Uneori, fericirea e într-o magherniță
Evadare
Uneori, fericirea e într-o magherniță

Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Unde-am ajuns? Știu, teoretic, unde sunt. Am luat metroul, am mers două stații, iar cea la care am coborât se numește Gomback. Sinceră să fiu, dacă m-ar întreba cineva unde sunt acum, cea mai bună descriere ar fi: „În Kuala Lumpur, pe dreapta.”

Călătoria mea – la invitația Qatar Airways și a Oficiului de Turism al Malaeziei – a început în Doha, a continuat în Penang, iar apoi în Kuala Lmpur. N-am mai fost niciodată în locurile astea și vreau să descopăr cât mai multe, vreau să înțeleg ceva din alte culturi, vreau să văd cum trăiesc oamenii aici. Să simt.

Suntem un grup nu prea mare, dar, din fericire, cu oameni faini. Unii care lucrează în print, alții în online. Unii sunt specializați în turism, alții în food. Am mâncat împreună, am ieșit împreună, am băut bere împreună. Azi sunt doar eu cu Diana și o hartă pe care am primit-o împreună cu un bilet de autobuz hop-on hop-off.

Nu-mi place, în general, să merg cu HOHO. Dar acum e util: n-avem mult timp și nu știu unde sunt. Mă simt, cum spuneam, în Kuala Lumpur, pe dreapta. N-am nici un fel de reper, cu excepția turnurilor Petronas. Dar știu unde vreau să ajung: în Kampung Baru, un loc marcat pe harta cu pricina drept unul în care găsești mâncare tradițională malaeziană.

unde sa mananci in kuala lumpur 12unde sa mananci in kuala lumpur

Așa că am luat metroul și am coborât la Gomback, stația de unde ar trebui să ajungem repede la Kampung Baru. Ne uităm în jur și nu e mai nimic. Un chioșc cu chinezării. O femeie care stă pe treptele de la ieșirea din metrou. Pare o zonă relativ pustie și nu neapărat prietenoasă. Am sentimente amestecate: oare e o zonă safe? O fi fost o idee bună să venim aici? Nu știm încotro să mergem, așa că deschid Google Maps. Avem de mers doar câteva minute. Un magazinaș cu nimicuri în stânga, încă unul în dreapta. Un pic mai departe, cineva vinde fructe pe stradă. O motocicletă e spijină de un stâlp. Înaintăm și încep să simt miros de ceva – nu știu ce – la grătar. Dar miroase bine. Vedem un fel de terase – genul de terase la care n-ai vrea să mănânci în București. Ușor murdare, cu bannere ieftine și scaune de plastic. Sunt, cumva, niște maghernițe. Și – ghici ce?! – , ăsta e momentul în care eu sunt cu zâmbetul până la urechi. Îmi place. E autentic. Nimic turistic, nimic forțat.

unde sa mananci in kuala lumpur 9 unde sa mananci in kuala lumpur 12

Decidem să ne încercăm norocul la una dintre „terasele” mai mari și mai populate. O cheamă Chunburi Seafood. Pare varianta cea mai sigură pentru două turiste, femei, într-o țară preponderent musulmană – mai mult, într-un cartier nu foarte (sau deloc) turistic. În tot „restaurantul” par a fi doar localnici (semn că se mănâncă bine), cu excepția unui tânăr blond. Și ăsta – faptul că era blond – a fost criteriul după care am decis că era turist.

Ne-am așezat la masă. Doamna care vine să ne ia comanda nu vorbește engleză deloc. De-loc. Dar primim un meniu cu poze. Cerem supă Tom Yum, thailandeză, da, și încercăm să spunem că vrem și un fel de mâncare tradițională malaeziană. Doamna pleacă, nedumerită. Eu și Diana ne uităm una la alta, întrebându-ne ce vom mânca. Din fericire, vine o altă doamnă care rupe ceva engleză. Îi spunem și ei că vrem ceva tradițional – și ne indică o poză cu un pește. Cerem și „mango lassi” și așteptăm, întrebându-ne, în continuare, oare ce-o să primim de mâncare. Singurul indiciu pe care am reușit să-l trasmitem a fost cel legat de cât de picantă să fie peștele. Am zis (și-am și gesticulat, ca să fie cât de cât clar): So and so. Ceea ce, în Asia, nu e o garanție. Poți primi ceva iute ca dracu’. Avem idei total diferite despre ce înseamnă foarte picant și ușor picant.

mango lassi unde sa mananci in kuala lumpur 12

Mango lassi e delicios. Pe lângă, bineînțeles, mango, are și un pic de iaurt și de miere. Ne potolește puțin foamea. Totuși, supa vine repede și, ca orice Tom Yum bine făcut, ne gâdile papilele gustative cu niște arome puternice. Mi se pare că mănânc parfum – unul foarte bun, cu siguranță. Ne felicităm între noi c-am venit să mâncăm aici, și nu într-unul din restaurantele poleite. Între timp, doamna care ne servește ne aduce peștele (încă negătit) și ni-l arată: pentru că n-a reușit să ne spună, în engleză, ce fel de pește e, voia să se asigure că știm ce vom primi. Și mi se pare tare drăguț că, într-un loc atât de simplu, cineva face eforturi ca să ne simțim bine. Siakap tiga rasa. Așa se cheamă dish-ul ăsta cu peștele. Dulce, acru și picant. Nu lăsăm nimic în farfurie.

tom yum Siakap tiga rasa

Am plecat de-acolo pe jos, aproape sărind într-un picior de fericire – ca să vezi ce efect poate să aibă asupra mea o mâncare bună și niște oameni atât de drăguți, care au vrut să mă facă să mă simt bine, deși am comunicat mai mult prin semne. Am impresia că acum simt altfel orașul ăsta, ca și când aș fi intrat puțin în intimitatea lui. Mai vreau. Așa că pornesc din nou Google Maps spre un loc de la care am așteptări mari: piața Chow Kit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord