Am rămas cu povestea mea la Patio, restaurantul cu o stea Michelin de lângă Atena. În seara respectivă cred că am ajuns la hotel pe la 1 noaptea, am adormit la 2 și… ghici cine era în picioare la 6 și jumătate, să facă bagaje și check out? 🙂

Următoarea destinație a fost Salonic, unde am ajuns spre seară, cu un Suzuki Across. Mașina a fost minunată la drum lung – mi-a plăcut mult, deși inițial nu mă atrăgea. E drept, că auzisem doar de bine despre ea de la colegii din tur, și n-a dezamăgit. Funcționează perfect, nu e zgomotoasă, e stabilă, îți dă senzația de siguranță, e încăpătoare și nici nu-i leneșă.

Am avut timp să mă conving de toate astea în cei peste 500 de kilometri pe care i-am avut de făcut.

În Salonic ne-am cazat la Vanoro, un hotel nou de 5 stele din mijlocul orașului. Eram cu toții prea obosiți să mai facem vreun plan, așa că am luat cina la restaurantul hotelului. După o săptămână de preparate grecești, am dat-o pe paste. Un pic de variație a picat numai bine.

O să rămân în zona gastronomică și o să vă mai spun că, la Vanoro, poți lua micul dejun de la 7:30 dimineața până la 10 seara, chestie care mi s-a părut super tare.

În ziua cu numărul 8 ne-am odihnit. Ne-am plimbat un pic prin Salonic, apoi eu m-am dus în cameră și-am scris până la cină. Care cină a fost memorabilă.

Locul se numește 7 Thalasses, notați-l pentru când ajungeți în zonă. Totul a fost foooarte bun, de la salata grecească (care poate fi banală, dar n-a fost cazul) până la peștele la grătar.

Nu e prima dată când fac drumul ăsta, de la Salonic la București. Într-una din dățile când am fost cu copiii, l-am împărțit în două și ne-am oprit la Sofia.

De data asta, însă, la Sofia am făcut doar un mic popas, ca să mâncăm. Alt loc demn de reținut: Cinecitta Osteria Italiana unde, da, au și pizza, dar majoritatea preparatelor au un schepsis – niște combinații de care nu prea auzisem, cu siguranță create special de vreun chef.

De exemplu, nu găsești în meniu clasicele carbonara, ci o mulțime de alte nebunii, precum risotto cu wagyu. Eu am comandat niște paste cu fructe de mare, dar nici astea nu erau banale: caracatița era pescuită din Gibraltar și avea (nu mai știu ce) certificări.

Vă spun toate astea în caz că aveți chef de o masă sofisticată în Sofia.

Tot asta a fost ziua în care, în final, am făcut cunoștință cu noul Duster. Eram ușor rezervată, mai ales că era ultima mașină pe care am condus-o din tur, dar a făcut o fază foarte frumoasă. Vorbim de un Duster hibrid, cu cutie automată (bucuria mea!), cu un design pe care l-am remarcat încă din prima zi.

N-am mers cu variantele anterioare de Duster, nu pot face comparație, dar e clar cel mai stylish și mai evoluat. Iar raportul calitate preț este excelent. Mașina asta chiar merită atenția.

E unul dintre proiectele cele mai dragi din ultima perioadă – și spun asta cu toată sinceritatea. De altfel, putea să evit genul ăsta de „clasificare”, dar ar fi fost nedrept. Mai ales că, de-a lungul timpului, am fost implicată în diverse proiecte, invitată în zeci de press trip-uri, deci chiar am cu ce să compar.

Însă e o adevărată provocare să duci 18 oameni, timp de 9 nouă zile, într-un road trip România-Grecia și înapoi, și totul să meargă conform planului.
Oamenii de la Autocritica merită felicitări.

Am avut parte de acest mix de experiențe între zona auto, gastronomie, turism, locuri de cazare – toate de cea mai bună calitate.

Știam că vor fi doar locuri unul și unul din experiențele anterioare, însă tot am avut niște wow moments. Am avenit acasă cu o listă de locuri în care vreau să mă întorc. De altfel, e unul dintre motivele pentru care am scris despre ele și pe blog: vor rămâne aici și îmi va fi ușor să le găsesc la următoarea plecare în Grecia.

Norocul nostru a fost și grupul. Când ești pe drumuri mai mult de o săptămână, oamenii contează. Nu-i cunoșteam pe toți, nu aveam nici un fel de așteptări. Ca să înțelegeți cum a fost vă zic un singur lucru: sunt convinsă că cei de la Patio (care au rezervat restaurantul doar pentru noi) au crezut că suntem un mare grup de prieteni care s-a reunit acolo pentru o seară.

A fost atât de bine că mi-e deja dor.

***

Parteneri:

➡️ Cars & Roads Greece vă este oferit de Michelin. Producătorul francez de anvelope este partenerul principal al evenimentului. Pe lângă anvelopele de mașini, o parte dintre locurile pe care le vom vizita au fost alese din Ghidul Verde Michelin. Adică un fel de atlas turistic plin cu idei și zone pe care să le vizitezi în concedii. De parcă toate astea nu erau de ajuns, vom ajunge și în niște locuri care apar în Ghidul Roșu, adică ghidul ăla care se ocupă de restaurantele cu stele Michelin. Sună binișor, este?

➡️ PPC Blue (fost Enel X Way). Toate mașinile plugin hybride din tur (plus Safety car-ul care este sută la sută electric) vor fi încărcate la stațiile PPC Blue.

➡️ DKV se va ocupa de carburantul necesar. Fiecare mașină din tur va fi alimentată pe baza unui card (Fleet Card) care poate fi folosit la multe dintre benzinăriile din țară și din Europa.

➡️ 9695 este unul dintre partenerii pe care e bine să-i ai, dar e de preferat să nu-i suni. Parte a grupului Autonom România, 9695 este divizia de asistență rutieră, pe numele ei Autonom Assistance.

➡️ BT Leasing este partenerul care propune, printre altele, servicii de leasing pentru achiziționarea de electrice și hibride prin programe speciale pentru persoane fizice (Green Mobility) și juridice (Green Finance).

➡️ Server Config, unul dintre partenerii de tradiție ai turului. Companie specializată în echipamente IT profesionale, cei de la Server Config le asigură fotografilor și videografilor laptopurile performate care le ușurează munca pe tot parcursul turului.

***

Foto: Radu Chindriș, Ciprian Mihai.

The post Cars and Roads – ultimele zile appeared first on Mara Coman.

Așteptam cu nerăbdare această experiență, mai ales că mai mâncasem la niște restaurante cu stele Michelin. Ceea ce înseamnă că știam că va urma ceva spectaculos.

Înainte, îmi imaginam că un restaurant care primește o stea (sau mai multe) Michelin e un loc unde mâncarea e foarte bună și… atât. Abia după ce am avut șansa să merg pentru prima dată am înțeles că este vorba despre o experiență în sine: texturi la care nu te aștepți, gusturi pe care nu le-ai mai întâlnit niciodată.
Iei ceva în furculiță și, când ajungi să guști, ai o surpriză – pentru că, de cele mai multe ori, nu seamănă cu ce credeai că va fi. Nu-ți vor plăcea toate, dar cu siguranță vor fi niște feluri pe gustul tău și unele care o să-ți stârnească uimirea.

Prin toate astea am trecut din nou acum, la Patio, un restaurant cu o stea Michelin din apropierea Atenei. Mai mult, un restaurant care a fost deschis o seară întreagă doar pentru noi, cei din #CarsAndRoads Greece by Michelin.

Patio e în incinta hotelului The Margi. Când am ajuns acolo, în față, habar nu aveam ce se ascunde dincolo de gard. Așa că tare mi-a plăcut când am intrat și am descoperit o curte superbă, un fel de lounge cu piscină și un bar la care un chelner super cool care ne răcea paharele pentru prosecco. M-am uitat în jur și mi-am zis că m-aș putea obișnui și cu acest gen de lux, chiar m-aș putea adapta :).

A urmat cina, un meniu de degustare cu vreo nouă feluri la care s-au mai adăugat trei, patru – nu mai știu exact.
Meniu de degustare înseamnă exact asta: porții mici din diverse preparate. Și, pentru că mă întreba cineva într-un comentariu de pe Facebook dacă am fost să mănânc după cină: nu a fost cazul.
Nu doar că m-am săturat, dar nu am putut să mănânc tot. La fel a fost și în cazul băieților din tur.

Voiam să vă arăt și rochia mea. Fotografia e făcută la hotel, înainte să plecăm spre restaurant, de the one and only Radu Chindriș

E greu să vă spun ce am mâncat. Am o poză cu meniul (e în galeria de mai sus), dar nu cred că vă ajută foarte mult. Sunt niște combinații pe care nu le-am mai întâlnit niciodată.

Personal, mi-a plăcut mult homarul – cui nu-i place homarul, nu-i așa? :). Eu am mai mâncat homar și altă dată, dar e prima oară când chiar îmi place mult. Bănuiesc că are legătură cu felul în care e gătit, cu garnitura, cu măiestria șefului.

Mi-au mai plăcut felurile cu pește și am avut un wow moment când am primit mielul cu garnitură de vinete parfumate cu ghimbir. Asta mi se pare mie că e o experiență culinară de senzație: am gustat din vânătă (nu era salată, da?) și nu avea gust de vânătă. Dacă n-ar fi scris în meniu și dacă nu ne-ar fi spus ospătarul ce mâncăm, nu aș fi crezut. E clar, trebuie să fii artist ca să poți face așa ceva.

O să vă povestesc și despre unul din deserturi care arăta fabulos.
Am primit un ursuleț în minuatură sprijinit de o sferă roșie, semitransparentă. Desertul ăsta are și un nume: amintiri din copilărie.
Am crezut că numele vine pentru că e un ursuleț acolo, dar vreo 40 de ani au dispărut ca prin farmec când am gustat din bula aceea roșie – era umplută cu înghețată cu aromă de gumă de mestecat.
Brusc, mi-am adus aminte de Mara mică și de momentele rare (că nu se prea găsea gumă de mestecat pe vremea mea) în care papilele mele gustative erau răsfățate cu o aromă similare.

Mi-a plăcut pentru că e un preparat gândit, că are un proces de creație în spate, dar și că aduce un pic de joacă și de nostalgie la finalul unei seri lungi.

Înapoi, la hotel, am dormit imediat. Înainte să închid ochii, însă, m-am gândit că sunt norocoasă.

P.S.: Wine pair-ing-ul a fost de nota zece.

***

Parteneri:

➡️ Cars & Roads Greece vă este oferit de Michelin. Producătorul francez de anvelope este partenerul principal al evenimentului. Pe lângă anvelopele de mașini, o parte dintre locurile pe care le vom vizita au fost alese din Ghidul Verde Michelin. Adică un fel de atlas turistic plin cu idei și zone pe care să le vizitezi în concedii. De parcă toate astea nu erau de ajuns, vom ajunge și în niște locuri care apar în Ghidul Roșu, adică ghidul ăla care se ocupă de restaurantele cu stele Michelin. Sună binișor, este?

➡️ PPC Blue (fost Enel X Way). Toate mașinile plugin hybride din tur (plus Safety car-ul care este sută la sută electric) vor fi încărcate la stațiile PPC Blue.

➡️ DKV se va ocupa de carburantul necesar. Fiecare mașină din tur va fi alimentată pe baza unui card (Fleet Card) care poate fi folosit la multe dintre benzinăriile din țară și din Europa.

➡️ 9695 este unul dintre partenerii pe care e bine să-i ai, dar e de preferat să nu-i suni. Parte a grupului Autonom România, 9695 este divizia de asistență rutieră, pe numele ei Autonom Assistance.

➡️ BT Leasing este partenerul care propune, printre altele, servicii de leasing pentru achiziționarea de electrice și hibride prin programe speciale pentru persoane fizice (Green Mobility) și juridice (Green Finance).

➡️ Server Config, unul dintre partenerii de tradiție ai turului. Companie specializată în echipamente IT profesionale, cei de la Server Config le asigură fotografilor și videografilor laptopurile performate care le ușurează munca pe tot parcursul turului.

***

Foto: Radu Chindriș, Ciprian Mihai.

The post Cină la Patio, un restaurant cu stele Michelin appeared first on Mara Coman.

După primele zile în care aici era soare și frumos, de m-am îmbrăcat cu haine de vară, a început ușor-ușor să fie mai răcoare. Nu cine știe ce, cât să-mi pun o cămașă cu mânecă lungă. Apoi un pulover. Apoi o jachetă. Așa se face că, în dimineața în care urma să plecăm din Sithonia, a început să plouă. Și nu oricum: ci cu particule de nisip saharian – treabă care nu e prea plăcută când ești plecat cu mașina.

