Trebuie să știi ceva despre mine
Viața așa cum e
Trebuie să știi ceva despre mine
28 nov. 2021 | 4 comentarii

În timp ce-și tăia atent în farfurie friptura de rață, cu crustă un pic crocantă, bărbatul cu care aveam o întâlnire m-a privit în ochi și m-a anunțat că trebuie să vorbim.

­Mi-au trecut prin cap o mulțime de gânduri, care mai de care mai banale – sau, din contră, mai nebune:

E însurat.

Ba nu, e microbist și-și petrece fiecare weekend pe stadion.

Îi plac blondele și vrea să-mi decolorez părul.

Își roade unghiile. Sau sforăie.

Locuiește cu mama lui.

Sau te pomenești că poartă sandale! Nu știu dacă pot să trec peste asta.

Poate vrea să-și ia un an sabatic și să plece singur, în Honolulu.

Are niște fantezii caudate, stai să vezi…

O place pe prietena mea cea mai bună.

­

Dar, așa cum bănuiți, nu mi-a spus nimic din cele de mai sus. A luat o gură din paharul de vin și m-a anunțat:

– Sufăr de depresie.

Recunosc că nu eram pregătită pentru asta și n-am știut cum să reacționez. Aveam senzația că merg pe teren minat și mă tot gândeam să nu spun ceva care să-l lezeze. Nu-mi amintesc exact ce-am zis, însă ne-am continuat discuția destul de firesc și am aflat apoi că nu, nu avea un diagnostic de la un medic psihiatru, nu făcea terapie, nu lua nici un tratament.

Erau însă zile în care se simțea foarte rău: n-avea chef de nimic și nu vedea pic de speranță, i se părea că totul merge prost, nu era în stare să muncească, iar uneori făcea atacuri de panică. Toate astea l-au făcut să-și pună singur un diagnostic pe care mi l-a făcut cunoscut și mie, la cina noastră romantică.

N-am zis cu voce tare (și bine am făcut), dar pe atunci aveam senzația că dragostea vindecă orice, așa că nu m-a speriat confesiunea lui.

Dar să termin cu domnul, că nu-mi place să las poveștile în aer: nu știu dacă dragostea l-a salvat. Nu ne-am înțeles (din alte motive, nu cele legate de sănătate) și n-am păstrat o legătură apropiată, deci nu știu dacă diagnosticul lui a fost confirmat de un medic sau nu.
Însă m-am întrebat deseori de atunci: cum ar trebui să reacționăm când cineva ne face o destăinuire atât de intimă? Și nu e puțin probabil: studiile spun că una din patru persoane va fi afectată personal de probleme de sănătate mintală, precum depresia, pe durata vieții.

Voi ați trecut prin așa ceva? Aveți prieteni care suferă de depresie?

 

Zilele în care aș putea să mă ofilesc

O să vorbesc acum și despre mine, și despre perioadele în care nu mă simt eu bine: cel mai greu și cel mai greu îmi e atunci când simt că nu pot.

Poate că nu pare ceva impresionat, dar pentru mine nu e deloc ușor. Mai ales că “nu pot”-ul își întinde tentaculele pe toate planurile și acaparează orice urmă de optimism. Nu pot să fac curat, nu pot să gătesc, nu pot să mă duc până la Mega, nu pot mă concentrez ca să fac un excel sau să citesc un contract. Nu pot să mă uit la TV și nu pot să citesc, nu pot să-mi strâng hainele de pe jos și nu pot să pun vasele murdare în mașina de spălat. Nu pot și nu vreau să sun pe nimeni. Am ochii în lacrimi și mă gândesc doar la lucrurile rele – care se întâmplă sau care s-ar putea întâmpla. Sunt convinsă că n-o să-mi iasă nimic bine, că n-are sens să mai scriu, mai bine m-aș apuca de altceva, dar – hei! – să nu uităm că nu pot, deci n-aș putea nici să muncesc și aș fi concediată a doua zi.

Dacă aș fi o floare, m-aș ofili într-o zi din asta.

Norocul meu e că astfel de zile sunt rare, poate foarte rare, și că în timp am învățat că există o luminiță la capătul tunelului: fără să fac nimic, în dimineața următoare mă trezesc veselă și cu chef de viață și POT să fac tot ceea ce ieri era un obiectiv de neatins.

 

V-ați întrebat însă cum e să simți că nu poți în fiecare zi?

Cum e ca momentele bune să fie, de fapt, cele rare? Pentru că depresia poate arăta așa.

