Ziua în care am învățat să vorbesc

mara coman

Foto: Alex Gâlmeanu. Machiaj: Marionnaud

– Ce faci?

E o întrebare al cărui răspuns îl intuiești. În cele mai multe cazuri, auzi sau spui:
– Mulțumesc, bine.

Nici măcar nu știu de ce mai întrebăm asta, e probabil un reflex sau un mod de a umple golul din conversație. Indiferent prin ce trecem sau câtă furtună avem în suflet, noi facem bine. Doar n-o să le spunem celorlalți că nu, nu suntem bine deloc. Cei mai mulți nici n-ar ști cum să reacționeze la asta.

Dar, hei, nu-i nici o tragedie. Cam toate conversațiile încep cu un small talk. Sunt bine. E frumos afară. Ah, iar plouă și urăsc vremea asta. Ce bine arăți! Mă dor picioarele din cauza tocurilor astea înalte.

……

Am 27 de ani. E sâmbătă, nu e nici ora prânzului. Mi-am sunat o prietenă foarte apropiată și i-am spus că vin la ea.

Stă pe canapea și mă ascultă cu ochii mari de mirare. Eu stau pe jos, cu genunchii la gură, și plâng în hohote. Și, după atâția ani în care i-am spus că fac bine, îi spun că nu mi-e bine deloc. Îmi zice că n-a bănuit nici o secundă.
Eu nu-mi pot opri lacrimile, dar nu plânsul mă deranjează. Ci durerea. Mă doare fizic, mă doare stomacul. Mă doare atât de tare încât îmi strâng pumnii până îmi intră unghiile în carne. Nu se schimbă nimic: doare mai tare. Și nu, nu-mi trece nici cu ibuprofen, nici cu un pahar de vin. Vreau să mă urc pe pereți. Vreau să țip, dar nu știu să țip. Din cauza plânsului, nu mai pot să respir. Am impresia că mă sufoc. Acum mă doare și capul. Aproape că nici nu-mi mai pasă.
Ai putea crede că sunt bolnavă grav și că aș avea nevoie de un medic. Nu, nu sunt bolnavă. Sunt dezamăgită. Sufăr. Și suferința asta vine la pachet cu o grămadă de simptome fizice. Mă doare sufletul și nu s-au inventat pastile magice pentru el.

Asta a fost ziua în care am învățat să vorbesc despre mine.

……

Am avut nevoie de mult timp să înțeleg de ce, atunci când îmi era rău, nu voiam să spun nimănui. Iar răul nu a venit așa, brusc, într-o sâmbătă dimineața. Răul exista. Ca un vulcan care urmează să erupă. În mod normal, genul ăsta de eveniment e previzibil și îl poți recunoaște. Doar și în cazul unei erupții sunt niște faze premergătoare. Totul e să vrei să le vezi. Eu am preferat să închid ochii și să le spun chiar și celor mai apropiați oameni că sunt bine. Nu că n-aș fi avut încredere în ei; ci pentru că aveam senzația că, dacă spun niște lucruri cu voce tare, atunci ele există, devin reale. Și, la fel, că, dacă le țin sub tăcere, nu există și nu dor.

……

Au trecut aproape 11 ani de la acea zi, pe care mi-o amintesc fix din cauza asta: pentru că atunci mi-am dat seama că nu vorbeam despre mine. Nu doar că nu le spuneam nimic celorlalți. Ci că nu-mi spuneam nici mie nimic din ce ar putea să doară. Mă protejam cumva trăind într-un norișor roz, care nici nu exista în realitate. Altfel spus, ascundeam gunoiul sub preș.

În ultimii ani, am citit mai multe povești-confesiuni. M-am uitat la niște video-uri de la TedX. M-am întrebat cum de au oamenii ăștia curaj să spună lumii întregi că au trecut prin momente grele. Am făcut pași mici, foarte mici, prea mici. Întâi le-am spus prietenilor mei când nu sunt bine. După un timp, am îndrăznit să le spun și de ce. Inițial, am vorbit despre lucruri care nu dureau foarte tare. Apoi mai mult, și mai mult. Mi-a fost foarte frică să recunosc, chiar și în fața celor foarte apropiați mie, că sunt lucruri care mă dor. Și apoi s-a întâmplat ceva magic. Se numește ușurare. Și încă ceva, la fel de important: am aflat că nu sunt singură. Că am cui să spun când nu mi-e bine. 

Related Posts

Leave a Comment

No Comments Yet.