Mă rog, cum nimeni n-avea de gând să lase o ploaie să ne strice bucuria, ne-am urcat în mașini și ne-am ținut de programul nostru. Prima oprire a fost în Platamonas, la un restaurant care se numește Kymata. Am mâncat minunat – o bogăție de aperitive grecești și pește și fructe de mare la felul doi.

Dar, pe lângă mâncarea bună, trebuie să vă mai spun că locul e fix pe plajă și arată senzațional, chiar și pe ploaie. Vremea nu ne-a permis să stăm afară, dar și dinăuntru vedeam marea. Mi-a părut rău, sincer, că nu era soare, sunt convinsă că ar fi arătat mult mai bine.

După masă am luat-o iar din loc, până la cazarea noastră din Glifa: Del Mare Suites, unde mi-a plăcut atât de mult încât sper să mă întorc – l-am căutat deja și pe booking. Camerele sunt spațioase, cu design minimalist, iar afară e această piscină superbă din care vezi marea. Dacă nu vrei la piscină ci drect la plajă, nici o problemă: e la doi pași.

Mă gândesc foarte serios să mă întorc cu fetele aici. Nu cred că mai am cum vara asta, că avem deja programate două mări :), dar tare aș vrea să mă bucur de acest loc și când nu plouă.
Ca să nu mai zic că am mâncat tot la restaurantul hotelului și toată lumea a lăudat mâncarea – cred că am mai scris pe undeva că în grupul nostru sunt 18 oameni. Și dacă 18 oameni zic că un restaurant e bun, e un eșantion reprezentativ :)).

O parte din grupul nostru, în caz că vă întrebați cu cine am mai fost. Promit că revin și cu foto cu toată trupa. Deci, de la stânga la dreapta: Berti Panaiot, Laura Antonov, eu, Vasilescu, Andi Moisescu, Mircea Meșter, Andra Nistor și în fața ei Hayat Nabulsi, Tudor Rus, Corneș Șocariciu, Daniel Popescu, Dan Scarlat, Cosmin Tudoran.

Ne-am băut cafeaua bucurându-ne de view și am luat feribotul spre insula Evia. Unde credeți că a fost prima oprire? Ne-am dus să mâncăm, normal :))).

Fac aici o scurtă paranteză. Așa cum ziceam și în primul articol, #CarsAndRoads este despre experiențe: mașini, restaurante și hoteluri despre care ai ce să povestești.
O asociere mai mult decât potrivită, pentru că cele patru roți (cu anvelope Michelin, în cazul nostru) ne duc în tot felul de locuri, nu ne țin acasă.

Ei bine, acesta e motivul pentru care n-am mâncat la prima tavernă pe care am întâlnit-o în drum. Nu, nu, nu. Oamenii de la Autocritica au făcut research și ne-au dus în niște restaurante unul și unul, de care o să ne amintim multă vreme. Cum multă vreme o să ne chinuim și să dăm jos kilogramele pe care le-am luat în tur, dar asta e altă poveste. Închid paranteza.

Acestea fiind zise, pe insula Evia am mâncat la Akrogiali, în Nea Lampsakos, tot pe malul mării. Salată grecească, tarama (salata lor de icre), dovlecei, tot feluri de brânză. Dar peștele a fost memorabil. Un pește mare, cu carne albă, gătit simplu, la grătar, pe care l-au savurat chiar și cei care nu mâncă pește de obicei.

După cafea, am pornit spre Vincci Ever Eden, un resort imens, aproape de Atena, în Anavyssos. Unde am ronțăit ceva (tare greu o să-mi fie să mă dezobișnuiesc de aceste trei mese pe zi) și am adormit în momentul în care am atins perna.

Noua Toyota CH-R, o frumusețe în două culori. Întâmplător, am mers și cu varianta anterioară de C-HR, deci eram tare curioasă să văd cum e cea nouă – mai ales că îmi plăcuse și precedenta.

Trebuie să vă spun că am avut ceva emoții, mai ales că cel mai des eu conduc în oraș. Așa că a fost o premieră pentru mine să merg pe un drum cu o singură bandă pe sens, cu linie continuă, serpentine și curbe ac de păr, eventual și ceva înclinație. Dar am zis că trebuie să încerc să fac asta, mai ales că aveam o mașină bună, performantă, și un coleg în dreapta care putea să mă încluiască dacă mi se părea că e prea greu.

Dar mi-a plăcut. A fost ușor, chiar relaxant, pentru că mașina răspunde rapid la comenzi. Și blând – cel puțin în varianta eco, perfectă pentru cei care au un stil de condus potolit, ca mine. N-am avut mare lucru de făcut: mi-am reglat oglinzile, am ales modul drive și am pornit la drum. Apropo, dacă tot am ajuns la oglinzi, trebuie să vă spun despre această jucărie pe care am descoperit-o: un buton care transformă oglinda retrovizoare într-o cameră în care vezi tot ce se întâmplă în spate.

E drept, am fost și norocoasă să conduc un model cu echipare de top, GR Sport, cu senzori, camere și tot ce trebuie.

La C-HR chiar îmi place design-ul și ador varianta asta bicoloră. Totuși, mi se pare relativ neîncăpătoare în spate, dar e doar o părere. Nu știu să vă spun 100%, că în spate n-am stat.

Atât pentru azi, dar revin, mai ales că trebuie să vă povestesc și despre o cină-senzație.

***

Parteneri:

➡️ Cars & Roads Greece vă este oferit de Michelin. Producătorul francez de anvelope este partenerul principal al evenimentului. Pe lângă anvelopele de mașini, o parte dintre locurile pe care le vom vizita au fost alese din Ghidul Verde Michelin. Adică un fel de atlas turistic plin cu idei și zone pe care să le vizitezi în concedii. De parcă toate astea nu erau de ajuns, vom ajunge și în niște locuri care apar în Ghidul Roșu, adică ghidul ăla care se ocupă de restaurantele cu stele Michelin. Sună binișor, este?

➡️ PPC Blue (fost Enel X Way). Toate mașinile plugin hybride din tur (plus Safety car-ul care este sută la sută electric) vor fi încărcate la stațiile PPC Blue.

➡️ DKV se va ocupa de carburantul necesar. Fiecare mașină din tur va fi alimentată pe baza unui card (Fleet Card) care poate fi folosit la multe dintre benzinăriile din țară și din Europa.

➡️ 9695 este unul dintre partenerii pe care e bine să-i ai, dar e de preferat să nu-i suni. Parte a grupului Autonom România, 9695 este divizia de asistență rutieră, pe numele ei Autonom Assistance.

➡️ BT Leasing este partenerul care propune, printre altele, servicii de leasing pentru achiziționarea de electrice și hibride prin programe speciale pentru persoane fizice (Green Mobility) și juridice (Green Finance).

➡️ Server Config, unul dintre partenerii de tradiție ai turului. Companie specializată în echipamente IT profesionale, cei de la Server Config le asigură fotografilor și videografilor laptopurile performate care le ușurează munca pe tot parcursul turului.

***

Foto: Radu Chindriș, Ciprian Mihai.

The post Cars and Roads – drumul spre insula Evia appeared first on Mara Coman.

În turul nostru din #CarsAndRoads, am oprit de câteva ori să alimentăm. Eram undeva în Grecia când am intrat într-una dintre benzinăriile de pe traseu – destul de mare, de altfel făcea parte dintr-un lanț cunoscut. Doar că, imediat ce am trecut de ușă, timpul parcă s-a oprit în loc și am intrat într-o poveste.

Ochii mi s-au pironit pe papagalii care se dădeau în spectacol în cuști. Nu era unul, ci vreo zece, în cuști diferite, de diverse specii, mărimi și culori. Un singur lucru aveau în comun: făceau gălăgie și tot felul de giumbușlucuri.

Nu înțelegem ce caută papagalii în benzinărie, dar cuștile erau aranjate într-o zonă unde am văzut și un afiș pe care scria Zoo Cafe. Un fel de cafenea, puteai chiar să stai la una dintre cele câteva mese de un verde smarald țipător. Totul din jur părea că e din anii 80 sau chiar mai vechi.

După ce am trecut de șocul cu papagalii – intrasem să alimentăm, nu mă așteptam la nimic altceva – am auzit că undeva se transmitea un meci de fotbal și am simțit miros de fum de țigară.

Eram convinsă că mi se pare, dar, când m-am uitat în jur, am văzut un domn și o doamnă la vreo 70 de primăveri. Stăteau la o masă. El fuma țigări de foi și se uita la meci pe telefon. Nu-mi venea să cred. N-am mai văzut oameni fumând undeva în interior de ani de zile, cu atât mai puțin într-o benzinărie.

Dar tot ce era din jur părea încremenit în timp. Mi-au confirmat asta și acvariile cu pești (eram la Zoo Cafe, vă amintiți?) a căror apă părea să nu fi fost schimbată vreodată. Peștii i-am văzut mai târziu, desigur, că ei nici nu fumau, nici nu făceau scandal.

Lângă acvarii era și un stand clasic cu șepci, șlapi, chestii pe care le cumperi în drum spre mare. Și ele aveau o vârstă, se vedea clar după pânza de păianjen cu care erau acoperite. Și pe care părea să nu deranjeze pe nimeni. Practic, părea că locul a fost închis mulți ani și s-a redeschis ieri.

Cred că aș mai fi stat minute bune în filmul meu din anii ’80, dar a intrat Vasilescu. Voiam omul să-și ia un suc (n-aveau decât apă, deci nu și-a luat) și să plătească benzina. Cu cardul.
Am râs în sinea mea, eram convinsă că într-un astfel de loc nu există POS, dar n-am apucat să-i spun nimic că s-a și dus la casă. Spre surprinderea mea, chiar a plătit cu cardul, și nu cu oricare, ci cu cardul DKV.

N-am apucat să vă spun până acum, dar în tot turul #CarsAndRoads Greece am plătit benzina cu cardul DKV, treabă care ne-a făcut viața mai ușoară din punct de vedere logistic. Varianta alternativă era ca fiecare om din grup (și am fost 18 persoane) să plătească separat, să păstreze bonurile, să facă deconturi etc.

În schimb, am primit toți câte un card DKV care e exact asta: un card de combustibil. E un produs folosit în special de companii care au o flotă auto din același motiv precum cel de mai sus. Cum și noi eram un grup cu 8 mașini, DKV a fost soluția cea mai bună. Și zic asta după nouă zile de umblat prin România, Bulgaria și Grecia.

Dacă inițial mi-a fost teamă că o să pierdem timp căutând benzinării care acceptă acest card, realitatea – mă rog, și aplicația (pentru că există și un app care îți spune care sunt locațiile unde poți plăti cu DKV) – mi-au demonstrat că le găsești la tot pasul.

Mai mult, în afara celor mari, unde găsești toate facilitățile, iată, există inclusiv benzinării care arată ca acum 40 de ani, care cresc papagali, care nu vând suc cu bule, dar care au parteneriat cu DKV.

***

Parteneri:

➡️ Cars & Roads Greece vă este oferit de Michelin. Producătorul francez de anvelope este partenerul principal al evenimentului. Pe lângă anvelopele de mașini, o parte dintre locurile pe care le vom vizita au fost alese din Ghidul Verde Michelin. Adică un fel de atlas turistic plin cu idei și zone pe care să le vizitezi în concedii. De parcă toate astea nu erau de ajuns, vom ajunge și în niște locuri care apar în Ghidul Roșu, adică ghidul ăla care se ocupă de restaurantele cu stele Michelin. Sună binișor, este?

➡️ PPC Blue (fost Enel X Way). Toate mașinile plugin hybride din tur (plus Safety car-ul care este sută la sută electric) vor fi încărcate la stațiile PPC Blue.

➡️ DKV se va ocupa de carburantul necesar. Fiecare mașină din tur va fi alimentată pe baza unui card (Fleet Card) care poate fi folosit la multe dintre benzinăriile din țară și din Europa.

➡️ 9695 este unul dintre partenerii pe care e bine să-i ai, dar e de preferat să nu-i suni. Parte a grupului Autonom România, 9695 este divizia de asistență rutieră, pe numele ei Autonom Assistance.

➡️ BT Leasing este partenerul care propune, printre altele, servicii de leasing pentru achiziționarea de electrice și hibride prin programe speciale pentru persoane fizice (Green Mobility) și juridice (Green Finance).

➡️ Server Config, unul dintre partenerii de tradiție ai turului. Companie specializată în echipamente IT profesionale, cei de la Server Config le asigură fotografilor și videografilor laptopurile performate care le ușurează munca pe tot parcursul turului.

***

Foto: Ilona Frey / Unsplash

The post Ați văzut vreodată un papagal într-o benzinărie? appeared first on Mara Coman.

În ciuda faptului că aveam încredere în omul care-mi recomandase acest loc, nu știam dacă într-adevăr se va plia pe toate nevoile noastre. Însă, când am ajuns, aveam un zâmbet până la urechi: era mai frumos decât mi-am imaginat.

O casă frumoasă, cu curte și vreo 15 apartamente, toate cu vedere la mare. E minunat să deschizi ochii și, în fiecare dimineață, să vezi pe geam marea turcoaz.

La Despina sunt studiouri cu un dormitor și un living și apartamente cu două dormitoare și living. Pentru că suntem patru, noi am luat un astfel de apartament care ne permite să stăm relaxați și neînghesuiți.

Camerele sunt mobilate minimalist, cu gust, și dotate cu de toate. În apartamentul nostru am găsit mașină de spălat, aragaz, cuptor, sendviș maker, kettle, farfurii, tacâmuri, un frigider de dimensiuni normale, chiar și foehn. Avem TV în living, aer condiționat, uscător pe balcon și putem cere prosoape pentru plajă.

Nu ne lipsește nimic.

Villa Despina e la câțiva metri de plajă în Halkidiki, Kassandra. Traversezi o străduță îngustă și puțin circulată și ajungi în grădina de pe plajă.

Da, e ați citit bine: o grădină. O grădină frumoasă, amenajată cu ajutorul unui peisagist, în care e amplasat un beach bar, câteva mese și scaune umbrite de copaci, niște șezlonguri.

Imediat lângă e plaja, cu mai multe șezlonguri și umbrele. Nu le-am numărat; poate sunt 15, poate 20. Însă e genul de plajă liniștită și aerisită, lucru care ne-a făcut fericiți pe toți.

Locul în care venim noi e situat între două sate – Kriopigi și Polychronos. Când ajungi în sate, situația se schimbă: e trafic, e dificil spre imposibil de parcat, terasele sunt pline și gălăgioase, plajele sunt înțesate de turiști, iar în apă înoată om lângă om.

Mi-a fost de ajuns o singură după-amiază într-un astfel de loc ca să-mi dau seama, încă o dată, ce norocoasă sunt că am descoperit Villa Despina. Acolo simt că am marea numai pentru mine. Muzica plăcută e în surdină și nici în stânga, nici în dreapta nu sunt alte terase sau plaje aglomerate.

E un fel de rai semiprivat.

Curată, clară, calmă, în nuanțe superbe de albastru și turcoaz. În cele mai multe zile, aproape că nu sunt valuri – desigur, depinde de vreme și de vânt. Nici alge nu sunt.

Apa e caldă și atât de liniștită, încât fetele mele au învățat singure să înoate aici. Uneori am impresia că nu sunt la mare, ci într-o ceașcă cu ceai călduț.

M-am bucurat tare mult că există și că cineva îmi poate aduce un cappuccino în fiecare dimineață. Însă beach bar-ul oferă mai mult de atât: de la diverse smoothie-uri și milk shakes până la cocktailuri cu nu știu câte sortimente de gin.

Nu există mâncare sofisticată, însă ai pizza și sendvișuri dacă ți-e foame și nu ai chef să pleci de la plajă – lucru pe care noi l-am experimentat destul de des. Au fost zile în care am stat pe plajă de dimineață până seara; la umbră, pentru că asta e avantajul grădinii de pe plajă.

Toate cele de mai sus sunt importante, dar și-ar fi pierdut din valoare dacă oamenii n-ar fi fost prietenoși, cu zâmbetul pe buze, gata să te ajute. De la proprietarul vilei până la cei doi tineri care servesc la bar, toți au un cuvânt bun de spus, te întreabă dacă ai nevoie de ceva și vezi sincer că vor să te ajute și să te facă să te simți bine.

Însă își manifestă acest bun-simț și această dorință de a-ți face vacanța confortabilă într-un mod neintruziv – un echilibru de altfel, destul de greu de găsit.

Îmi amintesc cum în prima zi ne-au sfătuit unde să ne facem câteva cumpărături, ne-au recomandat niște restaurante minunate, ba chiar ne-au făcut și rezervare.

Ne-au ajutat să comandăm mâncare în cameră când n-am vrut să mai mergem până în sat – sunt vreo doi, trei kilometri până în Polychrono, deci era musai să luăm mașina (mai ales în serile în care era foarte cald).

Vă spun sincer că mă bucur că acești oameni ne-au devenit prieteni.

Surpriza plăcută a fost să aflu că turiștii care vin aici, ca noi, sunt cupluri cu sau fără copii, dar sunt oameni liniștiți și discreți.
Fără boxe pe plajă, fără urlete și țipete, fără să deranjeze.

Din vorbă-n vorbă, am aflat că unii vin de ani buni – și nu m-am mirat deloc. Înțeleg exact de ce.

Pentru toate cele de mai sus. Dar, pe lângă aceste date, am revenit mai ales pentru că m-am simțit cu adevărat bine.
Pe lângă vacanțele în care explorez locuri noi, și eu, și fetele mele avem nevoie de stat la mare și la soare, de niște zile de relaxare care să ne încarce bateriile.

Nu simt că e vară fără să merg la mare, iar datorită Ioanei și Mariei am aflat și eu cât de bine e să stai pe plajă și să nu faci nimic altceva.

Prima dată am venit anul trecut, la final de august. Am stat 10 zile care au trecut fără să știm când. Am zis de atunci că o să revin, iar în aprilie am făcut rezervare tot pentru ultima săptămână de vară.

Deși nu sunt atât de organizată, știam că la Despina va fi fully booked și am vrut să-mi asigur săptămâna de relaxare.

Însă, la sfârșit de iunie, mă simțeam extrem de obosită. Avusesem o perioadă intensă, lucrasem mult și aveam impresia că, dacă nu mă opresc câteva zile, n-o să mai dau randament. Am sunat la oamenii de la Villa Despina și am fost norocoasă să aflu că cineva anulase o rezervare și aveau o cameră liberă în iulie – exact în perioada în care aveam și eu o pauză. A fost minunat.

Am revenit, conform planului inițial, la finalul verii. Și deja știu că la anul o să vin tot aici, măcar pentru o săptămână.

Toate detaliile sunt pe villadespina.gr, dar cel mai bine e să trimiteți un email sau un mesaj pe WhatsApp cu perioada în care v-ar plăcea să veniți, cu numărul de persoane și cu toate întrebările pe care le aveți.

O să primiți răspuns rapid și detaliat, o să vi se recomande, în funcție de preferințe, un studio sau un apartament în vila în care am stat noi sau în cealaltă, care e în sat, în Polychrono.

Cine știe, poate o să ne întâlnim pe aceeași plajă.

The post Locul în care am mers în vacanță de trei ori într-un an appeared first on Mara Coman.

N-aș fi descoperit Moustakas, restaurantul Mariei, dacă nu ne-ar fi trimis acolo prietenii noștri care locuiesc aici, în Kassadra. Cel mai probabil ne-am fi oprit la o tavernă din Polychrono sau Kriopigi, cele două sate care sunt aproape de Villa Despina (locul în care ne-am cazat și unde mergem la plajă).

Zic că nu l-am fi găsit pentru că Moustakas nu e pe faleză, lângă mare, unde sunt înșiruite diverse terase.
E un pic mai retras, la câteva minute distanță, un loc liniștit și unde nu e agitație. De fapt, aici vin mai ales localnici și, uneori, turiști ca noi, care au aflat că e tare bună mâncarea de la Maria: niște preparate pe care îmi imaginez că le prepară acasă mamele grecoaice. Nu sofisticate, nu gourmet, ci tradiționale, dar cu gust.

Anul trecut, ai mei au făcut o pasiune pentru roșiile umplute de la Maria – deși nu au carne, ci doar orez și legume, sunt într-adevăr foarte gustoase. Fetelor mele le-au plăcut atât de mult, încât m-au rugat să le fac și acasă. N-au ieșit la fel, deși am încercat. Al doilea fel pe care mi l-au cerut când ne-am întors la București este o vită foarte fragedă cu paste mici, aproape cât bobul de orez.

Maria s-a bucurat când a văzut că Ioanei și Mariei le place atât de mult cum gătește, așa că mi-a zis, în câteva vorbe, cum să le fac acasă acele paste cu vită. Și, pentru că ea folosește un anumit tip de paste, mi-a cumpărat două pungi și mi le-a făcut cadou, în ultima seară în Grecia.

În seara aceea am stat până târziu la masă, iar când am plecat am uitat pastele. Nici măcar nu mi-am dat seama, eram obosită și aveam de făcut bagaje. Doar că, la un moment dat, mi-a sunat telefonul. Era Maria, care se urcase deja în mașină și venea spre cazarea noastră – doar nu era să ne lase să plecăm în România fără pastele fetelor.

Recunosc că m-a mișcat mult acest gest, mi s-a părut foarte frumos mai ales că venea din partea unui om pe care abia îl cunoscusem și pe care urma să-l mai întâlnim doar dacă ne întorceam în Halkidiki.

În bucătărie la Moustakas. De la stânga la dreapta: Maria, Ioana, Tula (mama Mariei) și Maria mea 🙂

O lecție privată de gătit

Ne-am întors. Stăm tot la Villa Despina, pentru că ne-am simțit foarte bine aici – o să scriu și despre asta, într-un alt articol.

Am venit întâi in iulie, apoi acum, la final de vacanță. Încă de pe drum, Ioana și Maria, aceste fetițe pofticioase, au vorbit nonstop despre restul bunătăților de la Moustakas.

Iar așteptările nu le-au fost înșelate.
Maria ne-a recunoscut și ne-a răsfățat din nou papilele gustative. Și din nou a făcut ceva ce m-a impresionat: ne-a invitat, pe mine și pe fete, la ea în bucătărie, să vedem cum se fac roșiile umplute. E un fel pe care încă îl gătește mama ei, o doamnă de peste 80 de ani, și care ne-a dezvăluit rețeta de familie.

Și, pentru că am ajuns aici, e momentul să vă spun că Moustakas e unul dintre acele locuri cu tradiție. Părinții Mariei au deschis întâi o cafenea, în 1966, iar în 1974 au început să construiască restaurantul în care mâncăm noi azi.

Pe lângă roșiile umplute, mai e peștele. Aici am învățat să mănânc koutsomoura, un pește mic și roșiatic, frate cu barbunul.
Koutsomoura se prăjește. Apoi îi scoți doar șira spinării și capul și în mănânci – restul oaselor, dacă mai există, sunt foarte mici și crocante. Deși nu pare apetisant, când îl guști afli că e un pește dulce. OK, dintre noi patru eu pot fi subiectivă, pentru că mie îmi place cel mai mult peștele, în general. Dar fetele mele ar fi în stare să ceară koutsomoura la fiecare masă.

Bun, dar eu iubesc mai ales peștele la grătar. Tot aici am învățat să nu comand clasica dorada, pe care o găsesc și-acasă, ci diverse tipuri de grouper – pești răpitori de apă sărată, cu carnea albă și foarte gustoși.

Prietenii noștri știu să aleagă un pește mare, din care mâncăm toți șase. Am mâncat sargos, stira sau sfirida – din păcate nu le știu denumirile în românește. Uneori nici nu știu ce să comand, așa că o rog pe Maria să-mi pună pe grătar „un pește bun”.

Au fost niște mese memorabile, despre care povestim când ne întoarcem acasă.

Restaurantul Flegra

Deși ospitalitate ca la Maria n-am mai găsit în zonă, sunt câteva restaurante în care mâncarea e delicioasă. Cele câteva pe care le menționez aici sunt niște locuri speciale, despre care mi-au povestit prietenii din Grecia. Deci nu le găsiți în zonele aglomerate, în care n-ai loc să arunci un ac. Însă la toate e nevoie de rezervare.

Nefeli, în Polychrono

Nu vă opriți în față, pe faleză, ci cereți o masă la terasa superbă din spate. Aici am mâncat cea mai bună salată de icre (se numește tarama), un tartar de pește minunat, pește la grătar și specialități de brânză al căror nume nu l-am reținut.

Trizoni, în Kriopigi

E un loc cu preparate grecești, dar care au influențe gourmet. Am luat acolo o cină superbă, mi-a plăcut tot. Dacă aș merge acolo din nou, l-aș lăsa pe ospătar să facă o selecție de aperitive specifice și aș cere un pește bun la grătar pentru felul principal.

Metoxi, în Kassandreia

E la vreo 20 de minute de mers cu mașina de Kriopigi. Ultima parte a drumului e pustie, ai impresia că nu mai urmează nimic și că ai greșit adresa. Însă, când ajungi acolo, ești impresionat de locul minunat construit în vârful dealului.

Metoxi e specializat în preparate din carne. Am mâncat o vită superbă la grătar și un preparat tradițional care se numește kokoretsi, un fel de cârnat umplut cu organe.

Dacă ajungeți în Grecia în zona asta, puneți locurile asta pe listă. Sunt sigură că n-o să vă pară rău.

The post Restaurantul Mariei din Polychrono, Halkidiki appeared first on Mara Coman.

Deși nu sunt cea mai înfocată fană a drumurilor lungi cu mașina, de data asta chiar eu am fost cea care a propus să facem un concediu pe patru roți.
Urma vacanța fetelor și, tot gândindu-mă unde sunt șanse să avem vreme bună, am propus să mergem la Salonic. Apoi mi-am dat seama că până la Salonic am putea ajunge relativ ușor cu mașina. Și că ar fi o ocazie bună ca, de acolo, să dăm o fugă și până la Atena.

Eu mai fusesem în ambele orașe de câteva ori și mi s-a părut momentul potrivit să mergem cu toții. Mai întâi, pentru că e primăvară, anotimpul ideal de vizitat orașele grecești (vara poate fi irespirabil în Atena) și apoi pentru că fetele învață la școală despre Grecia Antică. Dacă tot vorbim despre zei, atunci să vedem Partenonul de aproape.

Cireașa de pe tort a fost mașina: o frumusețe de Alfa Romeo, un Tonale Hybrid în culoarea verde Montreal. Când am auzit că putem pleca cu Tonale nici nu mi-a mai trecut prin cap să caut bilete de avion.

În Salonic am stat doar două nopți, am luat la pas faleza și câteva străduțe din orașul vechi. Fetele m-au tras în toate buticurile cu suvenire, au vrut vată de zahăr colorată (mi se pare oribilă asta cu pigmenți și arome, dar nu sunt în target) și înghețată.
Le-am povestit că am fost cu ele în Salonic acum șase ani. Au ceva amintiri din vacanța respectivă, dar nici una despre oraș, nu li se părea nimic cunoscut – nici turnul, nici faleza, nimic.

Am căutat cazare cu parcare așa că n-am stat chiar în centru, dar am găsit o căsuță foarte frumoasă, cu curte. Ne-a plăcut.

În Atena am închiriat un apartament în Koukaki (mulțumesc prietenelor pentru recomandare, chiar a fost zona ideală pentru ce voiam noi să facem). Dacă aveți nevoie de parcare în zona asta din Atena, mergeți la cea de la metrou Syngrou, ca să nu pățiți așa ceva.

În oraș nu ne-am plimbat cu mașina, ar fi fost super stresant să căutăm parcări și nici nu mi-ar fi plăcut. Eu merg mult pe jos, cu metroul, cu autobuzul, așa simt că pot să cunosc un loc nou. Iar fetele au 12 ani, fac și ele 20.000 de pași lejer dacă le place unde sunt.

N-am de împărtășit vreun secret valoros din Atena pentru că nici fetele, nici Mihai nu mai văzuseră orașul, așa că am fost pe mood turistic clasic. Acropole, Plaka, Parlament, mâncare grecească.

Când am ajuns la Salonic, Ioana m-a anunțat că o doare puțin gâtul. Apoi, în prima dimineață la Atena, a avut o stare subfebrilă – nu chiar febră, dar de ajuns cât să o doară puțin capul. A fost o viroză ușoară, din fericire, dar de ajuns cât să-i creeze un disconfort și cât să mă îngrijorez eu.
Chiar m-am îngrijorat când Ioana a spus că nu vrea înghețată, ceva ce am auzit prima dată în viață.

Partea bună e că aveam medicamentele necesare cu mine (pediatra fetelor e minunată, vă spun) și că starea de rău n-a durat.

Al doilea motiv pentru care zic că n-a fost ușor: fetele sunt încă prea mici ca să se bucure de plimbatul pe străduțe, de descoperit cartiere și piețe, de apreciat arhitectura orașului – lucruri pe care le-am fi făcut dacă eram fără ele. Așadar, a fost nevoie de niște compromisuri.

Într-o zi am luat un ferry și am mers pe insula Aegina (care e suuuuperbă, iar vremea a fost minunată), iar în alta am mers cu mașina la Tempul lui Poseidon de la Capul Sounion.

E la vreo 70 de kilometri de oraș și, în așteptarea apusului, am stat vreo două ore pe plajă. Soarele a fost blând.

Lung în prima zi, dar nu chiar atât de obositor pe cât mă așteptam. Am ajuns la Salonic în vreo nouă ore, cu tot cu diverse opriri pe traseu: odată ce trecem granița, fetele intră în magazinul fiecărei benzinării să caute dulciuri care nu se găsesc la noi.

De condus a condus Vasilescu; eu eram cu ochii lipiți de somn (am avut multe de făcut în seara de dinainte de plecare) și voiam să n-am nici un fel de grijă. Așa că prima impresie despre mașină vine din punctul de vedere al pasagerilor: am fost fericite, și eu, și fetele, că Tonale e foarte spațioasă și comodă. Până și eu am adormit un pic, deși de obicei sunt cu ochii pe semnele de circulație, limite de viteză și mă asigur, din reflex, la fiecare depășire.

Am remarcat finisajele atent lucrate, pielea fină în contrast cu accentele din aluminiu, ecranul mare, cu navigație și toate comenzile necesare. Restul lucrurilor aveam să le aflu pe parcursul călătoriei.

De exemplu, la un moment dat s-a aprins un bec roșu pe bord. Avea forma unei cești de cafea și ne avertiza că mergem de ceva vreme fără pauză, poate ar fi cazul să oprim un pic.

În aglomerația și nebunia din Atena, un șofer din fața noastră a pus frână brusc. N-am avut emoții, eram la o distanță rezonabilă, dar Tonale a noastră a ținut să ne anunțe printr-un sunet ascuțit că ne apropiem de o altă mașină.

Aaaa, și faza minunată în care Tonale nu voia să plece de pe loc pentru că șoferul nu avea centură. A scris Mihai despre asta, nu reiau și eu, dar mi se pare o idee foarte bună.

Poate că nu interesează pe toată lumea, dar eu am fost super încântată de senzori și de cameră. Așa pot și eu să parchez: cum ești relativ aproape de un obstacol, te anunță. Plus că vedeam tot în cameră când eram în marșarier, o plăcere.

Am condus și eu un pic pe drumul de întoarcere, era o porțiune mai liberă și chiar voiam să văd cum se simte mașina.

O plăcere! M-am și jucat puțin cu pilotul automat, voiam să văd dacă exagerează Mihai când spune că Tonale „merge aproape singură”.

Și nu, nu exagerează! Pe drumurile marcate, mașina știe să păstreze centrul benzii, frânează și ea dacă încetinește cel din față, ia curbele – serios! – mai lin și mai elegant decât Vasilescu.
Poți să-i setezi viteza maximă cu care să meargă sau o poți seta să circule cu viteza legală, pentru că vede indicatoarele și le respectă.