Sau poate să însemne și atacuri de panică frecvente, insomnie, lipsa poftei de mâncare, probleme de concentrare, neliniște, anxietate, lipsă de interes pentru orice, lipsă de plăcere pentru orice, izolare, singurătate, sentimente puternice de vinovăție, nesiguranță. În cazuri grave, apar dependențe – de alcool, tutun, droguri – și chiar gânduri suicidale. Și, de foarte multe ori, habar nu avem că prieteni de-ai noștri trec prin asta. Pentru că nu e deloc ușor de recunoscut (întâi, față de tine însuți) și nici ușor de împărtășit. Iar teama legată de cum vor reacționa ceilalți este una întemeiată.

De fapt, de la asta am pornit povestea mea: nu știm cum să reacționăm când cineva apropiat ne spune că suferă de depresie.

Știu sigur cum nu trebuie să reacționăm. Să nu-i spunem:

– Stai liniștit, mi se întâmplă și mie, dar trece.

– Bine, înțeleg, dar mai ieși și tu din casă, că o să te simți mai bine.

– OK, depresie, dar înceacă și tu să gândești pozitiv. Altfel, unde-o să ajungi?

– Mi-a zis o vecină că ia niște pastile, vrei să întreb ce anume?

Cei care suferă de depresie au nevoie, mai degrabă, să știe că suntem alături de ei. Că suntem dispuși să-i ascultăm și să-i ajutăm când și dacă ne cer asta. E cel mai bun lucru pe care-l putem face.

 

Foto: jisoo kimUnsplash

 

Material susținut de Janssen în cadrul campaniei „Să Învingem Depresia”. Poți afla mai multe depresie aici.

 

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman

Comentarii
  • Adina C. spune:

    Sunt intr-o situatie asemanatoare si nu stiu ce sa fac. Mi-a prins bine sa citesc povestea ta.

  • K spune:

    Am văzut articolul despre depresie si la Vasilescu pe blog. Nu sunt deloc genul de om care se expune public, fie si printr-un comentariu. Simt însă nevoia să povestesc cum m-a afectat pe mine depresia.
    Eram într-o altă țară de câțiva ani deja. Doar eu, soțul meu si fetița noastră de câțiva anișori. Nu cunoșteam pe nimeni, nu vorbeam cu nimeni. Stăteam cu fetița acasă și, la un moment dat mi-am dat seama că nu vreau să mă dau jos din pat să îi pregătesc copilului de mâncare. Voiam doar să stau in pat, să plâng…. Simțeam că dacă o să alerg, așa, oriunde, fără țintă, doar sa alerg, să fug de acolo, să obosesc, să nu mai gândesc nimic, o să-mi fie mai bine. Nu puteam însă sa pun în practică asta. Și am continuat să stau în pat, să îi pregătesc cu greu copilului să mănânce, să simt cum mă doare, la propriu, sufletul… Nu credeam că poate să doară atât de tare! Atât de tare încât sa simți durerea în tot corpul, în fiecare bucățică de carne.
    La un moment dat, am mers la biserica de lângă casă. Am dat acolo peste un preot care, nu știu de ce, mi-a inspirat încredere. M-am spovedit. Dar o spovedanie neobișnuită. Pur și simplu, i-am spus prin ce treceam, totul însoțit de un plâns puternic. M-am descărcat. Preotul m-a ascultat. Atât. A fost de ajuns. Nu m-am simțit judecată, ci ascultată. Aveam nevoie de asta. Soțul meu, deși mă iubește nespus, nu a știut să manevreze situația asta. Îi spuneam prin ce trec, dar el încerca sa găsească motive pentru care nu ar trebui să mă simt așa. Nu mă ajuta cu nimic, dimpotrivă. Simțeam că se adâncește durerea mea, că nu mă înțelege nimeni.
    Fără să îmi dau seama, după spovedania mea, durerea a dispărut. Cum a venit, încet, fără să simt, așa a și plecat. Mi-am dat seama mai târziu, când a început să se vorbească despre depresie la televizor, peste tot, că prin asta trecusem și eu. Din fericire, la mine a avut o perioadă scurtă și am trecut cu bine peste ea. Nu toată lumea este la fel de norocoasă. Mulți au nevoie de ajutor specializat. Important este să accepte acest lucru. Boala asta te schimbă, omul care erai dispare. Și este la fel de gravă, poate chiar mai gravă decât o boală fizică.

    • Mara spune:

      Mulțumesc mult pentru confesiunea asta, sunt convinsă că va ajuta pe cineva.

      De multe ori se întâmplă așa: cei care ne sunt alături nu știu cum să ne ajute, deși își doresc asta.
      Mă bucur că ai reușit să treci peste momentul greu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord