M-am întors din Sardinia acum vreo săptămână, frântă de oboseală. Parțial, din cauză că am aterizat aproape de miezul nopții. S-ar mai adăuga aici faptul c-a fost o vacanță destul de activă: deși n-am bătut insula de la un cap la altul, am fost mereu atentă și cu ochii-n patru, că așa-s vacanțele cu copii. Una peste alta, a fost frumos, ne-a plăcut tuturor, ne-am mai duce.

N-am avut mașină închiriată în Sardinia. Long story short, prețuri mult mai mari anul ăsta și nici n-aveam de gând să ne fâțâim prea mult, că fetele au rău de mașină. Și lor nici nu le pasă pe ce plajă mergem, vor să fie cât mai simplu și să ajungem repede. Doar că mi-a rămas mie în minte că am putea merge la Bosa. Am fost, am scris despre asta, a fost minunat. N-am scris, însă, despre aventura de a cumpăra un bilet de autobuz.

În dimineața în care ne-am trezit în Bosa ne-am luat micul dejun și am decis să facem ceva ce-mi place mie foarte mult: să nu ne grăbim. Am mâncat, am băut cafea și, spre final, ne-am uitat să vedem la ce oră avem autobuz înapoi, spre Alghero. Primul pleca în 10 minute, iar al doilea după-amiază, la 5:30. Nu era nici 11, deci aveam câteva ore bune de stat, așa că am decis să mergem să vedem plaja, despre care auzisem numai de bine. Distanța nu era prea mare – vreo doi kilometri – dar, la peste 30 de grade nu prea-mi venea să merg, prin câmp, în plin soare. Ne-am hotărât să luăm autobuzul, fără să bănuim, de fapt, că nu va fi simplu deloc.

Stația de autobuz era lângă hotel, așa că m-am dus, plină de încredere, în primul magazin din apropriere și am întrebat de unde aș putea să cumpăr bilete de autobuz. Bus tickets. 
Cei trei vânzători dinăuntru s-au uitat la mine ca la o nebună. Mi-am dat seama că nu înțeleg ce spun și m-a salvat un client care le-a tradus. Nu aveau bilete de autobuz, mi-au zis, trebuia să merg undeva în centru. După care m-au ironizat, că am pronunțat (corect, de altfel), „tikit” și nu „tiket”, de-aia n-au înțeles. Moment în care am învățat două noi cuvinte în italiană: biglietto dell’autobus.

M-am dus spre centru, plină de speranță. Nu știam exact unde trebuie să merg, ci doar să caut o edicola. Într-un fel sau altul am reușit să trec pe lângă edicola fără s-o văd, dar am ajuns la stația centrală de autobuze. Am răsuflat ușurată: ar fi trebuit să fie rezolvarea tuturor problemelor.

M-am uitat în jur și am intrat în primul magazinaș unde am întrebat, de asemenea, despre biglietto dell’autobus. Vânzătoarea mi-a spus ceva în italiană și, văzând că nu înțeleg, o ținea întruna cu mouse. În ochii mei se citea clar că habar n-aveam ce legătură au biletele de autobuz cu șoarecii. A început să gesticuleze și să-mi arate ceva pe geam: un bar pe peretele căruia era desenat Mickey Mouse. Am ieșit victorioasă. Le-am și zis celor trei oameni ai mei, care m-așteptau, să stea liniștiți, că am rezolvat eu tot: o să iau bilete de la bar.

Probabil că vă așteptați deja la faptul că n-aveau bilete nici la Mouse. Eu, însă, nu mă așteptam. Oricum, n-am intrat în panică: domnul de acolo mi-a zis că pot să cumpăr direct de la șofer.

Numai că, surpriză: în stația de autobuz era un afiș mare pe care scria că, din cauza pandemiei, NU se mai cumpără bilete de la șofer. Dar se pot cumpăra online, prin aplicație.
Acela a fost momentul în care m-am întrebat, totuși, dacă n-ar fi fost mai bine să fi plecat spre Bosa Marina pe jos. Am fi ajuns deja.

Sunt un om răbdător: m-am așezat pe o bancă și-am downloadat aplicația. DropTicket se numește, în caz că are cineva nevoie vreodată. E doar în italiană, dar, la câte lucruri cumpăr eu online, eram convinsă că o să mă descurc să cumpăr niște bilete de autobuz. Next, next, totul bine și frumos. Reușeam să selectez stația din care plecam, dar nu reușeam să selectez Bosa Marina, unde mergeam. Pur și simplu nu exista.
Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva sunt la Camera ascunsă.

Am intrat în ultimul magazin deschis din zonă. Nici acolo nu vorbea nimeni engleză. Doamna a căutat pe google, mi-a zis să cumpăr bilete din aplicație și-apoi s-a întors să vândă seadas. Am plecat cu coada între picioare și m-am dus la grupul celor trei care m-așteptau pe o bancă, resemnato-plictisiți. I-am anunțat că mă duc să caut edicola. 

Ca să nu mai ratez edicola (care, apropo, se traduce prin chioșc de ziare), am folosit Google Maps. Am ajuns rapid în ceva ce semăna a librărie. Afară se vindeau reviste, cărți poștale, iar înăuntru erau două încăperi cu de toate. Vânzătorul era în ultima dintre ele și, victorie!, vorbea engleză. I-am cerut patru bilete de autobuz.

– Sorry, miss, dar azi nu ne funcționează sistemul.

Ei bine, ar fi trebuit să-mi vedeți fața. Nu am înțeles exact ce sistem nu funcționa și nici de ce, fără sistem, nu-mi putea vinde bilete de autobuz. Nu mă interesa decât care e soluția.
Disperată, am întrebat dacă mai există vreun alt loc în Bosa de unde pot cumpăra bilete de autobuz.

Ar fi trebuit să-mi vedeți fața din nou când mi-a răspuns că nu :)))))))))).

Partea bună a fost că vorbea engleză, își dorea să mă ajute, așa că a fost de acord să-mi arate cum să cumpăr bilete din aplicație. Ce se mai putea întâmpla?

I-am mulțumit și am scos telefonul. Surpriză: nu aveam semnal. Am mers în cealaltă încăpere, tot nu aveam semnal. Am ieșit afară, am făcut câțiva pași, am ridicat telefonul spre cer, am implorat zeii și, în sfârșit, 4G.

Am văzut ce bifam greșit în aplicație (trebuia să scriu că merg de la Bosa la Bosa, da!), dar – vă așteptați la asta??? – tot n-am reușit să cumpăr biletele alea afurisite. Era musai să-mi introduc numărul de mobil, doar că aplicația spunea că nu-i corect.

Era ultima șansă.

M-am întors, resemnată, la stația principală. Fetele mele își găsiseră ceva de joacă. Celălalt adult responsabil era vizibil ocupat cu Facebook-ul. I-am povestit despre aplicație, unde m-am împotmolit, dar și unde greșeam când încercam să selectăm stația.
Neîncrezător, a încercat și el: aplicația a binevoit să decidă că numărul lui de telefon e cel corect. Cu fix cinci minute înainte să vină, am reușit să cumpărăm afurisitele alea de bilete de autobuz.

Am scris cele de mai sus cu zâmbetul pe buze și gândindu-mă la dorința mea de a mă duce singură-n niște sate Italia. Să stau o zi, două într-un loc, apoi să iau un autobuz sau un tren și să ajung în altul.
Pățania de mai sus m-a pus în temă despre ce mă poate aștepta, dar nu m-a descurajat deloc. De altfel, nici în Bosa n-am fost prea enervată că nu reușesc să cumpăr niște amărâte și banale bilete de autobuz. Deși e genul de întâmplare care te poate scoate din minți, am decis că nu vreau să-mi stric ziua pentru atâta lucru.

P.S. Plaja de la Bosa Marina e superbă; a meritat.

Foto: Ingo Doerrie / Unsplash

The post Un biglietto dell’autobus appeared first on Mara Coman.

Sunt în vacanță în Sardinia. Italia e o bucurie pentru mine, iar în Sardinia am mai fost în urmă cu trei ani când am explorat insula, care e superbă.

De data asta am plănuit o vacanță mai liniștită, că mergeam cu fetele. Iar ele își doresc plajă, lopățele și tiramisu, așa că n-am făcut nici un fel de trasee spectaculoase. Am visat un pic la La Maddalena, m-am uitat pe hartă, am văzut că înseamnă 3 ore și jumătate de mers cu mașina și m-am resemnat. Am ajuns în Alghero, care e un fel de 2-in-1: orășelul e plin de farmec și avem și plajă (da, știu, plajă ”de oraș”, dar bine că e).

Îmi notasem că la vreo 40 de kilometri de Alghero este Bosa, un orășel cu case colorate pe care mi-ar fi plăcut să-l văd. Renunțasem la idee, dar mi-a scris o prietenă care mi-a spus că merită să mergem într-o zi până acolo. Am căutat pe net, am văzut că putem ajunge într-o oră cu un autobuz, am convins (nu neapărat ușor) toată trupa și ne-am îmbarcat.

Era trecut de două când am ajuns în Bosa. Am coborât într-un loc care nu promitea nimic spectaculos. Eram rupți de foame, așa că ne-am oprit, ca turiștii, în prima piațetă în care am zărit un restaurant. Am comandat și-apoi s-a întâmplat ceva acolo. M-am auzit spunând că aș vrea să rămân.

Piațeta și locul în care am decis
că vreau să mai stau măcar o zi în Bosa

Știți senzația asta?
Eu am avut-o de multe ori, în diverse locuri. Și niciodată n-am rămas. Mi se părea că e prea scump, că nu e ok să plătesc încă o noapte cazare (pe lângă ce plătisem deja), că e un moft, o toană, că nu se face asta, că o să mai ajung în acel loc și altă dată.

Doar că acum a fost acel moment în care n-am mai amânat. Acolo, la terasa aceea aproape goală din Bosa, am simțit că vreau, da, chiar să stau în orășelul ăsta măcar încă o noapte. În timp ce-mi susțineam ideea în fața celor trei oameni care veniseră cu mine, am primit și mâncarea. A fost delicioasă și asta m-a ajutat să fac față tuturor „problemelor” pe care cei trei mi le-au expus: că n-avem periuțe de dinți și deodorant (cumpărăm, doar nu suntem în mijlocul pustietății); că n-avem pijamale (de când e asta o problemă?!); că n-avem cazare (am găsit eu imediat). Și, ca să domolesc protestele, am găsit un hotel frumos, cu terasă și vedere panoramică spre căsuțele colorate. Am rămas.
A fost o senzație minunată: obișnuită cu toate „nu se poate”-urile de până acum, acest „se poate” a venit ca o eliberare.

N-o să lungesc povestea cu prea multe despre Bosa. E un orășel superb, plin de farmec, cu poduri peste râul Temo, cu case colorate și străduțe înguste pe care, dacă urci, ajungi sus, la Castelul de la Serravalle. De acolo se întinde o panoramă superbă. Apoi, la doi kilometri e Bosa Marina, cu plaje cu nisip fin și o mare calmă și clară.

A doua zi, înainte să plecăm, ne-am oprit tot la terasa la care am mâncat în prima zi, Ristorante S’Iscugia. M-am uitat în jur și m-am întrebat ce anume m-a făcut să-mi doresc să rămân. N-am un răspuns clar, probabil că este un mix de lucruri care compun ceva-ul ăsta care mă fascinează pe mine la Italia. Lumina este altfel, pot să jur că soarele e diferit. Apoi, clădirile vechi, vopsite în nuanțe de miere și piersică. Până și verdele parcă e cald. Palmierii, ficușii, leandrii în floare, tufele de bougainvillea, clădirile îmbrăcate în iederă, cactușii ginganți. Ghivecele cu yucca, aloe și palmieri lăsate în stradă, în fața ușilor. Oamenii ăștia care ne aduc mâncarea, care rup doar două vorbe în engleză, dar care povestesc despre pastele și deserturile lor cu atâta mândrie. Mâța neagră care ne curtează și-apoi fuge, de parcă ar fi făcut ceva interzis. Liniștea care se așterne după ora trei într-o piațetă colorată, despre care n-auzisem niciodată, și care e întreruptă, când și când, de un Fiat 500 vechi, care nu se grăbește nicăieri.

