De câte ori am vrut să le spun oamenilor unde să introducă lucrurile alea... mici!
Life
De câte ori am vrut să le spun oamenilor unde să introducă lucrurile alea… mici!
09 mart. 2019 |

 

zenAșa cum știm cu toții – inclusiv eu; sau mai ales eu –, revistele, site-urile și blog-urile sunt pline de sfaturi despre cum să te bucuri de lucrurile mici. Cu varianta: cum să înveți să te bucuri de lucrurile mici. Pe lângă sfaturi, tips & tricks, avem și interviuri cu oameni care au învățat deja să se bucure de lucrurile mici și ne zic și nouă, celorlalți, celor care nu ne-am prins încă de șmecherie, cum se face chestia asta.

Trebuie să recunosc că de foarte multe ori am vrut să le spun să-și bage undeva lucrurile alea mici.

Serios, oameni buni, pe ce norișor trăiți? Într-unul cu ceai călduț, servit în ceșcuțe vintage de porțelan Limoges, alături de o linguriță de dulceață de trandafiri, nu? Într-un norișor cu o carte bună, pe care-o citiți în tihnă. Cu timp de calitate și-o poveste pentru cei mici. Cu o baie lungă, cu citit în cadă, în liniște.

Câtă feerie.

Îmi aminteam cum simțeam că leșin, la propriu, de-atâta dulcegărie și sirop când dădeam peste-o poveste din asta. Ce zen sunt oamenii ăștia!, îmi spuneam. Păi ia să coboare ei cu picioarele pe pământ, să vadă cum e viața reală. Eeeei? Atunci să mai zică ei cu baia aia liniștitoare și cu cititul lor în cadă. Ia să-i vedem noi ce se va întâmpla când o să dea, din greșeală, peste lumânările alea parfumate așezate pe marginea căzii. Ăștia n-au destulă treabă. Repetă un clișeu pe care l-au citit/auzit pe undeva.

 

Și, surpriză. Într-o zi m-a apucat pe mine zenul.

 

Inițial am fost așa de confuză, am zis că-i o greșeală: „Las’ că-mi trece până mâine.” Și nu mi-a trecut. Am avut așa, aproape niște revelații. N-am băut ceai în porțelan Limoges, că n-am. Dar, mă minunam eu că viața e frumoasă. Doh. Și că sunt lucruri – da, din alea mici! – care-mi dau așa de multă bucurie, de nu-mi venea să cred. În unele zile, dădeam pe-afară de-atâta zen, așa că am mai și scris și pe-aici cât de minunată-i viața. De parcă descoperisem America. Cel puțin unul dintre texte e tare siropos – dar e-al meu și nimeni nu-i perfect.

Și într-o zi vorbesc eu cu cineva despre chestiile astea: articolul meu dulce și roz, lucrurile mici care aduc bucurie, cum le-am descoperit eu și cum – îmi spune cel cu care vorbesc -, dacă aș scrie sau aș vorbi mai des despre asta, aș ajuta și alte femei. Și-am rămas așa, pe gânduri. O dată pentru că, am mai spus, mi se pare ușor arogant să am pretenția că vai, îi învăț eu ceva pe oameni. Plus că n-am nici un fel de autoritate în zona asta și n-o să mă fac guru când o să fiu mare. Și m-am gândit, mai ales, la toate momentele alea în care voiam să le zic ălorlalți să-și bage undeva lucrurile alea mici :).

Mă rog, ideea e că poate să plouă cu articole și interviuri despre oameni-care-se-bucură-de-lucrurile-mici. Păi dacă ți-a sărit muștarul, tot ce vrei să faci e să dai de pereți cu ceșcuța aia de porțelan. Imaginează-ți: să tremuri de furie și să vină o zână care să-ți zică să respiri adânc și să ieși la o plimbare. Ce plimbare, măi femeie?! Ce mers lejer? Ce-ai zice tu să ne urcăm un pic pe pereți?

 

Așa că, na, sper să nu fi fost în vreun mood prost când ați dat peste mărturisirile mele cheesy. Chestiile astea – cu fericirea provocată că a-nflorit o violetă, c-am găsit ghiocei în piață, că e liniște, că e soare afară, că am cei mai mișto copii și prieteni, că am citit o carte mi-nu-na-tă, că am alergat în parc și-am descoperit o melodie superbă –, astea vin când ai liniște-n viață. În momentele alea de stres și de nefericire maximă nici nu mă puteam atinge de vreo carte. N-aveam flori acasă și, dacă primeam vreuna, se usca și ea de-atâta tristețe.

Chestie care mi-a demostrat încă o dată că n-ai cum să dai lecții despre așa ceva. Mă rog, unii încearcă. Dar dacă omului nu-i e bine, serios, n-ai cum să-i faci bine cu lumânărele parfumate și floricele de primăvară.

 

P.S. Sigur că mi-e mai ușor să scriu despre zilele mișto. Dar bineînțeles că există și de-alelalte. Dac-aș fi zen mereu, ar fi ceva în neregulă cu mine. Vinerea trecută am plâns pe stradă de furie (și la mine e mai greu cu plânsul, de obicei nu-mi iese). În altă zi am vrut să-mi pun pilota-n cap, ca un struț, să-mi dau telefonul pe silent și să-mi decupez un pătrățel în care să fiu doar eu, să nu văd și să aud pe nimeni. Altă dată m-am întristat teribil, na, nici nu vă spun de ce.
Diferența e că, de la o vreme, zilele astea-s mai puține, furia îmi trece mai repede și-mi amintesc că viața e chiar mișto. Revelații de-astea roz. Sper să țină :).

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord