Știu că nu există răspunsuri corecte sau incorecte, dar poate aveți voi vreo sugestie mai bună decât ce fac eu: ignor și, dacă pot, încerc să evit.
OK, am auzit lucruri mult mai rele de-atât; mâini străine care m-au atins fără să-mi doresc sau să am posibilitatea să evit. Deci am fost în situații mult mai neplăcute.
Deși am mai discutat despre hărțuire cu Ioana și Maria, e prima dată când am putut da un exemplu clar. Când am putut să spun: asta e hărțuire și nu, NU E OK.
Ca o continuare firească, fetele mele m-au întrebat ce-ar trebui să facă în astfel de situații. Și mi-am dat seama că habar nu am ce să le spun.
Voi ce faceți când cineva vă hărțuiește pe stradă?
Când vă fluieră, când vă șoptește „complimente” nedorite, cuvinte vulgare, când vă aminenință, când vă atinge?
Ce faceți?
De cele mai multe ori am tăcut și am încercat să mă îndepărtez cât mai repede de cei care mă agresau verbal sau fizic.
Când am ripostat, tânărul care mă abordase a scos un cuțit. Eram în fața unei clădiri de birouru din centrul Bucureștiului, o zonă foarte circulată. Plecam de la job.
Având în vedere experiența de mai sus, aș fi spus că prima variantă e mai sigură. Însă am citit acest articol despre hărțuire.
Scena 9 o citează pe Simona Chirciu, autoarea primei cercetări pe tema hărțuirii stradale din România, care spune că:
violatorii tind să folosească hărțuirea ca mod de abordare, ca să vadă care sunt potențialele victime: cu cât ești mai tăcută și ignori ca să scapi, cu atât ei vor ști că ești o victimă sigură.
Motiv pentru care chiar nu stiu ce comportament ar fi indicat, mai ales când trăim într-o țară în care, deseori, ceilalți nu se implică când e cineva în pericol.
Din 2018 există o lege care sancționează hărțuirea despre care scriu eu, cea din stradă (articolul citat mai sus, din Scena 9, are o mulțime de informații pe tema asta), însă nu prea știu cum poate fi pusă în practică.
Și asta pentru că agresorul nu rămâne acolo, pe loc, să aștepte să vină cineva și să-l prindă.
Practic, dacă suni la 112 (cum am sunat eu, când am fost amenințată cu cuțitul), îți dai seama că nu e mare lucru de făcut. Mergi la poliție, depui plângere, descrii cum arată cel care te-a hărțuit și unde erai. Și un echipaj de poliție se va deplasa în zona respectivă.
Unde, în 90% dintre cazuri, nu mai e nimeni care corespunde descrierii.
M-am întrebat care este, în acest context, sensul de a face plângere la poliție. Și cred că pot găsi un sens doar în ideea în care, dacă există un număr mare de plângeri, vom avea o dovadă concretă că lucrul ăsta chiar se întâmplă și că e o problemă reală.
Deși nu vreau să transform acest articol într-un șir al experiențelor mele cu hărțuirea stradală, o să mai dau un exemplu care m-au șocat.
Nu cu mult timp în urmă, într-o după-amiază, mergeam pe un trotuar aglomerat aproape de Piața Romană.
Am văzut doi băieți foarte tineri care veneau spre mine, se tot amuzau și mă priveau într-un fel care nu-mi plăcea. Am încercat să-i evit. Cu toate astea, când au trecut pe lângă mine, unul dintre ei mi-a pus mâna pe fund.
Pot să pariez că nu avea mai mult de 14 ani.
M-am întors și i-am spus ce cred despre gestul lui. Ca reacție, băiatul și prietenul lui au început să râdă, erau foarte mândri de ce-au făcut și se distrau de minune.
Nimeni din cei care erau atunci pe stradă n-a avut nimic de spus, doar n-am pățit mare lucru. Aia e, m-a atins cineva pe fund, n-am murit.
Am trecut prin vreo zece experiențe similare, dar de data asta m-a șocat vârsta băiatului. Nu cred că era nici măcar la liceu. Și, având în vedere cât de tare se distra, m-a făcut să mă gândesc că nici măcar nu și-a dat seama că gestul lui reprezintă o agresiune.
De aceea spun că e nevoie de educație.
E nevoie să le explicăm băieților ce înseamnă hărțuire, la fel cum trebuie să le învățăm pe fete cum să o recunoască.
Să înțeleagă, și unii, și alții, că „Hei, păpușa, ce frumoasă ești!” nu e un compliment.
Foto: Ryoji Iwata / Unsplash
Eu la fel mă întorceam de la muncă și am intrat în scara mea cu colega care stătea alături și a venit unul după noi… nici nu știu de unde am avut tupeu și am sărit la el să l bat cu picioarele … A doua zi l-am văzut în piață și când m a văzut a fugit mâncând pământul
Ca și tine, încerc să mă îndepărtez cat mai repede de persoana respectivă. Din păcate am trecut prin mai multe experiențe neplăcute (o parte din ele le-am povestit pe blog la Mihai când a avut un subiect asemănător).
Spre ghinionul meu, în momente de acest gen eu mă pierd, mă ia cu tremurat și nu pot face față fortei unui bărbat.
Nu mai departe de acum 3 zile eram cu 2 colege și un nene (cred că un pic afumat sau chiar drogat) a trecut pe langa noi “complimentandu-ne”‘ziua la prânz într-o zonă relativ centrala din București.
Să grăbim toate 3 pasul să scăpăm de el a fost ceea ce ne-a trecut prin minte.
Dar dacă in zone centrale din orașe mari se întâmplă chestii de acest gen, nici nu vreau să-mi imaginez în orașe mai mici sau la periferiile orașelor ce se poate întâmpla 🥺
Eu patesc din astea de cand ma stiu in uber,pe strada, la party-uri cu serviciul, la concerte, chiar si cand sunt cu sotul!! si nu pot sa zic ca sunt o frumusete sau ca ma imbrac provocator sau ca par prostuta sau tanara…, deja ii recunosc pe agresori dintr-o privire… :(. tot timpul ma simt naspa si ii evit cat pot si acum am si replici sa ii descurajez total .. dar senzatia de greata ramane… nu sunt papusa sau robot e deranjant sa fii abordat asa, nu exista scuza!
cand eram studenta la semafor un copilas mi-a pus mana pe fund si 2 domni din spate au ras… nici nu stiu ce a durut mai tare de atingere sau de rasul malefic ca si cum si-ar fi dorit sa fi pus ei mana .. dar tot asa mi s-a facut greata instant !!
reactia e ” Vezi-ti de treaba “, “Lasa-ma in pace”, “Sun la 112″,” Sunt maritata”….. trec strada cand vad in fata un posil pericol, sau ocolesc, umblu rar seara/noaptea singura, am telefonul incarcat tot timpul.. si Doamne ajuta!!
Nici nu stiu care ar fi abordarea corecta. Cred ca depinde de noroc, cateodata se pare ca este bine sa ignori si sa mergi mai departe, altadata sa ripostezi.
Ultima data, mie mi s-a intamplat aici in sat, unde locuim de 15 ani. Inainte de pandemie, cand mergeam la birou, colegii cu care faceam naveta zilnic, ma lasau la intrarea in sat pe DN1. Distanta de la DN1 pana acasa este cam de 2 km, si-mi placea sa merg pe jos, mai ales cand era ziua mai lunga si era lumina inca, la ora 7 seara. Pe langa faptul ca-mi facea bine mersul pe jos, mai vorbeam cu cei cu care ma intalneam, mai admiram curtile.
Intr-una din zile trece pe langa mine un pusti de maxim 15 ani pe bicicleta, si incepe sa ma complimenteze, vai ce bine arati, ce frumoasa esti, ti-ar placea sa vorbim?…. Prima data am ramas fara cuvinte, eu avand in jur de 50 de ani la vremea aia, iar el un copil. Si l-am ignorat continuandu-mi drumul. Dar nu, tot insista, rotindu-se cu bicicleta prin jurul meu. Pana la urma, am vazut un grup de copii la o poarta , m-am oprit si i-am intrebat unde sta baiatul respectiv pentru ca vreau sa vorbesc cu parintii lui. In momentul acela, a intors bicicleta si dus a fost. Chiar daca mi-au aratat copiii unde este casa lui, mi-am continuat drumul spre casa. Poate ca ar fi trebuit sa opresc si sa vorbesc cu ai lui. Dar nu ii cunosteam parintii, si nu prea stiu cum ar fi reactionat. Binenteles ca daca continua cu hartuirea, cu siguranta ma opream. Ne-am mai intersectat ulterior, dar niciodata nu a mai incercat nimic, doar ma saluta si atat.
Am ajuns acasa si i-am povestit sotului meu, care m-a intrebat de ce nu l-am sunat direct, ca venea imediat cu masina. I-am zis ca l-as fi sunat daca nu as fi putut sa gestionez singura intamplarea. Abia l-am oprit sa nu plece sa-l caute si sa ii zica vreo cateva.