Ba nu, de fapt au fost mai multe motive: e un brand care-mi place mult – de la istoria casei la estetică, de la modul în care reinterpretează elemente din arhivă într-un mod modern și până la originea italiană.
Bine, cred că mă înțelegeți: cât să stea o femeie departe de genți?

Vreau să vă povestesc întâi despre Nuvola, care este cea mai recentă geantă din portofoliul Furla.

„Nuvola” înseamnă „nor” în italiană și, imediat ce am luat-o de pe raft, am înțeles de ce: este foarte ușoară. Am fost surprinsă pentru că am pus mâna pe modelul cel mai mare și mă așteptam să simt greutatea unei genți „normale”. A fost un fel de wow moment – și am început cu el pentru că, pentru mine, a fost ceva neașteptat.

Sigur că designul e cel mai important, însă îl știam încă de la lansarea internațională. Am fost cu ochii pe toate site-urile care au scris despre evenimentul care a avut loc în cadrul Săptămânii Modei de la Milano. Nuvola a fost parte dintr-o instalație modernă: practic, gențile păreau că plutesc pe niște nori.

Revenind în București, m-am bucurat să văd noua geantă în realitate, s-o pun pe umăr, să mă uit cum e compartimentată. Știți voi, detalii pragmatice care sunt importante pentru un accesoriu pe care îl porți zi de zi.
Pe lângă ele, însă, mi-au plăcut la nebunie pielea fină (lucru deja cunoscut, brandul lucrează cu piele de calitate foarte bună) și faptul că e o geantă cu structură, care își păstrează forma arhitecturală.

Nuvola are și un nou detaliu metalic: se numește Arcosfera și este acel F reinterpretat din logo-ul arcuit, dar care acum este personalizat cu o sferă.

Magazinul Furla din Băneasa Shopping City

Magazinul Furla din Băneasa Shopping City

La evenimentul de lansare

Un spațiu special pentru clienți, unde poți să te așezi

Frumusețe, echilibru, lejeritate și libertate – acestea sunt conceptele-cheie care se regăsesc nu doar în cea mai nou lansată geantă, ci și în noua estetică a brandului Furla.

De ce această alăturare de termeni și de stări? Pentru că frumusețea se traduce printr-o stare de calm, de liniște, un echilibru între trecut și viitor, lejeritate în mișcări și forme, libertate de exprimare.

Și, pentru că am amintit mai sus de noua estetică Furla, trebuie să menționez că aceasta e prezentă nu doar în noile creații, ci și în design-ul showroom-ului.

Magazinul Furla din mall Băneasa a fost închis pentru o perioadă tocmai pentru a da un refresh decorului.

Cum e acum? Luminos ca o zi frumoasă de primăvară, cu mobilier în nuanțe delicate și dulci – ivoire, rozaliu, gri-bej, cu accente metalice. Pe lângă faptul că rafturile nu sunt aglomerate, că produsele „respiră” și le poți admira în voie, mi-au plăcut luminile discrete. Datorită lor, gențile mi-au amintit de operele de artă expuse în muzee.

Și mai e un detaliu pe care îl întâlnim doar în magazinele care chiar acordă importanță felului în care se simt clienții: un spațiu în care te poți așeza să probezi un pantof, să-ți legi o eșarfă la geantă sau, pur și simplu, să-ți tragi sufletul.

Redesignul magazinului Furla face parte dintr-o strategie internațională; asta înseamnă că regăsim elemente comune în toate magazinele brandului, indiferent unde în lume ar fi ele.

De aceea vă spuneam, încă din titlu, că m-am bucurat să simt un vibe de Italia în București.

The post Un loc din București în care am regăsit atmosfera italiană appeared first on Mara Coman.

Când l-am convins pe domnul V. să mergem în Sicilia a contat foarte mult că mă bazam pe faptul că vom închiria mașină și că ne vom plimba pe aproape toată insula. Știam că distanțele sunt relativ mici (puțin peste două ore de la Catania la Palermo, în funcție de trafic), că sunt multe autostrăzi și că, astfel, putem merge în fiecare zi în alt oraș.

Dorința mea era să închiriem tot un Afla Romeo Tonale, cum am avut primăvara trecută, în Grecia. Și visam să conduc și eu, relaxat, într-o Sicilie pe care o bănuiam neaglomerată, fără turiști sau trafic infernal.

Însă lucrurile n-au stat așa decât parțial. Vă povestesc imediat de ce, dar s-o luăm pe rând.

Răspunsul meu este da. Pentru că vremea e, de obicei, bună – deși imprevizibilă – , pentru că nu e prea aglomerat.

Acum, pe unii dintre noi ar putea să nu-i intereseze aglomerația în general, dar ea poate face diferența între a reuși să vezi un oraș sau nu.

