Ultima revistă a fost Bazaar, ediția trimisă la tipar în decembrie 2021. În ianuarie, compania în care lucram a decis că nu va mai publica Bazaar în România. N-a fost chiar o surpriză, având în vedere că mai mult ne târam, iar în ultima vreme totul devenise foarte dificil. Nu mai era loc de pasiune, ci mai degrabă un fel de „cum o scoatem la capăt și luna asta”.

N-am de gând să scriu vreun text plângăcios, deși sunt un pic nostalgică, pentru că asta am făcut în ultimii 21 de ani: reviste. Fix jumătate din viața mea.

Primul meu job a fost la Unica, unde m-am angajat în 2000. Apoi – după o perioadă în care am lucrat în L’Oreal, în comunicare – am fost redactor-șef la Glamour, Marie Claire și Bazaar. Am prins perioada în care Unica vindea 100.000 de exemplare pe lună. Da, s-a întâmplat așa ceva în România.

Zâmbesc când îmi amintesc că toate fotografiile se făceau pe film,  că le duceam la developat la Kodak și apoi le alegeam pe o masă special luminată, cu lupa. Pasul următor era scanarea la rezoluție mare.

În anii aceia aveam acces puțin spre deloc la băncile de imagini, așa că 90% dintre fotografii se produceau in-house. Când n-aveam modele, făceam shooting-uri cu membrii redacției. N-o să uit niciodată cum am purtat machiaj cu cearcăne pentru un articol. Nu mai știu exact despre ce era textul, probabil despre prea multe ore la job – însă îmi amintesc că eram foarte urâtă cu cearcănele alea mov :)).

Internetul nu ne oferea prea multe informații, așa că, înainte de un interviu, mă duceam în redacțiile colegilor de la TV Mania sau de la Libertatea să cer „arhiva” ca să-mi fac documentarea. Luam la rând fiecare ziar, fiecare revistă din ultimul an, până când găseam vreun interviu cu Florin Călinescu sau cu cine aveam nevoie atunci.

Uitându-mă înapoi, anii petrecuți la primul job au rămas cei mai frumoși – eram toți tineri și nici n-aveam responsabilități prea mari. Am avut șansa să învăț de la niște oameni foarte buni în meseria asta (vă știți voi, doar v-am mai spus cât a contat pentru mine). Am și azi prieteni pe care i-am cunoscut acolo, iar amintiri, cât să scriu vreo zece articole, nu unul.

Când lucram deja la Unica, mă uitam la revistele „de-afară” cu extrem de multă admirație. De fapt, în redacție, foloseam cuvântul „biblie” când ne refeream la Glamour și Marie Claire (care pe atunci nu erau publicate în România). Mă întrebam cum lucrează oamenii ăia, cum aleg subiectele, cum stabilesc temele, cum organizează ședințele foto.

Ei bine, am avut ocazia să aflu direct de la sursă: în 2006, când m-am dus la interviul pentru Glamour – la Londra, la Vogue House, în Hanover Square – îmi tremurau genunchii.

Nu-i ușor să faci o lansare de revistă. Au urmat perioade și perioade, unele cu nopți petrecute în redacție, cu ore puține de somn, mâncat puțin și prost. De-ale tinereții :). A fost greu, dar a fost frumos.

Am învățat de la cei mai buni – și nu exagerez deloc. Condé Nast, Hearst și Marie Claire Group sunt și azi cele mai importante companii de publishing din lume. Până și o conferință de trei zile îmi oferea acces la o mulțime informații, la best practices din toată lumea, idei curajoase, fotografii memorabile și puncte de vedere la care, poate, nu m-aș fi gândit. Am niște prezentări care conțin informații valoroase despre conținut și care sunt actuale și acum.

Cei mai mulți ani, adică 12, mi i-am petrecut la Marie Claire: de la lansare până la închidere. Aici am pășit cel mai mult și mai des în culisele unui titlu internațional – nu cred că exista vreo școală unde aș fi putut studia atâtea.

Am iubit să fac asta.

Am muncit cu pasiune și entuziasmul meu a durat mulți, mulți ani. A început să pălească însă când a devenit mai important și mai urgent să mă gândesc cum să peticesc în loc să-mi fac treaba mai bine.
Oricum, e clar că n-am reușit să peticesc de ajuns.

M-am întrebat de multe ori ce-o să fac când se va închide Marie Claire sau Bazaar, mai ales că știam că e vorba doar de timp. O vreme n-am găsit răspunsuri care să-mi placă. Însă m-am liniștit când mi-am dat seama că nu trebuie să reinventez nimic: doar să continui.

Așa că, în perioada următoare, o să dedic timp și atenție blogului – locul meu de suflet. O să continui și proiectele cu Secret Nipple – un spațiu artistic digital în care sunt reuniți mai mulți oameni creativi, fiecare profesionist în domeniul lui.

Acum încerc să-mi creez o nouă rutină, să învăț să-mi organizez timpul (e o adevărată provocare pentru mine) și să-mi trag sufletul după niște ani dificili. Mai ales că, la cum mă știu, o să mă avânt în tot felul de proiecte, deci am nevoie de energie și de good mood.
N-am fost freelancer niciodată – poate că era timpul.

E un nou început. În sfârșit, am lăsat fricile la o parte am decis: vor urma o mulțime de lucruri bune.

Foto principală: Cleo Vermij / Unsplash.