Nu demult, la un eveniment – unul din ăsta pentru presă și influenceri -, priveam cu admirație spre o doamnă. Era îmbrăcată cool și cu bun-gust și-avea o figură interesantă. Îmi plăcea, nu era deloc comună. Se uită și ea spre mine, vine, mă îmbrățișează, mă pupă, mă-ntreabă una, alta. Știam cine e, dar nu aveam nici o idee că ne cunoscusem vreodată și-n ce context. N-am îndrăznit să o întreb, de teamă să nu creez o situație neplăcută.
Pfff, măcar de-ar fi singura dată. Am atâtea întâmplări similare, că-mi vine să-mi dau singură titlul de Regina Gafelor.
De exemplu… eram la una dintre petrecerile Marie Claire, acum doi sau trei ani. Ca de obicei, lume multă – multă însemnând undeva la 7-800 de oameni. Am tocuri cui, e iarbă pe jos, așa că încerc să mă mișc într-un perimetru destul de mic, fix unde pot să calc pe dalele de piatră.
– Hei, Mara! Ce faci?
Mă întorc spre cel care m-a strigat și imediat după aud:
– Nu mă mai recunoști? Sunt eu, [insert name here]. (Hai să-i zicem Victor, pentru că nu cunosc – sau cel puțin așa cred – nici un Victor:) ).
Vă dați seama cam care era expresia de pe fața mea dacă m-a întrebat omul așa ceva.
– Ba da, cum să nu, încerc eu să mint convingător. Și ne pupăm (sau ne prefacem că ne pupăm pe obraji, așa cum se face la party-urile astea mondene).
Urmează un dialog destul de scurt, de la ce mai faci, cum ești, la scuzele mele pentru că-s pe fugă, știi cum e, la petrecerile astea toată lumea trage de mine. Însă… cert e că habar n-aveam cine e Victor sau [insert name here].
Mi se părea cu atât mai ciudat cu cât avea o figură cunoscută și, mai mult, omul îmi spusese și cum îl cheamă. Nu era ca și când n-aveam nici un indiciu. Oare ce puteam să fac? Să-l întreb: Victor who?
–
Le-am povestit prietenilor mei că mi se-ntâmplă chestia asta, adăugând și ceva de genul „e clar că am o problemă” – și sperând, desigur, ca ei să-mi spună „vai, nu”. Ceea ce s-a și întâmplat. Ba chiar mi-au înșirat momentele lor de glorie pe aceeași temă: nu sunt singura.
Amicul M. a fost cel mai tare. Tot la o petrecere mondenă, o colegă îl trage de mânecă: „Hai să-ți fac cunoștință cu cineva.” Omul se duce, colega îi spune acelui cineva „uite, el e M., despre care ți-am povestit.”
M. și cineva dau mâna. M. speră că, totuși, cineva se va prezenta și el, cu un prenume și-un nume. Nu se întâmplă asta. Urmează un moment ușor stânjenitor. M. se gândește să fie și el o dată sincer, asta e, până la urmă ce se poate întâmpla?!
– Iartă-mă, te știu de undeva, dar nu-mi amintesc exact de unde, zice M.
Cineva n-a apucat să răspundă. A sărit în sus colega:
– Cum nu știi?! E Cătălin Măruță!
(M. și Măruță n-au mai ținut legătura, nu știm dacă neapărat din cauza întâmplării de mai sus.)
–
Eu am aflat cine e Victor abia peste șase luni. Oricât m-am chinuit să-mi dau seama, mi-am amintit doar după ce ne-am întâlnit din nou, într-o situație similară. Atunci, omul a adus vorba de jobul lui și, iată, mi s-a aprins și mie beculețul. O fi vârsta 😛 sau ceva conexiuni neuronale care și-au luat vacanță.
Bun, și voi faceți în situația asta? Că varianta onestă o știu: să le spun oamenilor cam ce-a zis și amicul M. Un „iartă-mă, te știu de undeva, dar nu-mi amintesc exact de unde”. (Mai ales că sunt șanse destul de mici să fac asta tot cu Măruță.) Dar sigur că unii s-ar simți stânjeniți și chiar n-aș vrea asta. Să iau lecitină și, până începe să-și facă efectul, să zâmbesc frumos și-atât? Îmi iau un tricou cu Te cunosc de undeva (dar nu-mi amintesc de unde)? Exersez în oglindă o privire convingătoare, dar prietenoasă, una care transmite Bineînțeles că știu cine ești, ba chiar mi-a fost și dor de tine?
Acum, serios, dacă aveți vreo soluție, faceți-mi și mie un pustiu de bine. Io-s Mara și-mi pare bine de cunoștință.
