Stai liniștită, rezolv eu
Mara zâmbește
Stai liniștită, rezolv eu
Mara Coman _ GSK _ Parodontax
Foto: Alex Gâlmeanu

E început de primăvară și sunt într-o scurtă vacanță în Bologna. Cu un domn. Domnul vrea să mă impresioneze. Pare pregătit sufletește să facă față unor pretenții destul de mari – apreciez, dar mă și amuz un pic pe seama lui. Îi zic c-abia aștept să merg în piață și tresare: nu se aștepta deloc la asta. E uimit, dar răsuflă ușurat. Ei, și după ce termin eu cu piața, în timp ce rotesc niște spaghetti într-o furculiță, îmi povestește domnul despre Santuario di Madonna San Luca: o biserică veche, cocoțată pe vârful unui deal. Vai, și ce priveliște superbă e de-acolo. Doar că nu-i tocmai ușor de ajuns: sunt scări, dar e un drum lung. Și parcă nu prea aveam chef de câțiva kilometri de urcat pe scări fix așa, după spaghetti și-un pahar de vin.

 

Santuario di San Luca Bologna
Santuario di San Luca, Bologna

Dar iată că ne iese-n cale un afiș pe care scrie că există un trenuleț care ne duce acolo sus. Mă entuziasmez: „Hai cu trenulețul, îi zic. Facem doar 20 minute.”
Ei, și vine trenulețul. Se face coadă. Nu înțelegem de ce, dar trebuie să rămână un vagon gol. Turiștii vociferează-n toate limbile. Au și de ce: e ultimul tren, nu mai vine altul. Ar dura o veșnicie să meargă acolo pe jos. Ar fi, probabil, prea scump să ia un taxi. Eu sunt zen – până la urmă vacanța a fost frumoasă cu trenuleț sau fără, cu mers la Sanctuarul cu pricina sau nu. Dar domnul vrea să-mi facă pe plac. Acum, la cât PR făcuse pentru sanctuarul ăla și la cât mi-l vânduse, na, îl credeam. Îmi zice hotărât: „Așteaptă-mă un minut, că rezolv eu.” Și pleacă, extrem de sigur pe el.

Recunosc, mi-a scăpat un zâmbet ușor malițios. Cred că mi-am dat și ochii peste cap, dar, din fericire, domnul n-a văzut, că doar era în misiune. Acum, sincer, ce „să rezolve”? Toți cei care nu fuseseră atât de vigilenți încât să se urce-n trenuleț încercau același lucru: „să rezolve”. Ce putea domnul acesta să facă? Să-i dea jos pe cei care s-au urcat deja?
Rămân la ceva distanță și savurez scena: e acolo, lângă alți cinci, șase doritori de trenuleț. Femeia care vinde bilete nu știe cum să scape mai repede de toți: e evident că nu are atâtea locuri. N-ascultă pe nimeni. Nici măcar pe domnul care era cu mine și care se apucase să-i spună ceva în italiană. Însă, pentru că stau un pic mai departe și nici nu-s atât de implicată în ceea ce avea șanse să devină un conflict, observ că mai sunt doar două locuri în tren. Doamna de la bilete vrea doar să fie lăsată-n pace, gesticulează, n-o interesează argumentele nimănui. Domnul cu care eram cedează și, învins, îmi prezintă un plan B.

„Așteaptă puțin”, îi spun. Mă tot întreabă de ce, îmi zice să mergem nu știu unde. Îl rog să aibă un pic de răbdare și să nu mai vocifereze atâta. Mă rog, poate nu chiar cu cuvintele astea :).
Din fericire, intuiția mea a funcționat. În vreo două minute, grupul de turiști s-a îndepărtat. Rămânem doar noi doi cu doamna de la bilete. Fac un pas în față, îi zâmbesc și – fără să-mi țin nasul pe sus, fără vreun ton prețios – îi spun ce vreau să audă: „Suntem doar doi.” Oftează. Se uită spre tren, vede și ea singurele două locuri libere. În 20 de minute eram la destinație.

OK, situația de mai sus nu e una de viață și de moarte. Nu intenționez să spun că vai, am obținut o adevărată victorie și că merit și-un trofeu. Din contră. Vreau să spun doar că e foarte ușor să ne pierdem răbdarea pentru niște lucruri care n-au prea mare importanță. Că uităm să vedem partea plină a paharului și că putem crea situații incomode din nimic. Și că, în cele mai multe cazuri, cei din jurul nostru răspund unui zâmbet tot cu un zâmbet. Eu, una, am avut parte de o mulțime de lucruri bune când am găsit puterea să apelez la delicatețe și la răbdare. Când am dat cu pumnul în masă, doar am creat tensiune. Și m-am ales și cu o stare proastă.

Sunt sigură că și tu ai avut experiențe din astea. Poate-mi spui, în comentarii, din ce situație incomodă ai ieșit cu un zâmbet.

 

pasta de dinti parodontax

Am scris textul ăsta la invitația parodontax. O poveste care este acum parte din campania Zâmbește România, demarată în 2012 de GSK Consumer Healthcare. Și mi-a plăcut să-l scriu, nu doar pentru că mi-am adus aminte de momente amuzante, precum cel de la Bologna, ci pentru că mi se pare foarte important să pui în aceeași propoziție zâmbetul și sănătatea orală. Pentru mine, asta înseamnă să vorbim despre sănătatea minții, a sufletului, și cea a trupului, în același timp. Mai mult, mi se potrivește perfect povestea asta cu partea plină a paharului – de la începutul primăverii fac și eu acest exercițiu: țin un fel de jurnal pe post-it-uri. Acolo notez bucuriile de zi cu zi; pentru că eu cred că în fiecare zi ni se întâmplă ceva bun. Trebuie doar să vrem să vedem asta.
Campania se numește Zâmbește România; a mea, la un nivel muuult mai mic, e #MaraZâmbeste.

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord