Sunt în oraș și scot portofelul din geantă, să plătesc. Îl deschid și persoana de lângă mine se miră: ”Ai cartelă de metrou?!”
–––
Textul ăsta e despre etichete. Despre ce credem despre oameni, despre ce impresie ne fac ei la prima vedere, când nu îi cunoaștem prea bine.
–––
Pe mine m-a surprins faptul că cineva nu se aștepta ca eu să merg și cu metroul. E drept că nu conduc – chiar am o scuză bună :). Ah, sau poate că n-ar trebui să merg cu metroul deloc. Poate e o strategie greșită și poate că ar trebui să mă poziționez undeva mai sus, să mă marketizez altfel, să pretind că mănânc caviar la micul dejun. Dar, hey, this is not me.
Știu că am un job mai special – care nu implică numai stat în fața calculatorului, ci și o mulțime de lucruri care (pentru ceilalți) nu prea seamănă cu munca. Din afară, pare că trăiesc într-un norișor roz. Mă duc la evenimente care au loc în restaurante de lux, în hoteluri de cinci stele, iar parte din job-ul meu înseamnă și să vorbesc despre pantofi sau să ating bijuterii care costă cât un apartament. Merg la petreceri la care port tocuri și paiete și testez parfumuri abia lansate, uneori chiar înainte să ajungă în magazine. Am mai mulți pantofi decât aș avea nevoie. Și e firesc cumva ca, prin prisma lucrurilor ăstora, oamenii să-mi pună etichete: duc o viață glam.
Însă eu m-am obișnuit atât de tare, în anii ăștia, să-mi joc rolul. Cumva, ca un medic care își pune halatul când intră în spital. Bun, uniforma mea arată altfel, ba chiar am de ales din mai multe modele. Dar toate poveștile glam de mai sus sunt în job description.
Merg la evenimente pentru că fac parte din presă. Aflu despre noi lansări înaintea celorlalți din același motiv. Port ”paiete” (sau orice altceva) pentru că încerc să respect un dress code (deși, în ultima vreme, îi dau mai puțină importanță, prefer să mă îmbrac cu ce mă reprezintă și nu cum ”trebuie”). Altfel, în afara ”obligațiilor de serviciu”, sunt eu. Cu dimineți în care am uitat să cumpăr cafea. Cu multe bad hair days. Cu zile în care nu știu cu se să mă îmbrac – pentru că toate hainele de care aș avea nevoie atunci sunt necălcate și e târziu, nu mai am timp să calc. Cu seri în care simțeam că miroase ceva ciudat în casă și, când am ajuns în bucătărie, am realizat că puiul meu s-a făcut scrum în cuptor. Ah, am reușit chiar să fac și cea mai urâtă prăjitură. Era mâncabilă, avea gust, dar arăta dezastruos. (Nu, nu pun poză 🙂 ). Merg în oraș cu prietenii mei și de multe ori evit locurile foarte fancy – pentru că mi se pare că nu regăsesc acea căldură și lejeritate din restaurantele mai mici, cu mai puține pretenții. Plus că, în mintea mea, unele din locurile astea fancy sunt asociate cu jobul.
Și da, merg cu metroul. Nu întotdeauna – depinde de stare. Merg cu Uber dacă port tocuri, dacă plouă cu găleata, dacă mă grăbesc foarte tare sau dacă nu sunt în apele mele. În schimb, merg cu metroul când sunt liniștită, când vreau să ascult muzică în căști, când vreau să ajung mai repede la birou. Călătoria cu metroul mă relaxează. Și mă aduce cu picioarele pe pământ.
Foto: E făcută de bunul meu prieten Mihai, undeva pe Mihai Eminescu, când am fost să mâncăm împreună. Venisem amândoi cu metroul. Ne-am întânit în Piața Romană.
