Am scris articolul ăsta în minte de zeci de ori și acum, în sfârșit, o să-l las aici – era să scriu, de fapt, că-l pun „pe hârtie”.
Am vrut să-l scriu când s-a închis Marie Claire, cu doi ani în urmă; iar acum, când nu mai e nici Bazaar, am nevoie de acest closure.

Mi-am amintit, zilele trecute, cum, în clasa a X-a, am făcut revista liceului împreună cu câteva colege. A fost un proiect secret, despre care profesorii au aflat doar când au văzut rezultatul final.
Nu mai știu cum se numea și nici ce conținea – cu excepția unui text despre… flori! Parcă despre trandafir?

Mă rog, cert e că fiecare dintre noi a avut de scris câte ceva. Cu pixul, pe hârtie, desigur. Apoi am fost la tatăl unei colege la serviciu și am transcris textele pe computer. Imaginați-vă ce dexteritate aveam, că nu mai folosisem tastatura niciodată – era în 1996. Am și „paginat” revista cu niște linii despărțitoare – eu am în minte chiar și un fel de coloane, dar poate fabulez – , am printat cele patru pagini pe două coli A4, le-am capsat și gata: ne-am dus cu revista la școală, să o vindem :).

Ultima revistă a fost Bazaar, ediția trimisă la tipar în decembrie 2021. În ianuarie, compania în care lucram a decis că nu va mai publica Bazaar în România. N-a fost chiar o surpriză, având în vedere că mai mult ne târam, iar în ultima vreme totul devenise foarte dificil. Nu mai era loc de pasiune, ci mai degrabă un fel de „cum o scoatem la capăt și luna asta”.

N-am de gând să scriu vreun text plângăcios, deși sunt un pic nostalgică, pentru că asta am făcut în ultimii 21 de ani: reviste. Fix jumătate din viața mea.

Primul meu job a fost la Unica, unde m-am angajat în 2000. Apoi – după o perioadă în care am lucrat în L’Oreal, în comunicare – am fost redactor-șef la Glamour, Marie Claire și Bazaar. Am prins perioada în care Unica vindea 100.000 de exemplare pe lună. Da, s-a întâmplat așa ceva în România.

Zâmbesc când îmi amintesc că toate fotografiile se făceau pe film,  că le duceam la developat la Kodak și apoi le alegeam pe o masă special luminată, cu lupa. Pasul următor era scanarea la rezoluție mare.

În anii aceia aveam acces puțin spre deloc la băncile de imagini, așa că 90% dintre fotografii se produceau in-house. Când n-aveam modele, făceam shooting-uri cu membrii redacției. N-o să uit niciodată cum am purtat machiaj cu cearcăne pentru un articol. Nu mai știu exact despre ce era textul, probabil despre prea multe ore la job – însă îmi amintesc că eram foarte urâtă cu cearcănele alea mov :)).

Internetul nu ne oferea prea multe informații, așa că, înainte de un interviu, mă duceam în redacțiile colegilor de la TV Mania sau de la Libertatea să cer „arhiva” ca să-mi fac documentarea. Luam la rând fiecare ziar, fiecare revistă din ultimul an, până când găseam vreun interviu cu Florin Călinescu sau cu cine aveam nevoie atunci.

Uitându-mă înapoi, anii petrecuți la primul job au rămas cei mai frumoși – eram toți tineri și nici n-aveam responsabilități prea mari. Am avut șansa să învăț de la niște oameni foarte buni în meseria asta (vă știți voi, doar v-am mai spus cât a contat pentru mine). Am și azi prieteni pe care i-am cunoscut acolo, iar amintiri, cât să scriu vreo zece articole, nu unul.

Când lucram deja la Unica, mă uitam la revistele „de-afară” cu extrem de multă admirație. De fapt, în redacție, foloseam cuvântul „biblie” când ne refeream la Glamour și Marie Claire (care pe atunci nu erau publicate în România). Mă întrebam cum lucrează oamenii ăia, cum aleg subiectele, cum stabilesc temele, cum organizează ședințele foto.

Ei bine, am avut ocazia să aflu direct de la sursă: în 2006, când m-am dus la interviul pentru Glamour – la Londra, la Vogue House, în Hanover Square – îmi tremurau genunchii.

Nu-i ușor să faci o lansare de revistă. Au urmat perioade și perioade, unele cu nopți petrecute în redacție, cu ore puține de somn, mâncat puțin și prost. De-ale tinereții :). A fost greu, dar a fost frumos.

Am învățat de la cei mai buni – și nu exagerez deloc. Condé Nast, Hearst și Marie Claire Group sunt și azi cele mai importante companii de publishing din lume. Până și o conferință de trei zile îmi oferea acces la o mulțime informații, la best practices din toată lumea, idei curajoase, fotografii memorabile și puncte de vedere la care, poate, nu m-aș fi gândit. Am niște prezentări care conțin informații valoroase despre conținut și care sunt actuale și acum.

Cei mai mulți ani, adică 12, mi i-am petrecut la Marie Claire: de la lansare până la închidere. Aici am pășit cel mai mult și mai des în culisele unui titlu internațional – nu cred că exista vreo școală unde aș fi putut studia atâtea.

Am iubit să fac asta.

Am muncit cu pasiune și entuziasmul meu a durat mulți, mulți ani. A început să pălească însă când a devenit mai important și mai urgent să mă gândesc cum să peticesc în loc să-mi fac treaba mai bine.
Oricum, e clar că n-am reușit să peticesc de ajuns.

M-am întrebat de multe ori ce-o să fac când se va închide Marie Claire sau Bazaar, mai ales că știam că e vorba doar de timp. O vreme n-am găsit răspunsuri care să-mi placă. Însă m-am liniștit când mi-am dat seama că nu trebuie să reinventez nimic: doar să continui.

Așa că, în perioada următoare, o să dedic timp și atenție blogului – locul meu de suflet. O să continui și proiectele cu Secret Nipple – un spațiu artistic digital în care sunt reuniți mai mulți oameni creativi, fiecare profesionist în domeniul lui.

Acum încerc să-mi creez o nouă rutină, să învăț să-mi organizez timpul (e o adevărată provocare pentru mine) și să-mi trag sufletul după niște ani dificili. Mai ales că, la cum mă știu, o să mă avânt în tot felul de proiecte, deci am nevoie de energie și de good mood.
N-am fost freelancer niciodată – poate că era timpul.

E un nou început. În sfârșit, am lăsat fricile la o parte am decis: vor urma o mulțime de lucruri bune.

Foto principală: Cleo Vermij / Unsplash.

The post Jumătate de viață appeared first on Mara Coman.

Au fost foarte puține lucruri pe care le-am câștigat ușor.

De multe ori, a trebuit să strâng din dinți și să iau decizia cea grea: să continui. N-a meritat întotdeauna. Și e greu de pus în balanță ce-am pierdut versus ce-am câștigat. Dar am constat că lucrurile astea pe care le-am câștigat n-au venit ușor. N-au venit de la sine. A fost nevoie de un efort ca să fac să se întâmple.

Am ceea ce mulți – chiar și eu – spun că e  the dream job. N-a venit ca un cadou, de ziua mea. Nu mi-a făcut nimeni cadou o revistă. A venit cu nopți nedormite, cu foarte puțin timp rămas pentru mine, cu zile în care mi-a fost rău și n-am plecat acasă – uneam două scaune într-o sală de meeting îmi trăgeam sufletul până când mă simțeam în stare să muncesc din nou.

Am câțiva prieteni pe care îi iubesc enorm și care au făcut lucruri minunate pentru mine. Lucruri mari și mici. Și nu voi ști niciodată cum să le mulțumesc pentru acel <Pot să te ajut cu ceva?> spus în momente în care aveam atâta nevoie să aud asta. Pentru că uneori prietenii pot face ceva pentru tine. Și alteori nu pot face nimic, însă pot să te întrebe asta – și valorează mai mult decât orice.
But don’t take friends for granted. Să ai prieteni înseamnă să dai ceva la schimb: să fii și tu acolo când au – și când nu au – nevoie de tine. Înseamnă timp petrecut împreună. Din fericire, să petreci timp cu oameni care îți sunt dragi e cel mai frumos lucru. Cel puțin pentru mine.

Am două fetițe gingașe și năzdrăvane în același timp – și jur, combinația asta există. Ioana și Maria sunt cele care îmi ocupă timp, îmi dau bătăi de cap și, mai presus de toate, îmi confirmă că am făcut, cu siguranță, un lucru bun în viață: pe ele :). Pot să mă scoată din sărite și să mă topească de emoție la cinci minute distanță. Copiii îți dau cea mai frumoasă și mai sinceră formă de dragoste, nealterată în nici un fel. O dragoste reală, palpabilă și brută: <Te iubesc mai mult decât iubesc castravetele>. Și da, vin să mă îmbrățișeze în cele mai ciudate momente – fix când am în mână o tigaie cu ulei încins. Copiii vin la pachet și cu o mulțime de probleme: cea mai cruntă frică pe care am trăit-o a fost când s-a îmbolnăvit una dintre ele.

Și iată-mă aici, la doar 38 de ani :), într-o seară în care m-a lovit gândul ăsta (știu, pare evident): că nimic nu vine gratis. Că trebuie să muncești mult pentru tot ce îți dorești cu adevărat. Să te lupți uneori. Și, chiar dacă nu mai am 25, mă simt de parcă am toată energia de atunci. Ba chiar am și planuri. Știu deja ca va fi cu multe eforturi, dar știu și că I can make things happen. Wait and see.

The post Lucrurile bune nu vin gratis appeared first on Mara Coman.

Experiența mea mă face să încurajez pe oricine să-și urmeze pasiunea. E un lucru pe care eu l-am făcut pe jumătate – adică am studiat ceva ce nu mi-a plăcut deloc și profesez într-un domeniu pe care îl iubesc. Cu toate astea, mai știu că, uneori, să fii pasionat de un anumit lucru nu e neapărat de ajuns.

Cu o zi, două înainte să mă întâlnesc cu Sorina, am văzut vreo cinci minute dintr-un domentar. Era televizorul deschis, eu eram în zonă și am văzut doar un fragment. O tânără din State povestea cum a iubit dintotdeauna baletul. Trăia pentru balet. A făcut balet în școală, apoi în liceu și era cea mai bună. A urmat apoi studii superioare la o școală renumită de dans – unde nu mai era prima. A muncit mai mult, a depus toate eforturile, și știm cu toții că viața unei balerine nu e deloc ușoară. Repetiții, repetiții. Regim. Repetiții. Într-o zi, directorul școlii i-a spus că nu e făcută pentru balet, că nu va face niciodată performanță.

Inițial m-am revoltat. Am simțit că e nedrept să vină cineva și să-ți taie aripile brusc. Apoi, am urmărit-o în continuare pe tânăra din documentar care povestea, cu lacrimi în ochi, că acela a fost unul dintre cele mai importante momente din cariera ei. A renunțat la balet și a urmat dans contemporan, iar acum este una dintre cele mai bune din domeniu. Ea însăși spunea că știe că nu ar fi ajuns niciodată prim-balerină (deși această certitudine nu există) și îi mulțumea directorului școlii că i-a spus asta și că a convins-o să se îndrepte spre acea zonă în care poate face performanță.

Pasiunea nu e întotdeauna de ajuns.

Ei bine, atunci, la întâlnirea cu Sorina, aveam în minte documentarul ăsta. Și i-am spus și ei că, dacă îți place cu adevărat un anumit domeniu, atunci merită să studiezi și să profesezi în domeniul respectiv. Pentru că e tare frumos să muncești din pasiune. Însă i-am spus și că trebuie să fii cu adevărat bun. Din fericire, după ce am fost împreună la UNARTE, a primit niște confirmări: că desenele ei sunt bune. Că are șanse să intre la secția de grafic design, acolo unde își dorește și unde concurența e mare. Sorina e unul dintre acei oameni care nu are doar pasiune, ci și talent. Și care își poate atinge visul.

Am scris despre asta pentru că m-am tot gândit, în ultima vreme, la alegerile pe care le-am făcut. Și mi se pare foarte important că mi-a plăcut și-mi place jobul meu. Mă distrez uneori când tata încă mă mai întreabă dacă nu vreau să mă fac notar. Așa, de parcă dacă mi-aș pune mâine un deux-pieces și o cămașă, gata, sunt notar. Altfel, la cât mi-a plăcut mie codul civil, aș fi fost un notar/jurist/avocat trist și mediocru :). Noroc că mi-am dat seama la timp.

Vă las cu video-ul despre proiectul Inspirație pentru Viitor. Sunt și eu pe acolo, la minutul 3:33. Să nu mă ratați, mai ales că am avut a bad hair day 🙂

The post Când pasiunea (nu) e de ajuns appeared first on Mara Coman.

–––

Textul ăsta e despre etichete. Despre ce credem despre oameni, despre ce impresie ne fac ei la prima vedere, când nu îi cunoaștem prea bine.

–––

Pe mine m-a surprins faptul că cineva nu se aștepta ca eu să merg și cu metroul. E drept că nu conduc – chiar am o scuză bună :). Ah, sau poate că n-ar trebui să merg cu metroul deloc. Poate e o strategie greșită și poate că ar trebui să mă poziționez undeva mai sus, să mă marketizez altfel, să pretind că mănânc caviar la micul dejun. Dar, hey, this is not me.

Știu că am un job mai special – care nu implică numai stat în fața calculatorului, ci și o mulțime de lucruri care (pentru ceilalți) nu prea seamănă cu munca. Din afară, pare că trăiesc într-un norișor roz. Mă duc la evenimente care au loc în restaurante de lux, în hoteluri de cinci stele, iar parte din job-ul meu înseamnă și să vorbesc despre pantofi sau să ating bijuterii care costă cât un apartament. Merg la petreceri la care port tocuri și paiete și testez parfumuri abia lansate, uneori chiar înainte să ajungă în magazine. Am mai mulți pantofi decât aș avea nevoie. Și e firesc cumva ca, prin prisma lucrurilor ăstora, oamenii să-mi pună etichete: duc o viață glam.

Însă eu m-am obișnuit atât de tare, în anii ăștia, să-mi joc rolul. Cumva, ca un medic care își pune halatul când intră în spital. Bun, uniforma mea arată altfel, ba chiar am de ales din mai multe modele. Dar toate poveștile glam de mai sus sunt în job description.

Merg la evenimente pentru că fac parte din presă. Aflu despre noi lansări înaintea celorlalți din același motiv. Port ”paiete” (sau orice altceva) pentru că încerc să respect un dress code (deși, în ultima vreme, îi dau mai puțină importanță, prefer să mă îmbrac cu ce mă reprezintă și nu cum ”trebuie”). Altfel, în afara ”obligațiilor de serviciu”, sunt eu. Cu dimineți în care am uitat să cumpăr cafea. Cu multe bad hair days. Cu zile în care nu știu cu se să mă îmbrac – pentru că toate hainele de care aș avea nevoie atunci sunt necălcate și e târziu, nu mai am timp să calc. Cu seri în care simțeam că miroase ceva ciudat în casă și, când am ajuns în bucătărie, am realizat că puiul meu s-a făcut scrum în cuptor. Ah, am reușit chiar să fac și cea mai urâtă prăjitură. Era mâncabilă, avea gust, dar arăta dezastruos. (Nu, nu pun poză 🙂 ). Merg în oraș cu prietenii mei și de multe ori evit locurile foarte fancy – pentru că mi se pare că nu regăsesc acea căldură și lejeritate din restaurantele mai mici, cu mai puține pretenții. Plus că, în mintea mea, unele din locurile astea fancy sunt asociate cu jobul.

Și da, merg cu metroul. Nu întotdeauna – depinde de stare. Merg cu Uber dacă port tocuri, dacă plouă cu găleata, dacă mă grăbesc foarte tare sau dacă nu sunt în apele mele. În schimb, merg cu metroul când sunt liniștită, când vreau să ascult muzică în căști, când vreau să ajung mai repede la birou. Călătoria cu metroul mă relaxează. Și mă aduce cu picioarele pe pământ.

Foto: E făcută de bunul meu prieten Mihai, undeva pe Mihai Eminescu, când am fost să mâncăm împreună. Venisem amândoi cu metroul. Ne-am întânit în Piața Romană.

The post Dincolo de paiete appeared first on Mara Coman.

Jumătate din viața mea

În Cooltura Mall am scris despre una dintre cele mai bune prietene ale mele. Și n-a fost ușor: în primul rând, pentru că sunt norocoasă să am mai mulți prieteni. Și apoi, după ce m-am decis, pentru că ne știm de 18 ani – am răscolit trecutul și mi-am amintit de momente diverse, unele aproape uitate. E un text despre suc de portocale roșii și despre bun-simț, despre Club A și despre limite, despre ziarul Capital și despre distanță. Am pus mult suflet acolo și l-am scris cu uimirea că au trecut peste noi 18 ani. Jumătate din viața mea.

Locul în care toată lumea îți zâmbește

Apoi, pentru blogul Best Value, am povestit despre experiența mea în Bali, la invitația Club Med. Am răspuns la câteva întrebări la scurtă vreme după ce m-am întors acasă. A fost o experiență care pe mine m-a dat peste cap – în sensul bun – , o escapadă frumoasă într-o insulă în care toți oamenii îți zâmbesc. Oare cum o fi să trăiești într-un astfel de loc în fiecare zi? O să revin cu povești și aici, pe blog, și cu fotografii multe, pentru că mi-a plăcut fiecare colțișor de acolo.

Designeri,  imprimeuri și alte povești despre modă

Pe Haris Stavridis l-am cunoscut acum aproape 10 ani, când a venit în oraș ca să scrie un articol despre București. Acum are un blog, Fashion We Like, și sute de interviuri despre modă. I-am răspuns și eu la întrebări – despre ce îmi place (croielile minimaliste), despre ce nu (printul floral), sau despre a fi sau a nu fi regina balului.

Timbre, creioane, cerneală

Nespresso m-a invitat să scriu despre colecțiile mele. Și am scris, pe site-ul Marie Claire. Mi-am amintit de creioanele Faber Castell primite de la bunicul meu, într-o cutie veche, din metal. Dar și de pasiunea pentru scrisul de mână, cu stiloul, de călimările cu cerneală, aduse de peste tot. De albumul meu cu timbre. Am răscolit, practic, în sertarul cu amintiri.

Drepturile femeilor

#HandsOffOurRights este o campanie demarată de Marie Claire UK – pentru că Marie Claire nu este doar despre modă, ci și despre drepturile femeilor. Am scris câteva rânduri despre acest subiect, într-o companie foarte selectă – mai multți redactori șefi Marie Claire vorbesc despre drepturile femeilor și despre această luptă pe care, incredibil, o ducem încă, acum, în 2017.

Bijuterii pe gustul meu

Și, la capitolul plăceri vinovate, am scris despre bijuterii. Mai exact, despre cele care îmi plac mie. Articolul, publicat pe site-ul Marie Claire, face parte dintr-o serie de materiale în care colegii mei sugerau idei de cadouri pentru Crăciun. OK, sărbătorile s-au dus demult, dar bijuteriile despre care am scris îmi plac în continuare. Și le poți dărui chiar și de 8 martie sau – și mai frumos – fără vreun motiv special.

Foto: Dreamstime

The post Despre ce și unde am scris în ultima vreme appeared first on Mara Coman.

Tocmai am terminat de citit un interviu cu o femeie de carieră – nu contează cine, dar nu fac mișto, e o persoană care chiar are o carieră. Un job și o poziție de invidiat, to die for. Și, nici o surpriză, totul e minunat în viața ei. Face exact ce îi place și reușește să împace și cariera, și familia. Ba chiar are și timp liber pe deasupra.

Numai că mie îmi transmite exact contrariul. Oare e totul chiar așa roz? Oare sunt oameni care chiar pot să le facă bine pe toate? Există carieră fără sacrificii, fără renunțări? Sau doar răspundem la niște întrebări cu ceea ce vrem să se știe despre noi?
Și dacă da, nu creăm niște așteptări false, nu îi facem pe ceilalți să creadă că totul e floare la ureche? Pentru că eu, una, după ce am citit interviul respectiv, am avut senzația că sunt păcălită – fix ca în reclamele alea în care ți se promite că nu știu care detergent spală vasele singur. L-am încercat și n-a mers. Cel puțin pentru mine – cine știe, o fi funcționat la altcineva.

Disclaimer: nu vorbesc despre mine ca despre o „femeie de carieră”. Nici nu-mi place termenul, nici nu sunt wonder woman (mie chiar nu-mi ies toate, serios), nici nu cred că am o „carieră”. Am un job. E ăla pe care mi l-am dorit, pe care l-am visat, dar e un simplu job – cel puțin în țara asta. Și e un job pentru care am muncit. Și n-a fost mereu totul glam, cu paiete și cu glitter.

La primul meu serviciu nu aveam computer. În ziua de azi, așa ceva ar fi o dramă. Atunci, n-aveam computer nici la birou, nici acasă. Veneam la birou și așteptam să plece vreuna dintre colege pe teren, ca apoi să-mi fac și eu treaba la calculatorul ei. Uneori se întâmpla asta pe la 4 după-amiaza. Stăteam până târziu în redacție, câteodată mă prindea miezul nopții, altă dată, dimineața. Era, parțial, și din vina mea: că nu mă organizam cum trebuie. Că n-aveam „inspirație” fix în acel moment și citeam diverse alte lucruri până când îmi venea ideea magică. Dar aveam 20 de ani și nu mi se părea că aș fi avut ceva mai important de făcut.

Când m-am mutat din presă în PR a fost prima dată când am avut senzația aia că mă arunc în mare și nu știu să înot. A fost ușor? Nici pe departe. Erau multe lucruri noi, pe care le-am învățat pe parcurs. Cu prețul unor nopți nedormite și al unor weekend-uri petrecute în companie. Îmi amintesc că am organizat câteva evenimente și că, în zilele alea, îmi suna telefonul ca la gară. Aveam mereu un apel în așteptare. Sunam înapoi, aveam alt apel în așteptare. În ultima zi mi-am dat seama că am de produs niște carduri și – nu știu cum, cred că printr-o magie – le-am primit cu 15 minute înainte de începerea evenimentului. A ieșit totul bine, dar nu, nu fără eforturi. Nu cu opt ore de lucru și nici cu telefonul și mailul închise la 5 pm.

Mi-era dor de presă și m-am întors. Îmi amintesc și acum când mi-a sunat telefonul și mi-a fost propusă poziția de redactor-șef. Îmi tremurau genunchii. OK, urma să dau un interviu și să fac o strategie editorială coerentă. Și eu aveam fluturași în stomac – fix ca atunci când te îndrăgostești și nu te mai poți gândi la nimic altceva.

Mi-am dorit job-ul ăla al naibii de mult. Dar da, m-am aruncat din nou în apă fără să știu să înot. Erau multe lucruri noi: să faci o strategie editorială care să fie aprobată de o licență internațională, să lucrezi cu cei de la licență, să angajezi o echipă și să o coordonezi. A urmat un an greu, foarte greu. A fost anul în care am învățat, probabil, cel mai mult, dar a fost și cel mai dificil.

Viață echilibrată? În nici un caz. Am stat nopți întregi în redacție. Îmi amintesc și acum de noaptea aia, în care am dormit o oră și douăzeci de minute. Pare funny, dar nu e. Așteptam o vizită peste zece zile și planificasem să fie gata revista la timp. Doar că am aflat că data a fost modificată și că nu mai am zece zile la dispoziție, ci trei. Așa că au urmat două nopți în care am dormit câte trei, patru ore.

În ultima noapte am dormit de la șase dimineața, când am ajuns acasă, până la șapte și douăzeci. M-am trezit, am mai băut un Red Bull, mi-am făcut duș și mi-am făcut unghiile – că nu mă puteam prezenta oricum. Mi-am pus un zâmbet pe față și am prezentat proiectul de lansare. N-a fost nici cu șampanie, nici cu lauri. Just work.

În anul ăla am mâncat atâta pizza încât nu m-am mai putut atinge de ea decât după zece ani. Rareori reușeam să mă dezlipesc de birou ca să mănânc ceva decent. Am băut Red Bull, cafea și cola. Mi-a fost rău, dar mă obișnuisem – știam simptomele și știam că-mi trece. Era un fel de cădere de calciu. Mă duceam în sala de meeting, uneam niște scaune, mă întindeam acolo și așteptam să-mi revin.

Cred că trecuse vreun an când, într-o seară, am ajuns acasă la ora opt. Nu cinci, nu șase – opt. Și cumva nu eram foarte obosită. Lucrurile începuseră să intre în normal. Țin minte că stăteam în casă și mă întrebam ce să fac. Oare ce făceam eu înainte de anul ăsta? Ieșeam în oraș? Și dacă da, cu cine? Pur și simplu nu reușeam să îmi aduc aminte.

Rândurile de mai sus nu sunt un exemplu de urmat. Nu aș ști să spun ce aș face acum dacă ar trebui să o iau de la capăt. Probabil, după experiența asta, aș căuta un echilibru. Nu mai fac, acum, astfel de excese – OK, sunt perioade în care am mult de lucru, dar nu mă pot plânge. Am și învățat, din fericire, cum să îmi organizez munca în așa fel încât să nu mi se mai facă rău în birou. Și dacă mi se întâmplă, știu că trebuie să merg acasă și să mă odihnesc, ca să pot să fiu în stare de ceva a doua zi.

Repet – nu, nu sunt un exemplu bun. Nu e OK să dormi o oră și douăzeci de minute, nici să stai la birou până dimineața. Însă asta e povestea mea, a omului cu un simplu job. De asta ridic din sprânceană când citesc despre cei care reușesc să urce Everestul fără nici un fel de sacrificiu. Există întotdeauna și reversul medaliei – și, în anumite cazuri, ajungi să te întrebi dacă urcușul a meritat.

Foto: Marcos Paulo Prado / Unsplash

The post Oare putem avea totul? appeared first on Mara Coman.

Prietenii mei stiu ca ador cartile si revistele vechi; le-am adunat de peste tot si mi-au fost dragi mai ales cele care au insemnari, semnaturi, dedicatii. Am gasit multe in biblioteca alor mei: mama iubea cartile vechi si-mi povestea cat sunt de valoroase. Chiar mi-a dat cateva, in acele zile foarte grele, ca sa fie sigura ca vor ajunge la mine. Insa regretul meu este ca despre multe din ele nu stiu nimic; nu stiu de unde le avea si nici cum au aparut pe ele dedicatiile in franceza, scrise cu penita si tus.

Acum intelegeti de ce, ieri dupa-amiaza, m-am bucurat ca un copil cand Andreea mi-a facut cadou aceste reviste Marie Claire din 1938. A fost o dupa-amiaza superba, cu ea si cu Vicky, cu povesti despre reviste, copii si bunici – pentru ca revistele Marie Claire au fost ale bunicii Andreei. Acum sunt la mine acasa si imi sunt tare dragi; descopar in ele o alta lume, cu dulceturi si politeturi uitate.

A fost un gest atat de frumos, ca nici n-am prea stiut cum sa-l primesc. Dar m-am bucurat atat de mult, incat aseara n-am facut decat sa le rasfoiesc si sa ma uit la ele. Si m-am tot gandit cat conteaza sa cunosti oameni frumosi, care stiu sa-ti faca o bucurie. Multumesc, Andreea.

The post Reviste vintage Marie Claire appeared first on Mara Coman.

Imi amintesc prima pereche de pantofi pe care mi-a facut-o Mihaela Glavan, in urma cu vreo opt ani: stiletto din piele neagra, cu toc inalt si subtire si insertii de tweed. Tweed-ul avea forme diferite pe fiecare pantof si nu era nici aplicat in acelasi loc – pentru ca eu iubesc asimetriile.

Am purtat pantofi creati de Mihaela la birou si la evenimente cu staif, cu blugi rupti si cu little black dress. I-am purtat la petrecerea Marie Claire de anul asta si i-am purtat la Paris, la o conferinta cu toti redactorii-sefi ai revistelor Marie Claire din lume. Acolo m-a intrebat toata lumea de unde am pantofii si daca prietena mea care i-a creat nu vinde online. Ei bine, de-acum inainte le voi spune de magazinul online Sepala, locul de unde se pot comanda pantofii creati de Mihaela Glavan.

Acum, la mijlocul lui noiembrie, se relanseaza sepala.ro, care devine exclusiv magazin online. E foarte simplu de folosit, alegi sectiunea care te intereseaza (femei, copii, outlet), te inscrii la newsletter ca sa nu pierzi nimic nou, comanzi, platesti si primesti acasa pantofii preferati. Intra si pe mihaelaglavan.ro, noul site de imagine al designerului, unde gasesti aparitiile in presa, colectiile mai noi si mai vechi sau unde iti poti face o programare la showroom.

Astept sa-mi ziceti ce v-a placut si ce v-ati cumparat. Mai jos, o selectie cu pantofii mei favoriti, disponibili pe site.

The post Mihaela Glavan si noul ei magazin online appeared first on Mara Coman.

Un mic teaser pentru Marie Claire de septembrie, care apare peste cateva zile: cateva imagini de making of de la sedinta noastra foto de moda. Acesta e motivul pentru care am fost la Paris in iulie: am realizat acolo pictorialele pentru editiile de septembrie si de octombrie. Am fost in Paris cu echipa de la Marie Claire International, cu cele doua colege care fac paginile de moda din editia noastra si cu Dennison Bertram, un fotograf american cu care a fost o placere sa lucram.

Eu sunt tare mandra ca pictorialul nostru a fost deja preluat de alte editii Marie Claire: China, Hong Kong, Indonesia si Emiratele Arabe Unite.

Mai jos sunt doar cateva imagini pentru ca n-am vrut sa dezvalui inca rezultatul final. Insa sper sa va faca macar putin curiosi sa vedeti editia noastra de septembrie. Pana atunci, aveti mai multe imagini pe site-ul Marie Claire.

The post Sedinta foto de moda la Paris appeared first on Mara Coman.

Mi-au placut foarte mult ultimele campanii Dolce & Gabbana – imagini care imi fac dor de Italia. Imi vin in minte familiile mari si galagioase, cu barbatii foarte atasati de mame, cu femeile care vorbesc si gesticuleaza mult, rad tare, plang tare. Fotografiile lui Domenico Dolce sunt parca rupte dintr-un film cu multe personaje care nu stau la poza, ci striga, rad, se saruta.

Mi-a ramas inima si la hainele din noua colectie. Rochiile din dantela, cele inspirate de icoane, paltonul rosu cu dantela, bijuteriile opulente, cerceii. Pantofii cu toc mediu, dar si cei cu tocul gros. Costumul din tweed. Imi place totul, cap-coada. Si modelele: in rolurile principale, Bianca Balti, Monica Bellucci, Katie King si Andreea Diaconu, my favourite girl.

Am scris azi despre aceasta campanie pentru ca voiam sa introduc coperta Marie Claire de septembrie: modelul poarta o superba rochie din dantela Dolce & Gabbana. Iar vestea buna e ca, la sfarsitul anului, brandul va deschide un magazin in Capitala, pe Grand Avenue de la JW Marriott Bucharest Grand Hotel.

Foto: Dolce & Gabbana

The post Campania Dolce & Gabbana toamna-iarna 2013 appeared first on Mara Coman.