Când suntem #DoarNoiTrei (13)
Ioana si Maria
Când suntem #DoarNoiTrei (13)

 

Lipiciul care nu lipește

Îmi zice Ioana că îi trebuie lipici pentru școală. Musai „mâine”. Așa că mergem în acea zi, care era „azi”, la librărie, să cumpărăm lipici. Pentru ambele fete, desigur.
Îi spun doamnei de la librărie ce ne trebuie și ne oferă două tuburi cu „lipici solid”. Din ăla sub formă de stick, care nu miroase a nimic. (Tare mi-e dor să-mi bag degetele în niște pelicanol, ah, ce miros, ce textură!)

– Nu din ăsta, zice Ioana.
– Atunci de care? întreb nedumerită.
– Ăsta nu lipește, zice Ioana. Nu e d’-ăla bun.
Doamna se uită la mine și-mi zice să stau liniștită, e ce trebuie.
– Și care e ăla bun? o întreb pe fiică-mea.
– Nu știu, zice. Și dă din umeri, enervată. Enervată, repet.

Mă uit că mai e o doamnă care așteaptă să ne decidem, așa că o rog să treacă înainte, că noi mai avem de gândit.
– Ioana, hai să-i facem loc doamnei și să negociem. Ce îți trebuie?
– Un lipici care să lipească!, îmi explică Ioana mea, aproape pierzându-și răbdarea că maică-sa nu înțelege.
– OK, și care e ăla care lipește?
– Nu știu, zice copila. Și mai are un pic și-și iese din pepeni. Ea.
– Bun, și atunci ce vrei să facem? Nu cumpărăm nici unul?
– Nu știu.
– Bine, hai acasă.
Și ieșim din librărie.

Copila e bosumflată tare. Soră-sa, Maria, e flower-power, nu se stresează – doar ea mai are lipici. Mie mi-a sărit muștarul, nu-mi mai vine să cumpăr nimic. Dar mă gândesc că îi trebuie Ioanei lipici la școală, „mâine”. Așa că respir adânc și sper c-o să ajungem cumva la o înțelegere.

– Ioana, cumpărăm lipiciul ăla?
– Dar ăla nu e bun! (Mi-ar zice și-un dude, o simt. Nu spune, dar ăla-i tonul: Dude, nu e bun!)
– De unde știi că nu e bun?
– Pentru că atunci când am avut de lipit semințe, n-am reușit. Lipiciul meu nu le-a lipit. Și atunci doamna mi-a zis să o rog pe mama să-mi cumpere un lipici care lipește.
– Și care e ăla?
– Nu știu.
– Dar n-ai întrebat-o pe doamna de care?
– Nu.
– Și cum să ghicesc eu care e?
– Nu știu! Și-ncepe să plângă.
Simt cum mi se urcă sângele-n cap.
– Mergem să luăm lipiciul ăla, decretez eu. (Recunosc, am ridicat tonul. Sunt fix genul ăla de mamă despre care ai scrie pe Facebook că n-are răbdare, că țipă fără motiv și că o să-și traumatizeze copilul. Păi întâi să se ducă ea să se trateze și după aia să facă copii! Ce-o costa să-i explice frumos?!)
– Dar nu e bun, continuă fiică-mea. Când am avut de lipit semințe, nu au stat! Toți copiii au reușit să le lipească, numai noi nu, îmi zice Ioana printre lacrimi.

Deja mă simt vinovată, sunt o mamă rea, care nu-și dă interesul și care nu e în stare nici măcar să le cumpere copilelor un lipici care să… ei, bine, care să lipească.

Apelez la calmul soră-sii.
– Maria, așa e? Doar voi n-ați reușit să lipiți semințele alea?
– Ăăăă, nu. Doar câțiva au putut. La restul, n-au stat lipite.
– Câțiva, câți?
– Vreo doi, trei copii.
– Bun, deci doar doi, trei copii au lipici care lipesc semințele. Și mai știi de care era?
– Nu.
Ioana a terminat cu lacrimile și profit de asta, doar-doar luăm o decizie și plecăm din fața librăriei.
– Îl luăm pe ăla?
– Nu știu! Și dă iar din umeri, exasperată.
– Vrei să nu cumpărăm deloc?
– Dar îmi trebuie mâine, îmi zice în timp ce se uită-n ochii mei.
Se miră și ea că nu înțeleg atâta lucru. Doh!
– Păi trebuie să te hotărăști. Ori îl cumpărăm pe cel pe care l-ai văzut, ori n-o să ai mâine lipici.
– Dar eu nu știu ce să decid.
– Atunci decid eu pentru tine?
– Nu știiiiu!!!, repetă a nu știu câta oară, poate reține o dată și maică-sa. Că până acum parcă părea c-o duce capul, cine știe ce o fi cu ea.

EPILOG
Am cumpărat, în final, afurisitul ăla de lipici solid, deși n-am obținut nici până în ziua de azi aprobarea Ioanei. Practic, i-am cumpărat lipici împotriva voinței ei.
Nu i-aș fi luat nimic, că m-a scos din sărite. Dar n-am avut inima să trimit copilul fără lipici la școală. Să nu cumva să fie ea, mititica, singura care n-are. Însă discuția de mai sus e un bun exemplu despre ce pot face, câteodată, fetițele astea superbe și inocente.

A doua zi, când le-am luat de la școală, le-am întrebat dacă a lipit lipiciul :)). Al Mariei, da. Al Ioanei, citez, „nu prea”.
Mna, acu’ doar ce voiam și eu să-mi zică?!

Comentarii
  • mihai spune:

    mno, suna ca si cum esti din gashca aia care ar cere permisiunea copilului sa ii schimbe scutecul. e ok daca asa crezi tu, numai ca pe masura ce creste trebuie sa te astepti la cit mai multe intimplari similare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord