Acel lucru pe care am vrut să-l fac de atâtea ori
Evadare
Acel lucru pe care am vrut să-l fac de atâtea ori
17 iul. 2021 | 2 comentarii

Și pe care nu l-am făcut, din diverse motive. Până acum.

Sunt în vacanță în Sardinia. Italia e o bucurie pentru mine, iar în Sardinia am mai fost în urmă cu trei ani când am explorat insula, care e superbă.

De data asta am plănuit o vacanță mai liniștită, că mergeam cu fetele. Iar ele își doresc plajă, lopățele și tiramisu, așa că n-am făcut nici un fel de trasee spectaculoase. Am visat un pic la La Maddalena, m-am uitat pe hartă, am văzut că înseamnă 3 ore și jumătate de mers cu mașina și m-am resemnat. Am ajuns în Alghero, care e un fel de 2-in-1: orășelul e plin de farmec și avem și plajă (da, știu, plajă ”de oraș”, dar bine că e).

Îmi notasem că la vreo 40 de kilometri de Alghero este Bosa, un orășel cu case colorate pe care mi-ar fi plăcut să-l văd. Renunțasem la idee, dar mi-a scris o prietenă care mi-a spus că merită să mergem într-o zi până acolo. Am căutat pe net, am văzut că putem ajunge într-o oră cu un autobuz, am convins (nu neapărat ușor) toată trupa și ne-am îmbarcat.

Era trecut de două când am ajuns în Bosa. Am coborât într-un loc care nu promitea nimic spectaculos. Eram rupți de foame, așa că ne-am oprit, ca turiștii, în prima piațetă în care am zărit un restaurant. Am comandat și-apoi s-a întâmplat ceva acolo. M-am auzit spunând că aș vrea să rămân.

 

Piațeta și locul în care am decis
că vreau să mai stau măcar o zi în Bosa

Știți senzația asta?
Eu am avut-o de multe ori, în diverse locuri. Și niciodată n-am rămas. Mi se părea că e prea scump, că nu e ok să plătesc încă o noapte cazare (pe lângă ce plătisem deja), că e un moft, o toană, că nu se face asta, că o să mai ajung în acel loc și altă dată.

Doar că acum a fost acel moment în care n-am mai amânat. Acolo, la terasa aceea aproape goală din Bosa, am simțit că vreau, da, chiar să stau în orășelul ăsta măcar încă o noapte. În timp ce-mi susțineam ideea în fața celor trei oameni care veniseră cu mine, am primit și mâncarea. A fost delicioasă și asta m-a ajutat să fac față tuturor „problemelor” pe care cei trei mi le-au expus: că n-avem periuțe de dinți și deodorant (cumpărăm, doar nu suntem în mijlocul pustietății); că n-avem pijamale (de când e asta o problemă?!); că n-avem cazare (am găsit eu imediat). Și, ca să domolesc protestele, am găsit un hotel frumos, cu terasă și vedere panoramică spre căsuțele colorate. Am rămas.
A fost o senzație minunată: obișnuită cu toate „nu se poate”-urile de până acum, acest „se poate” a venit ca o eliberare.

 

N-o să lungesc povestea cu prea multe despre Bosa. E un orășel superb, plin de farmec, cu poduri peste râul Temo, cu case colorate și străduțe înguste pe care, dacă urci, ajungi sus, la Castelul de la Serravalle. De acolo se întinde o panoramă superbă. Apoi, la doi kilometri e Bosa Marina, cu plaje cu nisip fin și o mare calmă și clară.

 

A doua zi, înainte să plecăm, ne-am oprit tot la terasa la care am mâncat în prima zi, Ristorante S’Iscugia. M-am uitat în jur și m-am întrebat ce anume m-a făcut să-mi doresc să rămân. N-am un răspuns clar, probabil că este un mix de lucruri care compun ceva-ul ăsta care mă fascinează pe mine la Italia. Lumina este altfel, pot să jur că soarele e diferit. Apoi, clădirile vechi, vopsite în nuanțe de miere și piersică. Până și verdele parcă e cald. Palmierii, ficușii, leandrii în floare, tufele de bougainvillea, clădirile îmbrăcate în iederă, cactușii ginganți. Ghivecele cu yucca, aloe și palmieri lăsate în stradă, în fața ușilor. Oamenii ăștia care ne aduc mâncarea, care rup doar două vorbe în engleză, dar care povestesc despre pastele și deserturile lor cu atâta mândrie. Mâța neagră care ne curtează și-apoi fuge, de parcă ar fi făcut ceva interzis. Liniștea care se așterne după ora trei într-o piațetă colorată, despre care n-auzisem niciodată, și care e întreruptă, când și când, de un Fiat 500 vechi, care nu se grăbește nicăieri.

 

P.S. Pentru că Italia e țara mea preferată, nu se putea să nu am și un hashtag. Urmăriți #MaraInItaly pe Instagram, că o să pozez tooot :).

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman

Comentarii
  • AdinaL spune:

    Chiar m-am gândit că ai avut curaj să treci peste toate obstacolele gen pijamale, periuțe, pieptăn, cremă de noapte și ideea că a doua zi te îmbraci cu aceleași haine😁. Și mă bucur că ai reușit. Prima oară când am făcut asta, copiii mei aveau 6 și 4 ani. Și am constatat că nu a fost niciun stres, ba chiar a fost bucurie. Și de atunci m-am relaxat. În vacanțe nu avem restricții la program de somn, la mâncare. Fiecare face ce vrea. Când îi povesteam mamei că ai mei băieți au mâncat la prânz doar papanași cu smântână și dulceață, draga de ea era îngrozită. Și că ne prindea miezul nopții la discotecă în Vamă și ăștia mici dormeau pe băncuțele de lemn😁. Dar vacanțele de acest fel i-au ajutat să se adapteze mai bine, să fie mai relaxați și să se bucure mai mult.

    • Mara spune:

      Adina, și eu mă bucur că am trecut peste. De fapt sunt niște nimicuri, dar ne țin pe loc.
      Și fetele mele au fost fericite, au zis că e o super aventură :).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord