… și nu mi-ați zis și mie.

Sau, cel mai probabil, mi-ați zis, dar eu n-am vrut să aud.

Acesta e un text pe care l-am scris pentru cei care:
– n-au făcut sport niciodată și nu au – sau cred despre ei că nu au – condiție fizică;
– susțin că nu le place sportul;
– sunt convinși că nu pot să alerge sau să facă mișcare;
– au avut scutire la educație fizică la școală;
– spun că nici măcar nu le trece prin cap să facă vreun sport.

Dacă te regăsești în categoriile de mai sus, te rog, ia-ți câteva minute și citește articolul de mai jos. Doar nu-ți spun să faci mișcare, ci să stai 🙂 și să citești.

Te rog să faci asta pentru că, până nu demult, mie mi se potriveau TOATE cele 5 afirmații de mai sus.

Nici acum n-am performanțe deosebite, însă am descoperit un lucru incredibil: starea de bine de după alergat. M-am întrebat de ce oamenii care făceau asta până acum nu mi-au spus și mie despre acest drog.

Dacă aș fi știut că mă pot simți ATÂT DE BINE, aș fi început să alerg cu mulți ani în urmă.

În plus, am mai aflat niște lucruri despre mine care m-au ajutat într-o mulțime de situații – o să explic în final ce și cum.

Nu cred că simțeam nevoia să fac sport; de altfel, nici nu prea știu cum s-ar fi putut întâmpla asta, să simt nevoia să fac ceva ce n-am făcut niciodată.
Totuși, mă tot gândeam că ar cam fi cazul să fac și eu mișcare, orice fel de mișcare. Cu ani în urmă am încercat să merg la sală, mi-am făcut abonament, dar am rezistat doar două săptămâni. Așa că nu mă atrăgea prea tare treaba asta cu sala. M-am gândit să merg să alerg, deși aproape că mă pufnea râsul la ideea asta. Eu, să alerg. Nu alergam nici măcar când eram la școală. Toți colegii erau fericiți că avem sport, numai eu nu. Motiv pentru care nici măcar n-am dat bac-ul la sport, chiar dacă aveam opțiunea asta. Mi-era teamă că o să pic.

1 kilometru

Acum un an și ceva, în primăvară, mă întorceam acasă după ce lăsasem copilele la școală. Era o zi superbă. Soare și destul de cald, deși nu era nici măcar aprilie. Purtam jeanși, o jachetă și pantofi sport. Ascultam muzică, viața era frumoasă și, fără vreun motiv anume, aveam o stare atât de bună! Mi-a trecut prin minte să nu mă duc acasă, ci în parc, să alerg. În jeanși și geacă :). Așa, să văd dacă pot. Mi-am setat smart watch-ul – pe care îl purtam oricum, nici acum nu consider că e un gadget doar pentru cei care fac mișcare – și mi-am propus să alerg un kilometru. Da, ai citit bine: un kilometru.

Un kilometru e de râs pentru cineva care face sport. Dar să nu uităm cine eram eu: nu doar că nu faceam nici un fel de mișcare, însă eram și foarte convinsă că n-o să pot. Pentru mine – și pentru alți oameni care n-au condiție fizică – , un kilometru nu era doar mult, ci un milestone. Era distanța minimă și necesară care să mă convingă să încerc să merg mai departe.

Primul kilometru e, de fapt, cel mai greu. Dintr-o mulțime de motive: de la faptul că e o luptă cu mintea (luptă care continuă, de fapt, și la următorii), cu gândul că nu poți, dar și cu lipsa de experiență. Pornești cu viteză prea mare, obosești, nu știi să respiri; sau poate că respiri corect, dar pur și simplu NU ȘTII dacă e corect. Îți e cald, transpiri. Nu-ți e încă sete, dar te gândești că îți va fi. Te întrebi ce-a fost în capul tău când ai venit în parc să faci asta. Să te apuci la alergat la 40 de ani!!! OK, dar cât de lung e un kilometru, totuși? Ai putea să renunți acum, n-o să știe nimeni. Bine, dar, stai: ești chiar atât de obosită încât să te oprești?

Toate astea (și multe altele, dar nu le mai rețin) mi-au trecut prin minte până când smart watch-ul m-a anunțat că am parcurs un kilometru. Serioooos? Eu, care n-am făcut sport niciodată? Oh, dar e atât puțin! Dar, hei, e și foarte mult – mai ales având în vedere toate piedicile pe care mi le-am pus.

Mi-a fost rușine să spun vreunui prieten că am fost în parc să alerg… un kilometru. Cum naiba să spun cuiva așa ceva? Doar că eu m-am bucurat de reușita asta mică. Mi-am zis că e, totuși, foarte bine pentru un începător. Că dacă fac asta mai des, tot e mai bine decât nimic. A doua zi m-am dus din nou în parc, îmbrăcată cu pantaloni sport și sneakers speciali pentru running, cu muzică-n urechi, smart watch și bani cash în buzunar, ca să-mi cumpăr apă. Mi-am propus să alerg un kilometru, am alergat unul și jumate.

Și-acum să apăsăm pe fast forward. Am aflat, pe propria-mi piele, că, la început, ai o creștere rapidă. Dacă-mi amintesc bine, am trecut de la 1 km la 1,5 km, apoi la 2,5 km, la 4 km și direct 7 km. Am și abandonat alergatul vara trecută – putem vorbi și despre asta, dar nu e chiar o poveste scurtă -, am început din nou în primăvara asta. N-am făcut nici acum vreo mare brânză, „recordul” meu e de vreo 8 km. Totuși, sunt zile în care alerg doar 4 (aș zice că ăsta e minimum-ul meu, momentan) și sunt OK cu asta.

Efectul drogului

Salturile rapide în kilometri m-au ajutat foarte mult și mi-au dat încredere. E minunat să ai rezultate repede, eventual mai repede decât credeai. Cred că aș fi avut șanse mai mari să o las baltă și să nu mai încerc niciodată dacă reușeam să fac doar cu 100 de metri în plus (cum îmi imaginasem inițial). Dar, mai mult decât număratul kilometrilor, m-au ajutat endorfinele.
Mi-a fost bine după efort și la primele ture de alergat, cele cu distanțe foarte mici; însă cred că după a treia oară am simțit ceva minunat: fericire. Am zis că mi se pare, că am avut eu o zi bună, însă starea de extaz a continuat să revină după fiecare ieșire la alergat. Senzația e superbă – nici nu știu cum să o descriu, de aia îi zic drog. E o stare de bine venită parcă de nicăieri, un moment în care îți trec prin cap toate lucrurile faine pe care le trăiești, o liniște și o bucurie la care nu știu nici acum să ajung altfel.

Foarte motivant e și faptul că nu ajungi la starea fericire doar dacă alergi 5, 7 sau 10 km; o poți întâlni și la 2,5. E vorba de cât efort depui și, în consecință, de oboseală. Cineva neexperimentat depune mai mult efort pe o distanță mai mică, deci se va simți mi-nu-nat și după 10, 15 sau 20 de minute de alergare ușoară.

Pe mine binele ăsta m-a luat prin surprindere; inițial nu-mi vedea să cred că e adevărat, că chiar se întâmplă. Și-atunci am întrebat niște prieteni care aleargă de mulți ani de ce nu mi-au spus și mie de drogul ăsta. De fapt, tot pentru drog am alergat și azi.

Și celălalt bine…

… e cel despre care nu citisem nicăieri. Binele ăsta a venit, cred, pe la kilometrul 4, când mi-am dat seama că POT. Păi nu eram eu fata aia cu scutire la sport, care n-avea chef să urce pe scări nici până la etajul trei, care nu voia la sală și care n-avea condiție fizică? Eram. Dar să vezi ce, mi-am dorit să fac lucrul ăsta și am și reușit.

Diferența de la 1 km la 4 sau la 7 ține de un pic de obișnuință și de exercițiu, dar ține mai ales de minte. De dorința de a continua, de a înfrânge plictiseala (pentru mine, plictiseala e cel mai mare dușman), de a-ți da seama dacă ești cu adevărat obosit, de a-ți impune sau nu limite stricte. De exemplu, pe mine țintele foarte îndrăznețe mă descurajează. Mă ajută mai mult gândul că nu sunt într-o competiție, că nu trebuie să dovedesc nimic, că mă pot opri în orice moment dacă nu mai pot – și fără să mă pedepsesc sau să mă gândesc că „n-am fost în stare”. Sunt zile și zile: data trecută am alergat 8 km; azi, doar 4,7. Mi-am setat totuși un fel de „limită”, dar e una la care știu că pot ajunge fără să mă frustez, și anume 4 km – pentru că am putut să alerg atât chiar și când nu mă simțeam prea bine.

E o luptă continuă cu mine însămi; o luptă grea, care conține, însă, o doză de plăcere. Și-apoi ești premiat cu starea aia în care ești când îți dai seama că ai reușit ceva ce nu credeai că poți să faci. Singură. Fără ajutor.

Să mai scriu cât de importantă a fost pentru mine descoperirea asta? Ei bine, au fost o mulțime de situații în care mi se părea că nu pot să fac un lucru sau altul. Că nu mă pricep. Că am nevoie de sprijin, că nu pot singură și alte lamentări din astea.

Și-apoi mi-am amintit că, la naiba, am putut eu până și să alerg.