cu mine la bord nu mai am doar cărți, căști și balsam de buze, ci și medicamente. Nu le iau întotdeauna; doza e atât de mică încât nu sunt convinsă că mă ajută.
Încerc să citesc și câteodată chiar reușesc să mă concentrez la povestea din roman. Alteori închid cartea și inspir rar, cât număr până la 7. Țin aerul în piept la fel de mult, expir în același ritm. Chiar are efect, deși nu mă liniștește pe cât aș vrea.
Mă uit în jur și văd că toți ceilalți sunt calmi, dorm sau se uită la seriale. Strewardesele servesc cafea; nicio urmă de grijă nu li se citește în ochi. Toate astea îmi confirmă, încă o dată, că sunt în cel mai sigur mijloc de transport – statistic, cele mai rare accidente sunt cele aviatice.
Îmi propun să nu las teama să mă copleșească și să accept că, în avion, nu sunt eu cea care deține controlul. Let it go, îmi zic, mai ales că nici nu pot să cobor la prima.
Să nu zbor nu e o opțiune pentru mine. Vreau să văd lumea, să mă duc în Italia de trei ori pe an, să stau trei săptămâni într-o țară asiatică, să… Și, într-o zi, m-am trezit că-mi doresc să anulez o călătorie din cauza fricii. Acel moment a fost un fel de nino-ninoooo! Nu pot să fac asta!
Atunci am încercat să fac ceva cu frica mea cea nouă. De la medicamentele prescrise de medic, la clipuri cu piloți cu mii de ore de zbor care spun că n-au avut niciodată probleme serioase la bord sau la reels-uri cu psihologi care te învață cum să respiri ca să-ți controlezi anxietatea.
După ce le-am bifat pe toate, mi-am zis: dacă stau de vorbă cu un pilot, sigur o să mă liniștesc.
Animawings mi-a îndeplinit dorința și mi-a făcut cunoștință cu Andrei Mihai Enache. Mă așteptam la o întâlnire oficială, la sediul companiei, dar am avut tratament de 5 stele: Andrei m-a primit în cabina de pilotaj.
„Hai să-ți arăt”, îmi zice, și eu simt cum mă încordez când apasă pe butoane.
Bordul e plin de luminițe și-l întreb, cu jumătate de gură, dacă se poate întâmpla ceva.
Râde. E calm, prietenos, relaxat. „Nu plecăm nicăieri”, continuă ușor amuzat. „Vreau doar să vezi cât de multe lucruri trebuie să verificăm înainte de zbor – și nimeni nu pleacă dacă nu e totul OK. Fiecare detaliu e controlat de mai multe ori și de mai mulți oameni. Foarte rar există lucruri care te pot lua prin surprindere”, mă lămurește el în timp ce, pe ecrane, bifează tot felul de informații.
Și turbulențele?
„Știu că pot fi inconfortabile”, recunoaște el. „Dar turbulențele nu sunt periculoase. Sunt niște variații ale aerului prin care trecem. Ca atunci când mergi cu mașina pe o șosea cu gropi – nu e plăcut, dar nu e periculos. În istoria aviației nu există niciun avion care să se fi prăbușit din cauza turbulențelor.”
Am reținut această ultimă frază și deseori, când călătoresc, mă gândesc la ea. Mă ajută.
Există, totuși, situații în care oamenii se pot răni în timpul turbulențelor mai severe: când nu-și pun centura de siguranță. Asta, însă, e decizia celor care nu vor să asculte de indicațiile echipajului de zbor.
Citisem că turbulențele se împart în trei categorii: ușoare, medii și severe.
Andrei are peste 3000 de ore de zbor și-mi spune că n-a avut parte de turbulențe cu adevărat severe și nici de vreo problemă serioasă în zbor.
Apoi mă întreabă ce e cu mine, ce mi s-a întâmplat, de ce mi-e teamă. Îi povestesc despre întoarcerea mea de la Napoli și despre golul de aer…
„Știu, e o expresie, dar nu există goluri de aer, nu există vid, sintagma e greșită. Probabil vine de la impresia de cădere în gol. Asta se întâmplă când avionul trece printr-o zonă cu o scădere bruscă a presiunii aerului și da, ai senzația de cădere. Dar avionul nu cade. E doar o senzație, e ceva de scurtă durată și nu are efecte.”
Am mai stat de vorbă despre aterizări ratate pe care el le numește proceduri standard, deci nimic memorabil nici aici. „Noi spunem că un pilot bun e cu trei pași înaintea avionului”, îmi zice. Ca să evite orice risc – cum ar fi ceața, vizibilitatea redusă sau un stol de păsări –, pilotul preferă să nu aterizeze și să reia procedura când totul este sigur.
Am zburat și după discuția cu Andrei.
V-aș minți dacă v-aș spune că mi-a dispărut orice teamă.
Încă sunt foarte conștientă de orice fel de turbulențe și caut indicii în ochii echipajului de bord. Pe de altă parte, când pilotul ne cere să ne cuplăm centurile de siguranță, am de ce să mă agăț: totul e verificat de mai mulți oameni, n-au fost accidente aviatice din cauza turbulențelor și da, senzația seamănă cu condusul pe o șosea plină de gropi.
Nu e plăcut, dar nu sunt în pericol – și e foarte important să îmi amintesc asta. Pentru că, așa cum vă spuneam, vreau să văd lumea.
Foto: Unsplash, arhiva personală
Wow, ce metodă bună de a învinge teama, să vb direct cu un pilot! Foarte tare! Mulțumesc de pont!🥰
Depinde ce funcționează pentru fiecare. Dar, uite, e o idee de business pentru piloți. Ar putea percepe un tarif pentru discuții cu noi 🙂
Mulțumesc
Urmeaza sa zbor si acest articol a venit la momentul potrivit 🤗
Sarbatori liniștite! 🎅🎄
O să fie totul bine ❤️
Am patit-o si eu. Cred ca au fost turbulente medii. Tocmai ma casatorisem si plecam definitiv din tara. Eram singura si domnul sot ma astepta la Bruxelles. Turbulentele au fost asa de rele incat insotitorii de bord au incerat sa mai serveasca mancarea si bautura. A durat cam 15 minute. M-am gandit atunci ca ar fi ciudat sa nu ajung la destinatie. Explicatia pilotului ajuta enorm de mult.
Alta data cand ne-am dus la Barcelona era o furtuna atat de puternica incat nu a putut sa aterizeze. 3 sferturi de ora a facut avionul cercuri deasupra orasului. Eram insarcinata in 5 luni si mi s-a facut rau. Am fost asa de fericita cand am coborat din avion.
Bine că se întâmplă rar ❤️
La un moment dat, am avut o urgenta medicala severa in grupul cu care calatoream. Cand eram acolo in tensiune sa vedem ce se intampla cu persoana in cauza, au fost niste turbulente mai seriose dar fiind asa focusata pe altceva, nu am simtit. Eram intre scaune si de la zdruncinatura am cazut pe niste oameni, si asa speriati de toata situatia. Bineinteles, a trebuit sa aterizam pe cel mai apropiat aeroport din cauza urgentei medicale. Ei bine, nu s-a putut si am simtit clar cand trenul de aterizare era scos, urma sa aterizam, dar brusc, avionul s-a ridicat iar in aer. Aproape o ora de rotiri in aer a mai durat totul, situatia devenea critica pt bietul om si in final cand am aterizat, ambulanta astepta pe pista. Totul e bine cand se termina cu bine dar eu personal dupa experienta asta, nu mai tresar la niciun zbor. Pur si simplu cred ca mai rau decat ce am trait atunci nu exista, asa ca zbor linistita total.
Asta sună muuult mai rău decât ce am trăit eu.
N-am mai zburat din tinerete iar anul asta trebuie sa zbor peste ocean. Mai nou am descoperit ca fac atacuri de panica si nu pot face un RMN. Intrebare: daca ma apuca in timpul zborului ce fac? Cobor la prima?
Nu cobori la prima :), nu :).
Cât despre RMN, cred că e important să-l faci. Sigur găsești un medic căruia să-i explici și să-ți prescrie un medicament. Am trecut prin asta.
Pentru RMN încearcă unul semi-deschis. Au la Regina Maria in Sun Plaza. Procedura durează jumătate din timp si este muuuult mai ușor pentru pacienți. Camera nu este întunecată, tubul are diametru mai mare si nu este închis.
Nici eu nu sunt confortabila cand zbor si cand am o nedumerire caut personalul, ma uit sa le vad privirile, daca sunt liniștiți si-si continua treaba :))
Și eu 🙂
Am avut și eu parte o dată de niște turbulențe serioase, stewardul și stewardesa nu au mai servit băuturi, mâncare ș.a., au strâns tot, ne-am pus centurile, eram stresați toți. A durat destul de mult, o oră, parcă, apoi ne-am apropiat de București și am aterizat.
Altă dată ne-a trântit la aterizare rău de tot, m-am speriat; la întoarcere am stat cu grijă tot zborul de frica aterizării, dar avionul a aterizat lin. În rest, zboruri line sau cu turbulențe de scurtă durată.
Anxietatea față de un anumit mijloc de transport apare și din alte motive care nu țin de o experiență negativă cu acel mijloc de transport. Am avut o perioadă de vreo câțiva ani în care aveam anxietate, chiar atacuri de panică cu o zi-două înainte să plecăm în concediu cu mașina în țară, nu puteam dormi noaptea, voiam să anulez de fiecare dată călătoria, să nu mai fac bagajul, să rămânem acasă. Stăteam în tensiune până ajungeam la destinație, epuizată psihic, deși soțul meu conduce foarte bine, preventiv. La întorcere nu mai aveam anxietate, doar când plecam de acasă. Această stare a încetat brusc, pur și simplu la unul dintre concedii nu am mai simțit teamă nejustificată înaintea plecării. Cred că se datora epuizării mele din acea perioadă, burn-outului.