Sunt aproape sigură că, în plin sezon, nu găsești loc de parcare în Marzamemi sau în apropiere de Isola Bella. Iar genul ăsta de detaliu poate fi foarte deranjant, cel puțin pentru mine.

Chiar și așa, în Catania am avut aventuri cu parcarea. Am fi bătut străzile mult și bine dacă nu ne-ar fi ajutat Tino. Pot doar să-mi imaginez cât de aglomerat e orașul începând din mai.

Partea mai puțin bună e că multe locuri sunt închise. Marzamemi arată fabulos chiar dacă e pustiu, la fel și Savoca, dar tare mi-ar fi plăcut să fie deschise mici restaurante locale.
De exemplu, în Giardini Naxos era închis tot. Abia am găsit o gelaterie.

Am ales să stăm în Catania pentru că-mi doream să revăd Siracusa și Taormina, dar și pentru că din Catania puteam ajunge relativ ușor în diverse alte locuri de pe lista noastră. Pentru că eram cu fetele, voiam să stăm într-un oraș mare, destul de central, ca să ne fie ușor când ni se face foame sau avem nevoie de ceva.

Am ales un apartament relativ aproape de catedrală și de piață. Da, de piață, pentru că eu iubesc piețele italiene. Și de fiecare dată când mă plimbam printre tarabe ridicam ochii în sus, la balcoane, și mă întrebam oare cum e înăuntru.

Apartamentul nostru cu două camere era într-o clădire construită în 1700, cu tavanul și ușile originale. Vedeam piața din balcon, iar dimineața mergeam să cumpăr pâine proaspătă de la brutăria de jos și mortadela și prosciuto de la salumeria.

Zgomot? Pe mine și pe fete nu ne-a deranjat nimic. Vasilescu zice că era ceva zgomot noaptea, dar eu am dormit neîntoarsă.

Uitasem cât de frumoasă e Catania. Nu țineam minte că sunt atâtea clădiri superbe – mă minunam aproape la fiecare pas. Deși în unele zone e ceva haos, e genul de loc în care aș reveni pentru un weekend, cu o prietenă. Sau chiar și singură.

Am stat în Catania în prima zi, iar în următoarea am mers la Taormina. Nu trebuie să vă zic eu că Taormina e o bijuterie, că știți deja. Ne-am plimbat pe acolo ore bune și, cu toate astea, am avut un soi de FOMO: am rămas cu senzația că am mers doar pe străzile principale și în teatrul antic, în timp ce pe străduțele laterale erau o mulțime de alte locuri minunate de văzut.

Mă rog, am încercat să mă obișnuiesc cu ideea, doar așa e când stai doar câteva ore într-un loc.

De menționat că erau mulți turiști în Taormina, chiar și în februarie. Cred că în mai sau în iunie nu ai loc să respiri acolo. În schimb, în Giardini Naxos sau la Isola Bella – cea mai frumoasă insuliță- nu era aproape nimeni.

În zilele următoare am mers în Siracusa (sunt îndrăgostită de Ortigia) și în Marzamemi, pe care l-am găsit superb și pustiu.
Am fost în frumoasa Messina și apoi în Savoca, locul în care s-a filmat Godfather.

Savoca e unul dintre acele sate tipic siciliene care par încremenite în timp. Ne-a plăcut tuturor, dar mi-aș fi dorit să nu fim doar noi pe-acolo și să găsim și vreun mic restaurant deschis – eu ador să mănânc în satele mici, mereu găsesc câte ceva delicios.

Am mers la Cefalù într-o zi în care se anunța ploaie în Catania și ne-am bucurat să avem parte de soare. De acolo am pus degetul pe hartă, la întâmplare, și am ales Santo Stefano di Camastra, un orășel cochet renumit pentru ceramică. Cred că n-am mai văzut nicăieri atâtea buticuri cu ceramică pe metru pătrat.

A fost foarte interesant drumul din Santo Stefano di Camastra spre casă. Ne așteptam la mai mult de trei ore, dar, ce să vezi: când am pus destinația pe android auto am aflat că vom face doar două ore și-un sfert.
Urma să parcurgem o parte din drum pe întuneric (în perioada asta, în Sicilia, se întunecă la 6 după-amiaza), deci ne-am bucurat că vom ajunge mai repede decât credeam și am pornit.

Problema e că alea două ore n-au mai fost pe autostradă, ci pe niște drumuri șerpuite din munți. Am trecut prin vreo două orășele – Agira și Mistretta -, însă, în rest, era aproape pustiu. Șosele neluminate, înguste, proaste, cu gropi, uneori cu vizibilitate redusă, curbe nesemnalizate.

Ca să înțelegeți cât de proaste erau drumurile, vă spun că pe alocuri erau zone cu limită de viteză 20 sau 30 de km.

Totul a fost cum a fost, dar când s-a întunecat și eram undeva în munți, pe un drum care nici măcar n-avea nume pe hartă, pe unde mai trecea câte o mașină doar la cinci, zece minute, aproape că mi s-a făcut teamă. Ioanei îi era rău din cauza serpentinelor, noi eram abia la jumătatea distanței și părea că și cealaltă jumătate va fi cam la fel.

Atunci m-am gândit că am avut într-adevăr noroc să mergem cu Tonale. OK, mașinile mici or fi ele mai ușor de parcat, dar nu știu cum ne-ar fi fost pe traseul ăsta cu vreo mașinuță mică și fragilă.

Dacă vreți să mergeți într-un oraș sau două, e ușor și fără mașină. Altfel, lucrurile devin complicate, mai ales că în zona asta transportul în comun nu e foarte bine pus la punct.

Puteți merge cu un autobuz de la Palermo la Catania, dar să faci asta în fiecare zi mi se pare greu și obositor. Noi am pornit din start de la ideea de a merge cu mașina pentru că voiam să ajungem în multe locuri. Eram și cu fetele, așa că nu-mi surâdea deloc ideea de a aștepta prin gări și stații de autobuz.

Așa cum ați aflat deja, am închiriat o Afla Romeo Tonale din aeroport. Ne-am bucurat de toate avantajele ei, de la pilot automat la faptul că știe să țină banda singură, că are senzori peste tot, cameră pe spate (pe mine chiar mă ajută!), portbagaj cu senzori, care se deschide fără să-l atingi.

Inițial ne gândisem la o mașină mai mică, cu care e mai ușor să te strecori pe străduțe și să găsești loc de parcare. Doar că eram patru, aveam și bagaje de cală, și rucsacuri, deci am plecat cu Tonale și am dat piept cu șoferii sicilieni.

Oameni buni, așa ceva… Trei din patru șoferi nu dau prioritate, nu opresc la semnul STOP sau la trecerea de pietoni. Îți taie calea și trec pe semaforul roșu. Parchează oriunde (oare chiar ei nu sunt amendați?), blochează benzile mai ceva ca în Dorobanți și lasă și portierele deschise.

Mașinile lor arată în consecință: am văzut unele tamponate de jur împrejur și mi-a fost clar că nimeni nu-și pune problema să repare caroseria cât timp pornesc și funcționează. De zgârieturi nu mai zic, sunt ceva banal.

Nouă, cu mașină închiriată, nu prea ne ardea să conducem ca sicilienii, deși aveam asigurare.

Apoi, drumurile. După ce m-am plâns de starea drumurilor pe Instagram mi-a scris cineva un comentariu de genul: „Am fost eu în Sicilia și drumurile erau perfecte.” Ei bine, am fost și eu, și nu erau. Că doar nu mă apucam să scriu asta doar ca să mă aflu-n treabă.

Nu zic de autostrăzi, dar inclusiv în Catania am mers pe niște șosele cariate și plombate de două, trei ori pe metru pătrat. Un fel de roller coster nesolicitat, o zgâlțâială de care ne puteam lipsi.

Pe de altă parte, dacă n-ar fi fost aventura asta, n-aveam de spus atâtea povești :).

The post Cum a fost vacanța în Sicilia appeared first on Mara Coman.

Adevărul e că aproape am plecat la Barcelona (alt oraș pe care îl iubesc), doar că ne-au liniștit prețurile la cazare, mai ales că voiam să mergem toți patru. Urmează o conferință de tehnologie luna asta și probabil e motivul pentru care opțiunile de cazare sunt mai puține și mai scumpe.

Și uite-așa i-am adus pe ai mei în țara mea preferată. Am profitat de ieftinuarie, am luat bilete de la Vola.ro și iată-ne din nou pe drumuri. Vom sta o săptămână în Catania, închiriem mașină și o să mergem în lung și-n lat: Taormina, Noto, Siracusa, poate și în Savoca, Marzamemi sau Ragusa.

Pe mine mă fascinează Sicilia, aici m-am îndrăgostit de piețele ei, de locuri, de arhitectură, de ceramică. Deși îmi place minimalismul în design și evit orice imprimeuri (mai puțin dungile), când ajung aici mă cuceresc pe loc printurile cu lămâi și ardei iuți, vasele cu tot felul de detalii, outfit-urile cu iz de Dolce&Gabbana.

Mai mult, mă încearcă și o oarecare nostalgie. În zona asta din sud nu am fost de zece ani. Atunci mi-a plăcut atât de mult că am zis că mă voi întoarce cât mai repede, poate primăvara, că voi sta mai mult, ca să pot vedea tot feluri de locuri.

Și-au trecut zece ani. Zece!

Așa că mi-am promis să mă bucur la maximum de fiecare zi din vacanța asta. Pentru că habar nu am dacă o să mai ajung aici (prea multe locuri frumoase de văzut în lumea asta), nici peste cât timp s-ar putea întâmpla. 

Ca să las nostalgia la o parte, încerc să planific ce facem în zilele următoare. Ce ziceți, mă ajutați?

E vreun loc de neratat în Sicilia? 

În cele cunoscute sigur ajungem, dar poate e vreo piață, vreun sătuc, vreo osterie de care nu știm și unde merită să mergem.

Foto: Samuel Ferrara / Unsplash

The post E vreun loc de neratat în Sicilia?  appeared first on Mara Coman.

Acea dorință era legată de muzeul Molteni: în articolul meu menționam că mi-aș dori foarte mult să-l văd, pentru că are legătură cu istoria acestui brand și pentru că acolo sunt expuse peste 48 de prototipuri și piese iconice. Ca să nu mai vorbim despre dragostea mea pentru Italia.

Ei bine, la finalul lui noiembrie am fost la Milano, și de acolo la Giussano, unde am vizitat pavilionul Molteni – un fel de showroom imens în care-ți dorești să locuiești – și, desigur, muzeul.

Pentru că am scris deja povestea brandului născut în Italia, în 1934, de data asta o să vă las cu multe fotografii și impresii de la fața locului.

Bucătărie cu insulă din marmură

Mi-a rămas inima la acest dressing superb

Masă de dining

Un alt dressing

Detaliu cu un fotoliu care mi-a plăcut

După ce am văzut magazinul din București, știam bine cum arată produsele – doar mă impresionase designul și calitatea foarte bună.

Cu toate astea, tot am rămas fără cuvinte când am ajuns la Giussano. Pavilionul are 1400 de metri pătrați, cu o mulțime de spații amenajate în diverse stiluri. Living-uri spațioase și confortabile, bucătării în care chiar îți dorești să gătești, dormitoare ca-n basme.

Greu de spus ce mi-a plăcut cel mai tare, dar, dacă e să fac un top trei, aș pune acolo dressing-ul cu uși din sticlă, în care intri și unde îți alegi și probezi hainele, barul ascuns (pare un simplu dulap) și bucătăria ascunsă.
Ceea ce pare a fi un perete îmbrăcat în lemn se transformă în două uși care-ți permit să intri într-o bucătărie modernă. E ca un fel de cameră a secretelor.

Că tot am ajuns la capitolul bucătării, trebuie să le menționez aici și pe cele cu insulă, în jurul căreia poate să stea toată familia sau invitații. Una dintre ele, o piesă din marmură, m-a cucerit pe loc.

Măsuță de toaletă design Gio Ponti - originalul îl veți vedea mai jos, în fotografiile de la Muzeul Molteni

Barul ascuns despre care am scris în text

Numele acestui fotoliu este Love Chair

Încă o bucătărie

Cu Alina Eremia, Sonia Argint și Dana Sota, la intrarea în pavilionul Molteni

Printrte rafturile unei biblioteci

Frumusețea pieselor e pusă în valoare și de obiectele de artă și de design care completează locul, de corpurile de iluminat și de lumina naturală care dă o senzație foarte plăcută.

M-am plimbat prin pavilion atingând materialul fin al canapelelor, deschizând sertarele și ușile silențioase ale dulapurilor, odihnindu-mă pe fotoliile iconice, aruncându-mă în paturile care parcă te invitau să-ți faci acolo somnul de frumusețe.

Cred că cel mai mult am stat, totuși, în dressing, visând să am un spațiu atât de generos și de bine compartimentat pentru haine. Serios, într-un dressing ca ăsta chiar aș putea să-mi văd toți pantofii. Plus că ar fi așezați ca la expoziție. 🙂

În muzeul Molteni

Muzeul Molteni

Măsuța Gio Ponti, o piesă reinterpretată în colecția actuală

Raftul cu cărți premiat în 1959, disponibil și acum

Un loc special amenajat pentru proiecții, lângă muzeu

De la pavilion la muzeu sunt doar câțiva pași. Clădirea impresionează de la distanță: un cub de sticlă modern, cu pereți transparenți, îți dă voie să admiri încă de afară câteva dintre piesele iconice ale brandului.

Lumina naturală pătrunde peste tot, iar efectul e senzațional. Ai senzația că ești într-un spațiu neîngrădit, iar, de la distanță, o parte din piese par a fi integrate în natură.

Aici e adăpostită povestea brandului, în diverse moduri: o serie de fotografii te poartă în întreaga istorie, de la 1934, când Angelo și Giuseppina Molteni au inaugurat compania, până la premiile câștigate, primul Salon de Mobilă de la Milano, deschiderea zecilor de magazine în întreaga lume.

Mai mult, aici sunt expuse câteva piese care au o însemnătate aparte pentru Molteni: de exemplu, mobilier semnat de Gio Ponti, care este acum reinterpretat în colecția Heritage, schițele lui Aldo Rossi, reclame din diverse perioade, rafturile pentru cărți de inspirație japoneză care au fost premiate în 1959 și care acum sunt foarte apreciate.
E doar una dintre piesele care demonstrează nu doar că Molteni anticipează tendințele în design, dar și că știe să creeze obiecte care trec testul timpului.

În încheiere, trebuie să spun că m-am bucurat că, în sfârșit, începem să avem și noi, în București, niște oaze de design de calitate.
Motiv pentru care repet invitația pe care v-am făcut-o și când am scris primul text pe tema asta: deschideți ușa vilei din Calea Dorobanților nr. 202. E o bucurie pentru ochi.

The post În vizită la Giussano, la Molteni&C appeared first on Mara Coman.

Nu că mie nu mi-ar plăcea marea, ba din contră; dar eu vreau și să cutreier orașele, să merg cât e ziua de lungă, să descopăr piețele și să mă bucur de mâncare, pe cât se poate, în restaurantele în care merg localnicii. Însă, până de curând, Ioana și Maria erau prea mici pentru asta. Făceam doi pași și mă întrebau unde e parcul; mai făceam doi pași, voiau să știe când mergem la plajă sau la înghețată și cam asta era distracția lor.

Însă weekend-ul trecut am fost toți patru la Bologna, iar fetele mele au rezistat eroic programului de cutreierat orașul. Partea bună era că mai mersesem la Bologna, deci era nou doar pentru fete. Așa că le-am luat de mână și le-am dus la plimbare, cu opriri pentru gelato, desigur.

Călătoria noastră a fost scurtă, am plecat sâmbătă și ne-am întors marți. Bagaje puține, rucsac și chef de cutreierat. Am avut noroc că a fost vremea frumoasă și sâmbătă, după ce ne-am fâțâit un pic prin oraș, ne-am dus la masă, că eram morți de foame și de poftă.
Trebuie să recunosc că mi-a plăcut să văd că fetițele mele își rafinează, încet, încet, gusturile la mâncare. Dacă până de curând ar fi mâncat burgeri sau cartofi prăjiți oriunde, mi-au zis clar că ar fi păcat să comanzi așa ceva în Italia. Așa că am luat paste bolognese, lasagna, clasicele paste cu sos de roșii (preferatele mele), pizza, sandvișuri cu mortadella sau prosciutto și, desigur, înghețată.

Duminică am luat trenulețul și ne-am dus la Santuario Madonna di San Luca, sus, la vreo 300 de metri de oraș. Am coborât pe jos, pe trotoarele acoperite, am fost la masă și-apoi iar am luat orașul la pas, cu tot cu fete. Centrul Bolognei nu e mare, însă era foarte aglomerat, probabil și pentru că era weekend. Piazza Maggiore era plină de oameni, la fel și zona celor două turnuri. Dar, surprinzător, am mers toată ziua și fetele mele nu s-au plâns. E drept și că au adormit imediat ce au pus capul pe pernă.

Ne-am trezit relativ devreme, ne-am dus la gară și-am luat bilete spre Veneția. În trenurile italiene e curat și civilizat, călătoria e plăcută – mie chiar îmi place să merg cu trenul.
În Veneția m-am felicitat că am ales să venim luni; era oricum destul de aglomerat și cred că, dacă am fi venit în weekend, ar fi fost super plin și greu să te bucuri de orice. Am mers pe jos, pe străduțe, până la Palatul Dogilor, le-am povestit fetelor una, alta despre oraș – dar trebuie să recunosc că nu prea au stat să asculte; erau mai interesate de buticurile care ne ieșeau în cale și ar fi vrut să cumpere tot.
Am avut noroc de o zi cu soare, dar la umbră nu era chiar bine, așa că m-am felicitat că am luat haine groase în rucsac. Ne-am înfofolit și ne-am petrecut după-amiaza pe străduțele orașului, am rănțăit ceva și-am băut ciocolată caldă și-am luat trenul înapoi. Din nou, am mulțumit în gând că Ioana și Maria au crescut și că putem face astfel de călătorii fără proteste, că au avut răbdare să așteptăm trenul.
Altfel, speram să fie mult mai impresionate de oraș, dar cred că trebuie să mai am un pic de răbdare pentru asta 🙂

Sunt două locuri în care am mâncat înghețată perfectă, minunată, superbă în Bologna. La Cremeria Cavour și la Cremeria La Vecchia Stalla. Preferatele mele sunt îngețata de fistic și de alune, mi le comand aproape întotdeauna, însă mi-a rămas gândul la un sortiment de la La Vecchia Stalla: se numește Sant’Andrea și e o aromă de portocală sau flori de portocal, mici bucățele de coajă de portocală confiată și de ciocolată crocantă. E o poezie.

The post Un weekend în Italia în formulă completă appeared first on Mara Coman.

Dacă rufele lăsate la uscat în plină stradă sau un coș de gunoi plin vă strică plăcerea unei călătorii la Napoli, nu-l vizitați și nu citiți acest articol. Pentru că, pentru mine, Napoli e poezie.

Stăteam pe canapea într-o seară, în decembrie, căutam bilete de avion fără să am în minte o destinație clară. I-am scris unei prietene, i-am cerut buletinul și am luat bilete la Napoli fără s-o întreb. Nu știam dacă vom putea pleca sau nu (din cauza pandemiei), dar biletele erau foarte ieftine și n-ar fi fost vreo tragedie să anulăm. Eu mai fusesem în Napoli, știam orașul, îmi plăcuse foarte mult, așa că mi s-a părut o idee bună pentru o escapadă de weekend.
Și iată-ne, la mijlocul lui ianuarie: două mame (și două Mare, că prietena mea e tot Mara) fugite de-acasă.

A fost pe Via Pignasecca, în cartierul spaniol, pentru că iubesc piețele dar și pentru că, în capătul străzii, e funicularul care duce sus, în Vomero. Piața de aici e cea mai veche din Napoli, cu un ușor (chiar ușor) iz turistic, dar e superbă. Du-mă în piețele italiene și-o să zâmbesc întruna! Fac poze non-stop, mă opresc la fiecare tarabă, mi-e poftă de de toate, mă minunez de aromele lămâilor, mă gândesc ce pește și ce fructe de mare aș găti la prânz dacă aș locui aici.

Când nu e pandemie, mănânc în piețele italiene – am avut niște experiențe gastronomice memorabile la niște mini-terase cu mese de plastic. De data asta m-am mulțumit doar cu niște fructe de mare deep fried, primite într-un cornet, și m-am dus să le ronțăi pe o străduță adiacentă.

De pe Via Pignasecca vezi scările. Par a fi doar câteva trepte, pe care le urci, ajungi la o stradă îngustă, vezi alte scări și tot așa. Nu se termină, ba chiar, dacă știi drumul, poți ajunge pe scări până sus, în Vomero. Însă sunt muuulte, foarte multe, iar efortul ar răpi plăcerea. De asta am urcat cu funicularul, am coborât pe scări.

Ținta mea din Vomero era Castelul Sant’Elmo, aflat în vârful colinei. Mai fusesem aici și acum doi ani, în ultima zi în Napoli, și mi-aș fi dorit să fi venit în prima, pentru că oferă o vedere de ansamblu asupra orașului. E ca un fel de hartă: înțelegi unde ești, cum e desenat orașul, cât e de mare, unde sunt Palatul Regal și Santa Chiara. Dar, pe lângă aspectele astea pragmatice, panorama orașului este o minunăție. O poți vedea din toate părțile, așa, la 360 de grade. Mai mult, la Sant’Elmo nu e aglomerat și e o liniște bună, caldă, un loc în care îți auzi gândurile. Dacă aș locui în Napoli, aș urca până sus doar ca să mă bucur de atâta frumusețe.

Lângă Castelul Sant’Elmo e Certosa din San Marino – în trecut mănăstire, acum muzeu – în care n-am intrat și-mi pare rău. Dar o s-o fac data viitoare.

Am coborât pe scări, cu google maps, și aș face asta din nou și din nou. Nu doar pentru priveliște ci și pentru că am avut șansa să descopăr și prin zone mai puțin turistice, să văd orașul așa cum e el. Sunt locuințe elegante, aflate sus, cu vedere la mare, și garsoniere sărăcăcioase în clădiri scorojite, dar înveselite de multe plante și de soare.
Cele mai multe case sunt vopsite în culori calde, galben-miere, portocaliu, cărămiziu, au obloane verzi, cerul e foarte albastru. Peste tot sunt yucca mai mici sau mai mari, ficuși cât copacii noștri, portocali, gardenii. Soarele e diferit, are o lumină mai caldă (nu glumesc, este o altfel de lumină), marea se vede la orizont.

Tot coborând și ajungând pe diverse străduțe, am găsit geamuri deschise și ocazia (de neratat!) de a arunca o privire în casele localnicilor. Cred că în anumite zone oamenii locuiesc într-o singură cameră (în aceeași încăpere erau și aragazul, și patul). Din loc în loc, în aer se simțea miros de usturoi încins în ulei de măsline. Hmm, parcă și busuioc. Și sos de roșii. Mi s-a făcut foame.

La salumeria Da Maria am mâncat gnocchi cu sos de roșii și pasta con patate e provola – adică paste cu cartofi, da, și cu brânză. E un fel de mâncare napoletan, n-arată bine, dar a fost o încântare. Am mai comandat pastele astea și în alte locuri din Napoli, dar aici au fost cele mai bune. Când ne-a servit, cel care deținea salumeria ne-a spus că le-a gătit mama lui.

Am coborât spre mare, pentru că promenada e foarte frumoasă, mai ales într-o zi cu soare. Sunt vreo două locuri în care e chiar și o bucățică de plajă. Da, plaja e foarte mică, dar e în oraș, nu în afara lui. Nu cred că vara ai loc să arunci un ac pe-acolo, dar pentru noi două a fost minunat să stăm pe nisip într-o sâmbătă însorită din ianuarie. A fost unul dintre acele momente superbe în care n-aveam nevoie de nimic altceva. Mi-era de ajuns să stau și să privesc.

Am mers în continuare pe lângă mare pentru că voiam să văd Palazzo Donn’Anna, un castel construit chiar pe malul mării. Am mai văzut în Italia astfel de clădiri vechi care sunt parțial în mare, sunt printre cele mai frumoase imagini pe care le-am păstrat în minte.
Am ajuns la Donn’Anna la apus, când cerul roz și marea albastră mi-au mai oferit un moment de poezie. N-am știut cum să ajung jos, la plaja de lângă el (sunt mai multe posibile locuri prin care să cobori, dar sunt proprietăți si plaje private).
Castelul e și el proprietate privată, sunt un fel de apartamente deținute de mai multe familii. N-am putut să nu mă întreb cum o fi să te trezești acolo.

Ei bine, însă, în zona asta nu e doar un palazzo; e inima cartierului Posillipo, elegant și bogat, cu vile cu vedere la mare și hoteluri cu multe stele. E un altfel de Napoli, unde probabil că nici cei care mi s-au plâns de mizerie nu prea mai au ce să zică. Dar, repet, depinde ce vrei să vezi.

E înțesat de străduțe înguste și pietruite, de rufe puse la uscat, de Vespa și de ghivece cu yucca, dar și de biserici și palazzo – cred că n-am mai văzut nicăieri atât de multe într-un perimetru relativ mic, ce poate fi parcurs pe jos.
Într-una dintre biserici, m-am așezat pe băncuță, alături de cei care se roagă, și m-am bucurat de frumusețea care are legătură și cu locul, și cu oamenii. Bisericile catolice sunt, de cele mai multe ori, luminoase, iar asta mi se pare frumos și liniștitor. Sunt aproape albe, au ferestre prin care intră lumina, și deseori picturile poartă semnăturile unor artiști celebri.

Oamenii care erau aici se rugau în tăcere. La un moment dat, o femeie a intrat cu câinele în biserică, s-a așezat și ea pe bancă, iar cățelul jos, lângă ea. Părea normal. N-am auzit nici bârfe, nici șușoteli, nici jale, văicăreli, telefoane care sună. Era doar o liniște deplină și vindecătoare, un moment numai bun de a-mi aminti că sunt norocoasă să pot fi acolo.

Dar, pe lângă biserici și castele, centrul vechi e un furnicar. Turiști și localnici vin aici să mânânce, stau la coadă la pizzeriile Sorbillo și la Di Matteo sau la osteria Ippolito. Alții vin doar să bea ceva sau să facă cumpărături pentru acasă – pentru că locul e înțesat de magazine cu suvenire și, un pic mai sus, cu creații ale artizanilor locali. Sunt o mulțime de graffitti pe pereți, de la mesaje la desene, unele chiar foarte frumoase. Motocicletele trec în viteză, trebuie să fii mereu pe fază. Dar e un vibe bun, într-un oraș viu și vesel, în care am lălăit pe stradă lasciantemi cantare și una notte a Napoli și-n care părea atât de firesc să faci asta.

Fotografiile din galeria asta sunt din diverse locuri, palate versus cartiere sărace, și le-am pus special împreună pentru că așa e orașul, plin de contraste. E farmecul lui

Prima dată am stat în zona Toledo, iar de data asta, la Universitate, unde a fost și mai bine, chiar am mers pe jos cam peste tot. N-aș recomanda cazări în zona gării (cam în orice oraș pare not so safe), iar localnicii mi-au spus că nu e o idee bună să cobor din Vomero noaptea, pe scări. Și în piața Pignasseca e mai bine să mergi ziua.

A fost ieftin pentru că Napoli e un oraș unde ai variante decente de cazare și mâncare la prețuri mici. Sigur, poate să fie și scump dacă alegi un hotel de lux, vedere la mare etc. Prețul minunatei pizza napoletane începe de la 5 euro, pastele pe care le-am comandat au costat mai puțin de 10 euro.

Prima fotografie din galeria de mai sus e din Napoli, de la metrou – stația Toledo. De altfel, prin oraș sunt diverse panouri care te îndeamnă să mergi cu metroul pentru că este the most beautiful metro in the world. Te izbește puțin când te gândești cât de des ți s-a povestit despre munții de gunoaie. Poate că există, dar eu nu m-am dus să-i caut. Așadar, pe scurt despre mizerie: depinde de zonă. Au și ei oamenii străzii, deși mai puțini decât la Paris, de exemplu. Sunt și locuri cu gunoaie pe lângă tomberoane, altele în care trebuie să fii atent pe unde calci, să nu dai de noroc (localnicii nu prea strâng după câinii lor), dar nu am găsit această „mizerie” teribilă despre care mi s-a tot povestit. Poate au fost exagerări – eu zic că e cam ca în București.

Cum spune prietena mea, Napoli este un oraș atât de uman: vezi în casele oamenilor, au rufele la uscat la balcoane și, uneori, chiar în plină stradă. Și nu le fură nimeni hainele alea de pe uscătoare. Nici ghivecele cu flori din fața intrărilor. Chiar m-am întrebat cum ar fi să-mi scot și eu o yucca în fața porții; credeți c-aș mai găsi-o a doua zi?

Într-o zi am dat cu nasul de un loc în care scria că „Napoli non è una città, è un mondo” – foarte frumos și foarte adevărat. E unul dintre orașele care le are pe toate (pe toate care-mi plac mie) și care mi s-a lipit de suflet. Mă voi întoarce acolo, măcar câte un weekend, pentru această grande belezza.

The post Să nu vă duceți la Napoli, că e mizerie appeared first on Mara Coman.

Și, totuși, ce facem cu țările și orașele pe care le iubim cu-adevărat? Le păstrăm în minte cu o amintire frumoasă și ne împăcăm cu ideea că nu ne vom mai întoarce niciodată acolo?

M-am gândit la asta când mi-am dat seama că, de fapt, mai sunt niște locuri pe care aș vrea să le revăd; dar habar n-am dacă voi face asta sau dacă nu voi alege, din nou, o destinație în care n-am mai fost niciodată. Cu excepția celor în care am călătorit pentru job – în cazul meu, cel mai des, la Paris – , m-am întors în destul de puține locuri.

Mă plimb zilele astea pe străzile și în piețele din Palermo, pe care le iubesc, și mă întreb dacă o să revin. Nu știu ce să-mi răspund. Îmi fac planuri, îmi zic că aș putea să vin doar așa, pentru weekend, un vineri-duminică, dar am impresia că mă mint un pic. Viața nu-i atât de simplă încât să pot să plec spontan, cu un rucsac în spate, în orice vineri. Mereu e altceva de făcut. Sau mi se pare că e un efort prea mare pentru o zi și-un pic la destinație.

Voi ce faceți cu locurile astea, care vă rămân în suflet? Cât de des vă întoarceți la ele?

Foto: Who’s Denilo ? / Unsplash

The post Voi cât de des v-ați întors? appeared first on Mara Coman.

Zilele trecute vorbeam cu amicul M. care s-a întors din Italia și care a făcut o excursie în genul celei la care visez eu: a aterizat într-un oraș și apoi a luat trenul spre diverse alte sate și orașe. Și mi-a zis că s-a dus la Fiesole (am văzut poze, e superb) să vadă panorama Florenței. Eu i-am povestit, la rândul meu, că habar n-aveam de Fiesole. Acum doi ani, când am fost eu la Florența, am văzut panorama orașului din Piazzale Michelangelo. Ei bine, și-așa am ajuns la cimitir.

oznorMB

E un pic ciudat să vizitezi un cimitir, chiar dacă sunt câteva celebre în lume. Sincer n-am ținut niciodată să văd vreunul, dar, de data asta, n-a fost nimic programat. După ce mi-am clătit ochii cu vederea din Piazzale Michelangelo, am simțit nevoia să fac câțiva pași și am dat de o curte foarte frumoasă, cea a bisericii San Miniato al Monte și a cimitirului Porte Sante. Un mix straniu de frumusețe și întristare (sper să mă ierte Kawabata pentru acest împrumut) care m-a făcut să-mi doresc să intru în curte.

Am dat apoi peste acest loc de veci care aparține familiei Zeffirelli și care m-a făcut curioasă.

Dar, pe lângă numele mai mult sau mai puțin cunoscute, Cimitero delle Porte Sante e un fel de muzeu în aer liber, cu sculpturi și statui în diverse stiluri, de la neoclasic la Art Nouveau sau Art Deco. Fotografii, mesaje, flori, unele ofilite aproape artistic, totul e un fel de poezie încărcată de multă dramă și de multă iubire. Pe lângă pietre funerare sau statui întâlnești, din loc în loc, câte un detaliu care spune o întreagă poveste: două inimi create din pietre sau, cel mai înduioșător, o păpușică tricotată, plină de culoare, într-un loc în care totul e gri.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

În ziua în care am fost acolo, cerul era acoperit de nori. Din cauza asta și pozele au o tentă de gri pe care am lăsat-o așa, n-am simțit nevoia să modific nimic. Mi se pare nepotrivit să încerc să înveselesc niște fotografii făcute într-un cimitir. Le-am lăsat aici, ca mărturie că poți găsi locuri de neuitat și acolo unde nu te aștepți.

The post Frumusețe și întristare appeared first on Mara Coman.