Pe 14 octombrie 2018, când am împlinit 39 ani, eram în Sardinia, într-un press trip. M-am gândit un pic înainte să merg în deplasarea respectivă dacă asta vreau să fac de ziua mea. Nu locul era problema – Italia e țara mea preferată, deci nu-mi puteam dori să fiu în altă parte. Însă știam că voi fi departe de prietenii mei apropiați. Pe de altă parte, nici în București nu-mi făcusem vreun plan. Așa că mi-am propus să iubesc fiecare clipă din zilele pe care urma să le petrec în Sardinia, ceea ce am și făcut.

Eu n-am dat petreceri. De altfel, îmi amintesc foarte puține dintre aniversările mele. În copilărie, îmi „făceam” ziua, dar era cu stres. Nu știu cum de căpătasem deja anxietăți în școală (sau poate știu, dar e o altă discuție), însă îmi făceam tot felul de griji. Că n-o să ajungă bomboanele cu care îmi serveam colegii (aveam mult mai multe, oricum!). Că n-o să vină colegele invitate – dar veneau mereu. Pe scurt, răsuflam ușurată abia la finalul zilei, că a trecut cu bine și de data asta.

Nici de la 18 ani n-am amintiri frumoase, ba din contră. Plănuiam o petrecere de majorat, dar nu organizasem nimic concret în sensul ăsta, deși mai erau doar câteva zile până la evenimentul cu pricina. După care a urmat o tâlhărie la ai mei acasă, așa că acel octombrie s-a transformat în niște declarații la poliție, amprente, casa cu sus-n jos, niște frici, multe întrebări și, ani mai târziu, destule ore de terapie.
Mama îmi cumpărase bijuterii cadou, un lanț și o brățară din argint. Bănuiesc că au fost destul de scumpe, așa păreau, dar le-am purtat rar și, sincer, nu mi-au plăcut niciodată. Nu-mi amintesc de ziua mea, de pasul către maturitate, de dragostea mamei – ci de celălalt eveniment nefericit care ne-a dat peste cap pe toți. Le am și acum în fundul unui sertar și mi se strânge somacul de fiecare dată când le găsesc.

Cu istoricul ăsta, nu prea mi-a ars mie de organizat petreceri. Cred că am și povestit asta, că eu nu fac party-uri, altfel nu-mi explic ce s-a întâmplat când aveam 22 de ani și eram la primul meu job (redactor la Unica). Primul job a fost, de alfel, cel mai frumos – ca experiență, dar și pentru că acolo am cunoscut oameni care îmi sunt aproape și astăzi. Eram toți tineri, ne plăcea ce făceam și, de cele mai multe ori, era și fun. Cu toate astea, eu, ca de obicei, eram încordată de ziua mea. Adusesem ceva de băut și probabil prăjituri pentru colegi, nu mai știu sigur. Dar ei mă tot duceau cu vorba: Nu acum, stai să se termine programul. Și apoi: Stai să termine Câinele (cum era alintat art directorul nostru) de paginat nu-știu-ce și sărbătorim după.

Mă cam bosumflasem. Și-apoi un coleg (care mi-e prieten foarte bun și azi) m-a scos din birou, m-a dus la masă și mi-a zis să stau liniștită, că ne întoarcem și o să fie numai bine. Și-a fost: m-au așteptat cu luminile stinse și lumânări, cu muzică la maximum și cu o petrecere în toată regula. Îl chemaseră chiar și pe boyfriend-ul meu de atunci. Sigur avuseseră nevoie de aprobări speciale de la șefii noștri, pentru că lucram într-o clădire de birouri.
A fost minunat. Mi-au dat și lacrimile și mi le-am șters repede, să nu mă vadă careva. De altfel, nu mă impresionează nimic mai mult decât lucruri pe care le fac alți oameni pentru mine, fără să aștepte nimic în schimb.

M-am dus liniștită în Sardinia, ca să treacă și acel 14 octombrie și să pot să-mi văd de treabă. Doar că organizatorii aflaseră că e ziua mea, așa că cina s-a terminat cu tort și cântat la mulți ani. M-am emoționat ca o școlăriță. Am rămas împreună cu alți câțiva oameni și-am dansat până dimineața. A plecat DJ-ul, dar am pus noi muzică în continuare, am fredonat piesele preferate și-am băut prosecco. Am fost cu adevărat fericită și liberă; ambele senzații erau puternice și mă făceau să mă simt tare bine. Nu m-am simțit la fel de bine a doua zi, după doar trei ore de somn, dar astea sunt detalii.

După Sardinia, înapoi în București, îmi propusesem să mă văd cu cei apropiați (și care sunt în țară, că eu am și prieteni care s-au mutat din România) , să bem un pahar vin de ziua mea. Însă prietenii mei nu erau neapărat prieteni între ei, așa că urma să mă văd cu ei pe rând.

După care am decis că vreau să-i văd pe toți la un loc, nu unul câte unul. Ne-am strâns pe la 7 seara la Voila – devreme, că știam că se închide la 11 și-i promisesem lui Radu (owner-ul de la Voila) că plecăm până la ora respectivă. Nu ne-am ținut de cuvânt, eu și încă vreo doi prieteni am rămas chiar până foarte târziu, încât o vreme mi-a fost jenă să mai dau ochii cu Radu. N-a fost neapărat o petrecere (sau a fost?), dar a fost o seară minunată în care m-am simțit din nou fericită și liberă, dar și recunoascătoare: mă uitam la cei din jurul meu și mă tot gândeam cât sunt de norocoasă să fiu înconjurată de prieteni așa de buni. N-am zis asta cu voce tare (și scuzați-mi dulcegăriile, dar măcar de ziua mea am voie 🙂 ), dar mă uitam la fiecare și-mi ziceam cât de mult îi iubesc.

Mi-a părut rău doar că am așteptat atât de mult timp ca să petrec o seară cu ei toți.

Am primit cadou superba și grandioasa Roma. A fost memorabil și-am făcut exact ce-mi place mie, cu plimbat prin piețe și căutat mici restaurante de familie. A fost soare, am umblat în tricou, ca vara, am mers pe jos și m-am simțit din nou fericită și liberă și iubită. Am scos limba la cei 40 de ani și m-am gândit din nou că sunt norocoasă. Mi-era bine și nimic altceva nu conta.

Fără Italia, fără petreceri. Știu că pot să fac ceva restrâns, dar nu m-aș simți în largul meu.  În anul pandemiei, mi-am propus lucruri puține și modeste. Sper ca, peste ani, să mă gândesc cu drag și la ziua asta, să știu cum a fost când am împlinit 41 de ani și să mă bucur. Să nu fie încă o aniversare despre care să nu-mi amintesc nimic, că din astea am adunat prea multe.
O să beau un vin bun diseară, o să mâncăm tort (că se bucură fetițele) și-o să petrecem foarte restrâns, în familie. O să mă îmbrac frumos și-o să facem și niște poze, să le găsesc peste doi, trei, zece ani.

Și, când s-o mai potoli nebunia și cel mai cunoscut virus, tare aș mai vrea să-mi strâng din nou prietenii și să stăm la povești până dimineața.

La mulți ani și vouă!

The post De ziua mea appeared first on Mara Coman.

E început de primăvară și sunt într-o scurtă vacanță în Bologna. Cu un domn. Domnul vrea să mă impresioneze. Pare pregătit sufletește să facă față unor pretenții destul de mari – apreciez, dar mă și amuz un pic pe seama lui. Îi zic c-abia aștept să merg în piață și tresare: nu se aștepta deloc la asta. E uimit, dar răsuflă ușurat. Ei, și după ce termin eu cu piața, în timp ce rotesc niște spaghetti într-o furculiță, îmi povestește domnul despre Santuario di Madonna San Luca: o biserică veche, cocoțată pe vârful unui deal. Vai, și ce priveliște superbă e de-acolo. Doar că nu-i tocmai ușor de ajuns: sunt scări, dar e un drum lung. Și parcă nu prea aveam chef de câțiva kilometri de urcat pe scări fix așa, după spaghetti și-un pahar de vin.

Dar iată că ne iese-n cale un afiș pe care scrie că există un trenuleț care ne duce acolo sus. Mă entuziasmez: „Hai cu trenulețul, îi zic. Facem doar 20 minute.”
Ei, și vine trenulețul. Se face coadă. Nu înțelegem de ce, dar trebuie să rămână un vagon gol. Turiștii vociferează-n toate limbile. Au și de ce: e ultimul tren, nu mai vine altul. Ar dura o veșnicie să meargă acolo pe jos. Ar fi, probabil, prea scump să ia un taxi. Eu sunt zen – până la urmă vacanța a fost frumoasă cu trenuleț sau fără, cu mers la Sanctuarul cu pricina sau nu. Dar domnul vrea să-mi facă pe plac. Acum, la cât PR făcuse pentru sanctuarul ăla și la cât mi-l vânduse, na, îl credeam. Îmi zice hotărât: „Așteaptă-mă un minut, că rezolv eu.” Și pleacă, extrem de sigur pe el.

Recunosc, mi-a scăpat un zâmbet ușor malițios. Cred că mi-am dat și ochii peste cap, dar, din fericire, domnul n-a văzut, că doar era în misiune. Acum, sincer, ce „să rezolve”? Toți cei care nu fuseseră atât de vigilenți încât să se urce-n trenuleț încercau același lucru: „să rezolve”. Ce putea domnul acesta să facă? Să-i dea jos pe cei care s-au urcat deja?
Rămân la ceva distanță și savurez scena: e acolo, lângă alți cinci, șase doritori de trenuleț. Femeia care vinde bilete nu știe cum să scape mai repede de toți: e evident că nu are atâtea locuri. N-ascultă pe nimeni. Nici măcar pe domnul care era cu mine și care se apucase să-i spună ceva în italiană. Însă, pentru că stau un pic mai departe și nici nu-s atât de implicată în ceea ce avea șanse să devină un conflict, observ că mai sunt doar două locuri în tren. Doamna de la bilete vrea doar să fie lăsată-n pace, gesticulează, n-o interesează argumentele nimănui. Domnul cu care eram cedează și, învins, îmi prezintă un plan B.

„Așteaptă puțin”, îi spun. Mă tot întreabă de ce, îmi zice să mergem nu știu unde. Îl rog să aibă un pic de răbdare și să nu mai vocifereze atâta. Mă rog, poate nu chiar cu cuvintele astea :).
Din fericire, intuiția mea a funcționat. În vreo două minute, grupul de turiști s-a îndepărtat. Rămânem doar noi doi cu doamna de la bilete. Fac un pas în față, îi zâmbesc și – fără să-mi țin nasul pe sus, fără vreun ton prețios – îi spun ce vreau să audă: „Suntem doar doi.” Oftează. Se uită spre tren, vede și ea singurele două locuri libere. În 20 de minute eram la destinație.

–

OK, situația de mai sus nu e una de viață și de moarte. Nu intenționez să spun că vai, am obținut o adevărată victorie și că merit și-un trofeu. Din contră. Vreau să spun doar că e foarte ușor să ne pierdem răbdarea pentru niște lucruri care n-au prea mare importanță. Că uităm să vedem partea plină a paharului și că putem crea situații incomode din nimic. Și că, în cele mai multe cazuri, cei din jurul nostru răspund unui zâmbet tot cu un zâmbet. Eu, una, am avut parte de o mulțime de lucruri bune când am găsit puterea să apelez la delicatețe și la răbdare. Când am dat cu pumnul în masă, doar am creat tensiune. Și m-am ales și cu o stare proastă.

Sunt sigură că și tu ai avut experiențe din astea. Poate-mi spui, în comentarii, din ce situație incomodă ai ieșit cu un zâmbet.

Am scris textul ăsta la invitația parodontax. O poveste care este acum parte din campania Zâmbește România, demarată în 2012 de GSK Consumer Healthcare. Și mi-a plăcut să-l scriu, nu doar pentru că mi-am adus aminte de momente amuzante, precum cel de la Bologna, ci pentru că mi se pare foarte important să pui în aceeași propoziție zâmbetul și sănătatea orală. Pentru mine, asta înseamnă să vorbim despre sănătatea minții, a sufletului, și cea a trupului, în același timp. Mai mult, mi se potrivește perfect povestea asta cu partea plină a paharului – de la începutul primăverii fac și eu acest exercițiu: țin un fel de jurnal pe post-it-uri. Acolo notez bucuriile de zi cu zi; pentru că eu cred că în fiecare zi ni se întâmplă ceva bun. Trebuie doar să vrem să vedem asta.
Campania se numește Zâmbește România; a mea, la un nivel muuult mai mic, e #MaraZâmbeste.

The post Stai liniștită, rezolv eu appeared first on Mara Coman.

… doar un text despre deschiderea unui nou punct de vânzare Nespresso, și anume în Cluj-Napoca. Și probabil că aș fi scris doar despre asta – despre cum cafeaua mea preferată e disponibilă și în alt oraș – dacă n-ar fi fost vorba tocmai despre Cluj. Numai că eu am o mulțime de amintiri de acolo, iar unele datează încă din vremea în care habar n-aveam ce cafea beau.

Și-o să încep cu știrea, că asta-i informația importantă: Nespresso a deschis un punct de vânzare la Cluj-Napoca, în noua aripă a centrului comercial Vivo! MALL. Asta înseamnă că, de-acum înainte, clujenii își vor cumpăra capsulele preferate de cafea direct de la noul punct de vânzare și nu doar online, ca până acum. Și, pentru că reciclarea este un capitol foarte important pentru acest brand (cum sper că e și pentru cititorii mei), vreau să menționez că, deocamdată, la Cluj, reciclarea capsulelor de cafea utilizate se poate face prin curier, la oricare nouă comandă de cafea. În București, lucrurile rămân neschimbate: putem recicla și în punctele de vânzare Nespresso.

Însă la cafea se deapănă amintiri și, cum toată povestea asta are loc la Cluj, mi-a venit în minte ziua în care am ajuns prima dată acolo. Aveam 21 de ani, eram la primul meu job în presă, am plecat într-o delegație, am stat o seară și-atât. M-am îndrăgostit fulgerător – de un băiat, nu de oraș –, au urmat o poveste și-o dramă. N-a durat, n-a fost să fie. Eram mică, eram sinceră, voiam să dau tot și mi se părea că nimic altceva nu contează. După 19 ani, mă uit în urmă și știu că am trăit ceva foarte frumos: o iubire nebună, o lecție de viață și – poate cel mai prețios lucru – o prietenie care durează până astăzi.

La Cluj m-am întors, după povestea asta, pentru TIFF, pentru Nespresso și pentru mine. Probabil că știți deja: Nespresso avea deja o relație cu clujenii, pentru că, de patru ani, de când s-a lansat în România, brandul a fost cafeaua oficială a Festivalului Internațional de Film Transilvania. Iar eu am fost norocoasă să fac parte dintre cei câțiva invitați de Nespresso la TIFF. A fost emoționant să revin la Cluj. M-au năpădit amintirile, deși unele sunt învăluite într-un fel de ceață. A trecut atâta timp.

Singurele locuri pe care le țineam minte din oraș erau Piața Unirii și Piața Muzeului. Dacă atunci când le-am văzut pentru prima dată nu cunoșteam pe nimeni, acum mă întâlneam cu o mulțime de oameni: o mare parte dintre prietenii mei din București veniseră și ei pentru festival. Am băut cafea în Piața Unirii (acolo unde, an de an, e corner-ul Nespresso) și-am băut vin în Piața Muzeului, la Charlie. Au fost zile și nopți despre prietenie și despre libertate. Am redescoperit oameni pe care nu-i văzusem demult și de care îmi fusese dor, fără să știu măcar. Am dansat până la răsărit. M-am găsit pe mine într-o după-amiază în care am dat cancel tuturor planurilor și propunerilor și-am stat. Am respirat. Mi-am pus căștile în urechi, am ascultat muzică și-am stat în soare, desculță. Am băut cafea în tihnă, fără grabă și fără să mă gândesc că ar fi trebuit să fac altceva, că ar fi trebuit să fiu în altă parte. Câtă libertate: nu trebuia să nimic.

Nespresso e acum în Vivo! MALL la Cluj-Napoca și e acolo în fiecare zi, nu doar în timpul TIFF-ului. Asta e știrea care m-a trimis înapoi în timp și m-a făcut să mă gândesc la Mara care a vizitat orașul ăsta pentru prima dată undeva la sfârșitul anului 2000. Și Mara de-acum abia așteaptă începutul verii, când o să se întoarcă acolo. N-are nici o idee despre ce-o să-i ofere orașul și nici ce amintiri o să-i trezească, din nou, cafeaua. Nu știe cu cine o să dea nas în nas, pe cine o să aștepte și cine o să treacă pe lângă ea, în timp ce butonează la laptop, fără să îndrăznească s-o deranjeze.
Să nu știi e, uneori, tare frumos.

P.S. Nespresso și-a extins activitatea și în București și a deschis un punct de vânzare și în Mega Mall. Nu zic mai multe, dar nu pentru că ar fi mai puțin important. Ci pentru că din Mega Mall n-am eu – încă! – amintiri din astea răscolitoare :).

The post Acest text ar fi trebuit să fie… appeared first on Mara Coman.

Nu conduc.

Încă mă minunez că mulți oameni sunt șocați că spun asta. Unii dintre ei mă întreabă:

– Și cum te descurci?

Prima dată, întrebarea asta m-a luat pe mine prin surprindere. Am zis că nu conduc și că nu am mașină, nimic mai mult. Doar nu fac naveta la 100 de kilometri distanță. Mă descurc așa cum se descurcă toți ceilalți locuitori ai planetei care nu conduc și/sau nu au mașină.
Urmează, de cele mai multe ori, o întrebare retorică. Uneori e chiar o afirmație și nu întrebare. Oricum, în glasul celui cu care vorbesc se întrezărește speranța:

– Dar conduce soțul.

Când explic că am luat măsuri drastice și-n materie de mariaj, s-a terminat. Vă dați  seama? Și divorțată, și fără mașină? Și cu doi copii? Sunt vai de capul meu.

– Și cu ce pleci de aici?
Prin aici, vă rog să nu înțelegeți Cucuieții din Deal. Aici, adică oriunde în București: aproape de Piața Victoriei, la o petrecere la Deschis Atelier sau la birou.
Dacă zic pe jos, e nasol. Săraca femeie, ce să facă, n-are încotro, trebuie să meargă pe jos.
Dacă zic cu metroul, e și mai nasol. Eu și toți amărâții din București, care nu conducem și n-avem mașini, ne dăm coate prin metrou.
Dacă zic că plec cu Uber sau cu taxi nu mai par chiar așa de praf, că nu mă mai amestec cu clasa de jos, care nu conduce și n-are mașină.

Mă enervează teribil ștampila asta și privirea compătimitoare a posesorului de vehicul cu patru roți. Mă enervează teribil întrebarea asta, Și-cum-te-descurci?, de parcă viața fără mașină e o tragedie și unicul nostru scop al nostru, al pietonilor, ar trebui să fie să facem cumva și să ajungem la statutul de conducători auto.

N-o să fiu ipocrită și să zic că vai, mie nu-mi trebuie mașină. Sigur, sunt momente în care mi-ar ușura viața. Până una-alta, mă descurc și când e nevoie să transport un covor cu bufnițe din cealaltă parte a Bucureștiului, și când vreau să cumpăr prea multe din piață. Și, până acum, n-a fost zi în care să n-ajungă copilele la școală din cauză că nu posed eu permis de conducere valid.

Într-un oraș atât de aglomerat și de poluat, cred că ar trebui mai degrabă să ne bucure faptul că mai e câte cineva ca mine, care nu pleacă de acasă cu mașina în fiecare zi. Mă și văd dimineața, chioară de somn, rugându-mă de vreunul dintre conducătorii auto cu state vechi să-mi dea și mie voie să intru în coloana aia de mașini. Păi? M-ar lăsa vreunul? Că mai sunt și femeie!
Așa că, în loc să vă șocați atâta și să vă minunați, mai bine încurajați-mă. Să nu conduc e o alegere. Și chiar ar fi mai respirabil orașul ăsta cu mai mulți pietoni, așa, ca mine.

The post Aș vrea să nu mă mai priviți cu milă appeared first on Mara Coman.

O ploaie teribilă – care a pornit imediat după ce am aterizat – mi-a dat planurile peste cap: n-am mai ajuns în Piața Unirii, la VIP Lounge-ul Nespresso, unde Manafu a organizat workshop-ul de Social Media. M-am dus direct la hotel. Mi-era somn și foame; visam cu ochii deschiși la o cafea și la niște cartofi prăjiți cu orice (deh, am și eu slăbiciunile mele), însă până la urmă a învins somnul. M-am trezit peste vreo oră, cu senzația aia stranie că am dormit o noapte-ntreagă. M-am îmbrăcat, am fost la cină și-apoi la tradiționala petrecere de la TIFF de joi seara, la Chios.

–

În timpul festivalului, oamenii merg la filme, vorbesc despre filme și, când nu plouă, filmele sunt proiectate (și) pe un ecran imens, din Piață. E o atmosferă boemă, pare că cineva a mărunțit și împrăștiat în aer niște vată de zahăr, pe care acum o respirăm cu toții: rulotă cu poezie, autografe, premiere, expoziții, workshop-uri, interviuri, invitați speciali.

Dar, pe lângă toate astea, pentru mine TIFF este despre timp și despre fugă. Am patru zile fără rutină și constrângeri. Patru zile în care nu gătesc, nu-mi fac patul (hotelurile sunt minunate, da), nu am ședințe și nu supraveghez pe nimeni la teme. Pot să rămân în oraș atât cât am chef, să dansez până nu-mi mai simt picioarele și să merg la somn la 7.00 dimineața, în loc să mă trezesc la 6.00.

Sunt Mara și pentru mine e al treilea an la TIFF, motiv pentru care mi-am decupat o bucățică de timp: un joi-duminică parcă tăiat cu foarfeca dintr-o săptămână obișnuită. Patru zile pe care aș vrea să le întind, ca pe o cocă, ca pe un aluat făcut în casă, cu sucitorul. Singura grijă e să nu se rupă.

–

La Chios e multă lume, cum mă așteptam. Și mulți prieteni, amici, cunoscuți. Sunt grupuri și grupulețe, ne pierdem, ne găsim, nu știu cu care dintre ei să stau mai mult și nici cum să-i adun la un loc. Mă duc la corner-ul Nespresso și-s încântată că găsesc cocktailul acela – un amestec de gin, apă tonică, sirop de grepfrut roz și, bineînțeles, cafea. L-am mai băut și altă dată, deci știu la ce să mă aștept: o băutură lejeră, răcoritoare, aromată, care-mi dă energie, doar conține și cafea. După Chios, mulțimea s-a mutat la petrecerea HBO. Am vorbit mult. Am râs. Am făcut planuri pentru „mâine”. Ah, „mâine” e deja azi.

E puțin trecut de opt când deschid ochii. Sunt încă leneșă, mă mai întind puțin în pat și-apoi îmi fac programul: o să rămân în camera să lucrez. După care, la 13:30, merg la un cocktail – și o să am acolo și mâncare, și cafea bună (prietenii de la Nespresso vin și ei). După-amiază o să mai lucrez puțin, dar din oraș (marți urma să aibă loc petrecerea Marie Claire și Inbox-ul meu gemea de mailuri).
Zis și făcut. Deschid laptopul, scriu mailuri, dau telefoane, trimit invitații. Se face cam târziu, dar sigur că nu-i un capăt de țară dacă întârzii și eu puțin. Doar cine ajunge la evenimente la oră fixă?! Mă îmbrac fără grabă și, când sunt gata, caut din nou invitația, să văd unde anume e cocktail-ul ăsta.

Mda. Nu scrie. Locul e secret.

Nu-mi rămâne decât să râd de mine însămi și să-mi zic (a câta oară?!) că aș putea, totuși, să citesc și eu invitațiile. Dacă aș fi citit-o pe asta, aș fi aflat că la 13:30 (fix!) trebuia să fiu în față la Casa TIFF, unde vin mașinile care te duc la evenimentul respectiv. Bănuiesc unde e, că am fost anul trecut, am și pe cine să sun și să aflu, dar pare complicat. Îmi scot pantofii cu toc, mi-i pun în rucsac, merg să mănânc cu niște prieteni și-apoi stăm toți la cafea, la VIP Lounge-ul Nespresso, în Piața Unirii. Eu îmi beau cappuccino-ul preferat, ne facem poze, ne bucurăm de umbră, ei pleacă la film, eu rămân să lucrez în lounge și am o scurtă fantezie despre cum aș putea să-mi arunc laptopul de aici, de sus, despre cum i-ar sări tastele alea care nu se mai țin bine și despre cum s-ar face ecranul zob. Însă decid că nu-i o zi potrivită ca să-mi iau lumea-n cap și redevin adultul responsabil: îmi termin cafeaua, trimit mailurile și mă răsplătesc cu o oră de liniște pe marginea fântânii din Piață, la soare. Ascult muzică și mă uit la oameni.
Mi-e bine.

Petrecerea de vineri seara e la Casino. Îmi văd din nou prietenii și vorbim întruna, de parcă n-am fi stat tot împreună și seara trecută. Nu-mi trebuie cocktail azi, ci cafea intensă, neagră, fără zahăr. Și-apoi un pahar de vin. Mergem pe jos spre Casa TIFF, e o plăcere. Sute de oameni petrec în stradă. Am senzația aia de fericire de vacanță.

E zi calmă, cu prânz delicios (știți deja, mie-mi place mâncarea) și seară lungă, cu Gala TIFF și petrecerea de închidere a festivalului. Gala e la Operă și toată lumea e la patru ace, se fac poze pe covorul roșu, apoi se decernează premiile; party-ul e într-o vilă de pe deal, la care nu se ajunge prea ușor. Bem vin sau cocktailuri, ne răcorim cu apă și ne alungăm somnul cu cafea – Nespresso este și aici, la party. Locul e semiacoperit și la un moment dat vedem cum se luminează de ziuă. Aș mai sta și n-aș mai sta, dar știu că am întins timpul prea mult. Lucru pe care-l simt din plin două ore și jumătate mai târziu, când îmi sună alarma. Îmi jur că n-o să mai dorm niciodată atât de puțin, dar sunt mai degrabă amuzată de situație. Îmi pun ochelarii de soare și plec la un brunch. După două espresso îmi revin neașteptat. Mă duc spre centru și cumpăr cărți și alte mici minuni pentru fetițele mele, care sunt nerăbdătoare să afle ce le aduc.
Înainte să decolez, îmi scriu jurnalul de pe post-it-uri și mă pregătesc să mă întorc la viața obișnuită.

The post Jurnal: 4 zile de TIFF appeared first on Mara Coman.

#MaraZambeste e un jurnal scris de mână, pe post-it-uri. Regula e să scriu lucrul care m-a bucurat cel mai tare în ziua respectivă. M-am hotărât să fac asta pentru că mi se pare foarte important să nu (mai) uit niciodată că eu sunt un om optimist care râde, trăiește și dansează. Și, dacă vreodată lucrurile astea se vor mai întâmpla mai rar, vreau să-mi amintesc cine sunt și să fac ceva în așa fel încât să redevin eu. Pentru că #MaraZambeste, iar asta se întâmplă în fiecare zi. E ceva ce aș vrea  #SaNuUit.

N-o înțelegeam pe mama când zicea: Mă duc să mă uit „puțin” la flori. Întâi, pentru că „puțin”-ul ăla nu era chiar puțin, putea să dureze și o oră, două. Apoi, pentru că o găseam aplecată, cu mâinile-n pământ, și nu știam cum de poate fi vreo plăcere în asta.

Eu n-am avut flori acasă până acum vreo doi ani. Am mai primit câte una, dar se usca – eram convinsă că nu știu să am grijă de flori. Teoria mea de-acum e că plutea atâta tristețe-n aer, că se uscau și florile. Poate că n-o fi fost chiar așa, însă Mara de-atunci n-avea timp și chef de flori, n-avea răbdare, nu știa să se bucure, n-avea liniște.
Mara de-acum a stat o jumătate de zi cu mâinile în pământ, pe balcon. A mutat niște plante în alte ghivece; a scos măslinul și portocalul afară, pe balcon, că s-a făcut cald; a pus în niște jardiniere semințe de albăstrele, de roșii cherry și de căpșune (albăstrele și roșiile au și răsărit). S-a umplut de pământ de flori din cap până-n picioare, era ca un salahor. N-a plecat de-acolo decât când a venit seara și nu mai vedea ce face.

Știu că grădinăritul nu e vreo chestie cool și că nu ține cititorii cu sufletul la gură. Dar e atât de bine să ai liniștea să faci asta într-o duminică după-amiaza.

The post #MaraZambeste în fiecare zi (9) appeared first on Mara Coman.

Pfff, măcar de-ar fi singura dată. Am atâtea întâmplări similare, că-mi vine să-mi dau singură titlul de Regina Gafelor.

De exemplu… eram la una dintre petrecerile Marie Claire, acum doi sau trei ani. Ca de obicei, lume multă – multă însemnând undeva la 7-800 de oameni. Am tocuri cui, e iarbă pe jos, așa că încerc să mă mișc într-un perimetru destul de mic, fix unde pot să calc pe dalele de piatră.

– Hei, Mara! Ce faci?
Mă întorc spre cel care m-a strigat și imediat după aud:
– Nu mă mai recunoști? Sunt eu, [insert name here]. (Hai să-i zicem Victor, pentru că nu cunosc – sau cel puțin așa cred – nici un Victor:) ).
Vă dați seama cam care era expresia de pe fața mea dacă m-a întrebat omul așa ceva.
– Ba da, cum să nu, încerc eu să mint convingător. Și ne pupăm (sau ne prefacem că ne pupăm pe obraji, așa cum se face la party-urile astea mondene).

Urmează un dialog destul de scurt, de la ce mai faci, cum ești, la scuzele mele pentru că-s pe fugă, știi cum e, la petrecerile astea toată lumea trage de mine. Însă… cert e că habar n-aveam cine e Victor sau [insert name here].
Mi se părea cu atât mai ciudat cu cât avea o figură cunoscută și, mai mult, omul îmi spusese și cum îl cheamă. Nu era ca și când n-aveam nici un indiciu. Oare ce puteam să fac? Să-l întreb: Victor who?

–

Le-am povestit prietenilor mei că mi se-ntâmplă chestia asta, adăugând și ceva de genul „e clar că am o problemă” – și sperând, desigur, ca ei să-mi spună „vai, nu”. Ceea ce s-a și întâmplat. Ba chiar mi-au înșirat momentele lor de glorie pe aceeași temă: nu sunt singura.

Amicul M. a fost cel mai tare. Tot la o petrecere mondenă, o colegă îl trage de mânecă: „Hai să-ți fac cunoștință cu cineva.” Omul se duce, colega îi spune acelui cineva „uite, el e M., despre care ți-am povestit.”
M. și cineva dau mâna. M. speră că, totuși, cineva se va prezenta și el, cu un prenume și-un nume. Nu se întâmplă asta. Urmează un moment ușor stânjenitor. M. se gândește să fie și el o dată sincer, asta e, până la urmă ce se poate întâmpla?!
– Iartă-mă, te știu de undeva, dar nu-mi amintesc exact de unde, zice M.
Cineva n-a apucat să răspundă. A sărit în sus colega:
– Cum nu știi?! E Cătălin Măruță!
(M. și Măruță n-au mai ținut legătura, nu știm dacă neapărat din cauza întâmplării de mai sus.)

–

Eu am aflat cine e Victor abia peste șase luni. Oricât m-am chinuit să-mi dau seama, mi-am amintit doar după ce ne-am întâlnit din nou, într-o situație similară. Atunci, omul a adus vorba de jobul lui și, iată, mi s-a aprins și mie beculețul. O fi vârsta 😛 sau ceva conexiuni neuronale care și-au luat vacanță.

Bun, și voi faceți în situația asta? Că varianta onestă o știu: să le spun oamenilor cam ce-a zis și amicul M. Un „iartă-mă, te știu de undeva, dar nu-mi amintesc exact de unde”. (Mai ales că sunt șanse destul de mici să fac asta tot cu Măruță.) Dar sigur că unii s-ar simți stânjeniți și chiar n-aș vrea asta. Să iau lecitină și, până începe să-și facă efectul, să zâmbesc frumos și-atât? Îmi iau un tricou cu Te cunosc de undeva (dar nu-mi amintesc de unde)? Exersez în oglindă o privire convingătoare, dar prietenoasă, una care transmite Bineînțeles că știu cine ești, ba chiar mi-a fost și dor de tine?
Acum, serios, dacă aveți vreo soluție, faceți-mi și mie un pustiu de bine. Io-s Mara și-mi pare bine de cunoștință.

The post Te știu de undeva? appeared first on Mara Coman.

Așa cum știm cu toții – inclusiv eu; sau mai ales eu –, revistele, site-urile și blog-urile sunt pline de sfaturi despre cum să te bucuri de lucrurile mici. Cu varianta: cum să înveți să te bucuri de lucrurile mici. Pe lângă sfaturi, tips & tricks, avem și interviuri cu oameni care au învățat deja să se bucure de lucrurile mici și ne zic și nouă, celorlalți, celor care nu ne-am prins încă de șmecherie, cum se face chestia asta.

Trebuie să recunosc că de foarte multe ori am vrut să le spun să-și bage undeva lucrurile alea mici.

Serios, oameni buni, pe ce norișor trăiți? Într-unul cu ceai călduț, servit în ceșcuțe vintage de porțelan Limoges, alături de o linguriță de dulceață de trandafiri, nu? Într-un norișor cu o carte bună, pe care-o citiți în tihnă. Cu timp de calitate și-o poveste pentru cei mici. Cu o baie lungă, cu citit în cadă, în liniște.

Câtă feerie.

Îmi aminteam cum simțeam că leșin, la propriu, de-atâta dulcegărie și sirop când dădeam peste-o poveste din asta. Ce zen sunt oamenii ăștia!, îmi spuneam. Păi ia să coboare ei cu picioarele pe pământ, să vadă cum e viața reală. Eeeei? Atunci să mai zică ei cu baia aia liniștitoare și cu cititul lor în cadă. Ia să-i vedem noi ce se va întâmpla când o să dea, din greșeală, peste lumânările alea parfumate așezate pe marginea căzii. Ăștia n-au destulă treabă. Repetă un clișeu pe care l-au citit/auzit pe undeva.

Și, surpriză. Într-o zi m-a apucat pe mine zenul.

Inițial am fost așa de confuză, am zis că-i o greșeală: „Las’ că-mi trece până mâine.” Și nu mi-a trecut. Am avut așa, aproape niște revelații. N-am băut ceai în porțelan Limoges, că n-am. Dar, mă minunam eu că viața e frumoasă. Doh. Și că sunt lucruri – da, din alea mici! – care-mi dau așa de multă bucurie, de nu-mi venea să cred. În unele zile, dădeam pe-afară de-atâta zen, așa că am mai și scris și pe-aici cât de minunată-i viața. De parcă descoperisem America. Cel puțin unul dintre texte e tare siropos – dar e-al meu și nimeni nu-i perfect.

Și într-o zi vorbesc eu cu cineva despre chestiile astea: articolul meu dulce și roz, lucrurile mici care aduc bucurie, cum le-am descoperit eu și cum – îmi spune cel cu care vorbesc -, dacă aș scrie sau aș vorbi mai des despre asta, aș ajuta și alte femei. Și-am rămas așa, pe gânduri. O dată pentru că, am mai spus, mi se pare ușor arogant să am pretenția că vai, îi învăț eu ceva pe oameni. Plus că n-am nici un fel de autoritate în zona asta și n-o să mă fac guru când o să fiu mare. Și m-am gândit, mai ales, la toate momentele alea în care voiam să le zic ălorlalți să-și bage undeva lucrurile alea mici :).

Mă rog, ideea e că poate să plouă cu articole și interviuri despre oameni-care-se-bucură-de-lucrurile-mici. Păi dacă ți-a sărit muștarul, tot ce vrei să faci e să dai de pereți cu ceșcuța aia de porțelan. Imaginează-ți: să tremuri de furie și să vină o zână care să-ți zică să respiri adânc și să ieși la o plimbare. Ce plimbare, măi femeie?! Ce mers lejer? Ce-ai zice tu să ne urcăm un pic pe pereți?

Așa că, na, sper să nu fi fost în vreun mood prost când ați dat peste mărturisirile mele cheesy. Chestiile astea – cu fericirea provocată că a-nflorit o violetă, c-am găsit ghiocei în piață, că e liniște, că e soare afară, că am cei mai mișto copii și prieteni, că am citit o carte mi-nu-na-tă, că am alergat în parc și-am descoperit o melodie superbă –, astea vin când ai liniște-n viață. În momentele alea de stres și de nefericire maximă nici nu mă puteam atinge de vreo carte. N-aveam flori acasă și, dacă primeam vreuna, se usca și ea de-atâta tristețe.

Chestie care mi-a demostrat încă o dată că n-ai cum să dai lecții despre așa ceva. Mă rog, unii încearcă. Dar dacă omului nu-i e bine, serios, n-ai cum să-i faci bine cu lumânărele parfumate și floricele de primăvară.

P.S. Sigur că mi-e mai ușor să scriu despre zilele mișto. Dar bineînțeles că există și de-alelalte. Dac-aș fi zen mereu, ar fi ceva în neregulă cu mine. Vinerea trecută am plâns pe stradă de furie (și la mine e mai greu cu plânsul, de obicei nu-mi iese). În altă zi am vrut să-mi pun pilota-n cap, ca un struț, să-mi dau telefonul pe silent și să-mi decupez un pătrățel în care să fiu doar eu, să nu văd și să aud pe nimeni. Altă dată m-am întristat teribil, na, nici nu vă spun de ce.
Diferența e că, de la o vreme, zilele astea-s mai puține, furia îmi trece mai repede și-mi amintesc că viața e chiar mișto. Revelații de-astea roz. Sper să țină :).

The post De câte ori am vrut să le spun oamenilor unde să introducă lucrurile alea… mici! appeared first on Mara Coman.

Mi-am cumpărat și eu niște ghete. Ankle boots.
Deși mi-a trecut de ceva vreme nebunia cu pantofii – pe care-i cumpăram chiar și când nu găseam exact măsura mea, doar pentru că-mi plăceau -, am avut un crush pentru ghetele alea și mi-am și găsit motivele pentru care am nevoie de ele. Unul dintre motive fiind că poate reușesc să mai port și altceva în afară de Adidas și niște bocanci de la Glăvan.

Ghetele astea ale mele nu-s vreo extravaganță. Nici vreun brand posh, nici scumpe (ba chiar deloc), nici vreun design revoluționar. Sunt negre, au un toc transparent, din plexiglas (cred). Se văd și vreo două șuruburi în toc, asta-i o chestie care mi-a plăcut, m-am și gândit că le văd doar eu, că doar cine-o să fie atât de atent la tocurile mele. Pe scurt, sunt doar niște ghete și-atât.

Prima a fost fiică-mea Ioana:
– Mamiii, ai tocuri din cristaaaal!

M-a pufnit râsul. Și era atât de entuziasmată copila, încât m-a durut un pic sufletul când i-am zis că-s, de fapt, din plastic și că maică-sa-i tot maică-sa, nu s-a transformat în vreo Cenușăreasă.

La birou, mă ia în primire singurul băiat din redacția noastră de fete.
– Ce-ai pățit?
– Cum adică ce-am pățit?, îl întreb nedumerită.
– Aaaa, zice, uitându-se mai atent la ghetele mele. Am crezut c-ai călcat într-un pahar.

Mă duc să-mi iau copilele de la școală. Zi frumoasă, mergem pe jos, eu pe tocuri (pentru că, iaca, acum, de când nu-mi mai cumpăr pantofi într-o nebunie, reușesc să gândesc înainte să scot cardul și să-mi iau unii cu care chiar pot să și merg). Din spate, aud discuția:
– Ia uite ce tocuri are!
– Măi, ai văzut? Uite ce ghete!
Ne întoarcem – erau trei băieți de vreo nouă, zece ani. Îi întreb dacă le plac ghetele mele.
– Nu se sparg tocurile? vor să știe ei.
Copilele mele le-au explicat că nu, nu se sparg, că nu-s din sticlă, nici din cristal. Mie nu-mi trecuse prin cap faptul că, de fapt, chiar s-ar putea sparge, ha, asta mi-ar mai lipsi.

Bine că acum s-a făcut mai cald, m-am întors – eu și jumătate din București – la perechile mele de Stan Smith, toate albe, așa că nu mai surprind pe nimeni.

The post N-am călcat în nici un pahar appeared first on Mara Coman.

Și-n timpul acestei discuții – care are loc în fiecare deadline – aud un zgomot. Un pârâit scurt. Prrr. Îl știu foarte bine. E pârâitul pe care-l fac blugii rupți când se rup mai tare. Știi? Când te-așezi și ruptura din genunchi se mai mărește un pic.

Îhmmm. Doar că azi nu port blugii ăia rupți.

Și-atunci ce-o fi pârâit? Că nici Vali n-are blugi rupți.

Mă duc până la toaletă, să investighez. Mă uit cu atenție în oglindă. Mda. Blugii mei, până acum nerupți, au o gaură de vreo doi centimetri. Coordonate GPS: un pic mai jos de buzunarul de la spate. Sunt, practic, cu pantalonii rupți în fund.

Mă uit la mine și mă pun pe râs. E cam ce știu să fac mai bine în ultima vreme. Când îmi trece, îmi mai privesc o dată posteriorul. Parcă nu se observă așa de tare. Bine, mi se văd un pic chiloții, însă doar din anumite poziții și doar dacă se uită cineva atent la fundul meu. Mă felicit că port lenjerie într-o nuanță apropiată de cea a jeanșilor, deci nu e vreun contrast care să sară-n ochi. Ah, și încă o alegere potrivită: port un tricou pe sub pulover. Așa că-mi scot puloverul, mi-l leg în talie și mă-ntorc în birou cu o atitudine din aia cool. Ce, s-a întâmplat ceva?!

Între timp, îmi trec prin cap următoarele:

• e OK, n-o să se prindă nimeni. Iar când plec, o să-mi pun puloverul pe mine, că am geaca aia lungă și groasă, deci n-o să mi se vadă fundul în drum spre casă;
• dar nu mă duc acasă. Diseară mă întâlnesc cu un prieten în oraș. E cam ciudat să mă duc într-un bar și să rămân în tricou (ca să-mi leg din nou puloverul în jurul taliei);
• dacă e cald, aș putea totuși să rămân în tricou;
• dar dacă nu e cald? Rămân în tricou și tremur? O să mă-ntrebe omul de ce nu mă îmbrac;
• o să stau jos. Mai mult, nu e un loc foarte bine luminat. N-o să observe nimeni că am blugii rupți în fund;
• și dacă observă, se poate gândi că așa-i designul (oare?);
• dar dacă se prinde omul ăsta cu care mă întâlnesc? N-aș transmite altfel de mesaje să apar cu o gaură de doi centimetri prin care mi se întrezărește lenjeria intimă și, mda, fundul?
• mai bine îl sun și-i zic să ne vedem o oră mai târziu. Ca să mă duc acasă și să mă schimb;
• la naiba, e prea departe, o să fac o veșnicie pe drum;
• oare cine stă cât de cât aproape? Loredana. Și Mara;
• dar Mara sigur își cumpără haine de la copii, nici o șansă să încap în ele;
• poate aș reuși cu hainele lui Lore. Totuși, e cam ciudat s-o sun să-i cer niște blugi.

Și mă pufnește râsul din nou. Le spun fetelor din redacție cum că-s ruptă-n fund. Și cum plec io acum în oraș?, le întreb.

Înșir cele de mai sus. Zic că, totuși, cea mai bună varianta e să mă duc și gata. O să stau jos. O să fiu în picioare doar la venire și la plecare, eventual poate fac și-un drum până la toaletă. N-o să se uite nimeni la fundul meu. (Se fac diverse glume și pariuri, desigur).

Privirea-mi ajunge pe cămașa Flaviei. Nu mi-o dai mie?, o întreb. Parcă-i destul de lungă. Nu era.
Andreea insistă și-mi face stylingul. Cu cămașa Flaviei băgată-n blugii mei cei proaspăt rupți și același pulover legat în jurul taliei, da’ un pic mai într-o parte.

Cealaltă Andreea se distrează și-mi zice că știe că o să scriu despre asta.

Mă rog, până la urmă am fost în oraș, n-a observat nimeni. Sau, dacă a observat cineva, a fost destul de discret să nu-mi atragă atenția.

DISCLAIMER: Vreau să menționez că blugii erau dintr-aia subțiri, de primăvară, și că ăsta e singurul motiv pentru care s-au rupt. Nu că m-aș fi îngrășat eu sau ceva de genul. E vina lor, nu a mea.

O să-i pastez, totuși. Cred că pot fi mișto de purtat uneori. Așa, prin casă.

The post Cum să porți blugii rupți. Ad literam appeared first on Mara Coman.