The post Acel lucru pe care am vrut să-l fac de atâtea ori appeared first on Mara Coman.

Mă gândeam azi dimineață cât timp a trecut de când am zburat ultima dată. Am căutat și niște poze de atunci și așa mi-am amintit că pe 2 noiembrie 2019 eram pe plaja din Eilat, în Israel. Acolo era plină „vară”, 30 de grade sau mai mult. De altfel, 2019 a fost anul în care am plecat într-o mulțime de locuri.
Anul trecut am făcut cam ce-ați făcut și voi: Deltă (unde a fost superb și sper să ajungem și în vacanța asta la Doi Căpitani), plimbări prin țară – multe și frumoase, de altfel – și vreo două escapade scurte la mare, în Bulgaria.

Știți cum m-am simțit acum două săptămâni, când am cumpărat, în sfârșit, bilete de avion? Îmi venea să țopăi și să fac prosecco party.
După diverse dezbateri, pro & cons, am decis că mergem la Alghero, în Sardinia, cu tot cu copii. Am făcut eu ce-am făcut și, până la urmă, mergem în țara mea preferată :).

Am ales Alghero pentru că suntem în oraș, dar avem și un pic de plajă – plajă din aia „de oraș”, știu, dar tot e ceva. Și mixul ăsta o să le facă fericite pe Ioana și Maria. Dar, sigur, și pe mine. Chiar dacă visam în secret la o căsuță pe marginea mării, m-am liniștit și am optat pentru ceva mai aproape de nevoile noastre actuale (și mai budget friendly).

De ce mi-e teamă: că o să aud câte un „m-am plictisit”, „am obosit”, „mă dor picioarele”, fix când o să-mi fie mie lumea mai dragă. Mai ales că eu sunt genul care, în vacanțe, merge de dimineața până seara. Îmi place să descopăr locul, să mă fâțâi o oră până decid unde mănânc, să mă trezesc dimineața pentru o excursie, să mă duc în piețe și să nu mă grăbească nimeni.

E clar că n-o să pot face chiar toate astea. Nu-mi rămâne decât să sper că, atunci când domnișoarele o să declare că sunt plictisite, o să mergem toți pe plajă și să le ofer mare, soare și spf.

Eu am mai fost în Sardinia în 2018 și a fost o experiență foarte frumoasă. Dar diferită, că una e să te plimbe prin toată insula niște oameni care cunosc locurile și alta e să mergi cu doi copii. N-am șanse să batem insula-n lung și-n lat, nu cred că mai ajung eu la La Maddalena, la Spargi, pe superba Costa Smeralda, în Isola Rossa. Vă las și poze, că anul ăsta sunt șanse mai mici să mă fotografieze cineva ca o sirenă, în rochie, stând pe-o piatră (ascuțită) într-o mare turcoaz.

Buuun. Aștept să mai crească fetele și, între timp, mai caut una, alta, despre ce e de făcut și de văzut în Alghero și în împrejurimi. Data trecută am stat doar o zi în oraș, așa că nu-mi amintesc prea multe.
Dacă aveți vreun pont, chiar e bine-venit, că nu știu dacă chiar reușesc să-mi fac documentarea până luni. Eu o să caut piețele și abia aștept să mănânc în locuri neturistice – restaurante mici, de familie, cu două mese și preparate tradiționale. Habar n-am dacă există atracții pentru copii sau ce locuri din apropierea orașului merită văzute.

Gata, vă las, că mai am cu organizarea – teste pentru fete, vreo două formulare (dintre care și unul din care nu prea înțeleg nimic), bagaje (știți cum e să faci bagaje când pleci cu doi copii?) și gândul la aglomerația de pe Otopeni, as seen on Facebook.

The post În sfârșit, vacanță appeared first on Mara Coman.