Să ne înțelegem: nu e o mașină de tip driverless. Nu-ți permite să iei mâinile de pe volan (țipă!, și bine face) și e nevoie să fii atent. Se poate întâmpla să ajungi pe un drum cu marcajele șterse sau cine știe ce altceva. Însă toate cele de mai sus o fac extrem de ușor de condus.

Nu că ne-a plăcut; aproape că nu ne mai înduram să dăm mașina înapoi.

P.S.: Nici una dintre fotografiile din articol nu are filtre. M-a ajutat soarele blând al Greciei, nu am simțit nevoia să modific nimic.

The post Road trip de la București la Atena appeared first on Mara Coman.

Sfârșitul verii m-a găsit pe o plajă din Grecia. O vacanță care nu părea genul meu – eu îmi doream concedii active, cu mult mers pe jos în fiecare zi, în orașe mici și mari, în piețe. Dar Ioana și Maria voiau să se bucure de mare. Am scris aici, de altfel, că datorită lor am redescoperit cât de bine îmi fac zilele relaxante la plajă, cât de mult mă încarcă cu energie și cât de mult iubesc marea, de fapt.

Plajă și mare găsim în multe locuri, dar, având în vedere câte zboruri au fost anulate și ce nebunie era în aeroporturile lumii, am mers în Grecia cu mașina. Un prieten ne-a recomandat Villa Despina: m-a convins imediat ce am văzut fotografiile de pe site și am plătit și avansul în aceeași zi.

A meritat: plănuisem să stăm șapte zile, dar am stat 10. Detalii multe sunt aici, a filmat colegul de apartament la fața locului. N-o să repet informațiile; mi-au plăcut vila, zona, apa lină și curată.

Dar cel mai mult mi-au plăcut oamenii.

Proprietarul vilei își bea cafeaua la beach bar în fiecare dimineață. Uneori ajungeam la plajă chiar înaintea lui și schimbam câteva vorbe odată ce-mi savuram primul cappuccino. Nu făceam asta din politețe – omul chiar știe să-ți dea spațiu și nu stă pe capul turiștilor -, ci pentru că discuția era întotdeauna plăcută. Aflam despre restaurantele din zonă, despre plante care se murează sau se pun în salată, despre meduze și despre cel mai bun ulei de măsline. Apoi, despre cum a modernizat vila, care a aparținut părinților lui, dar și e căsătorit cu o româncă.

Într-o zi, citeam la umbră, pe plajă. Pentru că nu e agitație și nebunie, reușeam să mă relaxez și chiar să adorm uneori. Fetele mișunau în jur, iar eu stăteam fără grija pe care aș fi avut-o dacă am fi fost pe o plajă aglomerată.

La un moment dat, le aud minunându-se. Întorc capul și văd că stau de vorbă cu o femeie de vârsta mea, îmbrăcată într-o superbă rochie albă, care le arăta delfinii. I-am urmărit toate cu privirea până au dispărut și așa am intrat în vorbă cu R., soția proprietarului.

Aveam impresia că o cunoșteam de-o viață. Fetele o așteptau în fiecare după-amiază să înoate împreună. Am schimbat numere de telefon și am vorbit acum vreo două zile, când am gătit pentru ai mei roșii umplute, cum am mâncat în Grecia.

Lângă noi, la plajă, stătea o familie de români care aveau un băiețel de vârsta fetelor mele. Am scris aici cum s-au împrietenit. Au stat împreună în fiecare zi, s-au jucat, au înotat, au desenat și au mâncat împreună.
Inevitabil, am intrat în vorbă cu părinții lui și am ieșit de câteva ori la cină. Ne-am simțit bine și ne-am bucurat că ei cunoșteau bine zona, tavernele, felurile de mâncare.
Pentru că ei nu locuiesc în România, copiii noștri vorbesc în continuare pe zoom. Noi, pe WhatsApp și Messenger. Chiar ne gândeam că ar fi frumos să ne întâlnim din nou, la anul, în același loc.

Cu ei am fost prima dată la Moustakas, taverna unde Maria gătește încă alături de mama ei, care are o vârstă venerabilă. Sunt multe alte restaurante în zonă, unele mai fancy (minunată mâncarea de la Trizoni), dar la Moustakas mergeam pentru senzația aia de mâncare ca acasă.

Fetele mele comandau roșiile umplute cu orez, pastele mici (un fel de orzo) cu sos de roșii și vită fragedă, chiftelele marinate și cartofii cu sos (delicios, deși nu știu ce fel de sos era). Eu am mâncat pește în fiecare seară și, deși fug de peștii mici (îmi imaginez că au oase multe), am gustat ceva ce semăna a barbun. Nu știu dacă era chiar barbun, dar e cel mai dulce pește pe care l-am mâncat. Iar de sargos nici măcar nu auzisem până atunci – neapărat la grătar.

Însă, pe lângă mâncarea foarte gustoasă, la Maria ne simțeam foarte bine. Dacă nu avea paste într-o zi, le prepara special pentru fete. Dacă voiam jumătate de porție, ca să gustăm mai multe feluri, nu era nici o problemă. Mi-a spus cum să fac acasă roșiile umplute care ne-au plăcut atât de mult.
Mi-a dat numărul ei de telefon și mi-a zis să-i scriu pe WhatsApp dacă vreau vreo rețetă.

În ultima seară, copilele mele au vrut din nou acele paste – și o tot rugau pe Maria să-mi dea rețeta. Ceea ce Maria a și făcut, dar, pe lângă rețetă mi-a dat și o pungă cu acele paste grecești, ca să le fac fetelor acasă. Ei bine, la finalul serii am plecat fără punga cu paste: erau multe farfurii și pahare pe masă și pur și simplu am uitat. Ce credeți c-a făcut ea? M-a sunat pe la zece seara, s-a urcat în mașină, a venit la noi la vilă și mi-a adus pastele pentru copii.

OK, sunt doi kilometri și jumătate, dar sincer e un gest care m-a impresionat foarte mult. Știa că plecăm a doua zi și s-a gândit că o să fie fetele dezamăgite dacă plecăm acasă fără paste.

I-am trimis poze Mariei cu (deja) celebrele roșii umplute. Mi-a răspuns și mi-a zis că arată exact așa cum trebuie.

Grecia mea a fost frumoasă, mi-am încărcat bateriile și, în sfârșit, am simțit și eu că mi-am luat porția de stat de ajuns la mare. Am văzut răsăritul pe plajă, cu soarele ieșind din mare, am ațipit la umbră, am țopăit în nisipul prea fierbinte și m-am bucurat de marea limpede și clară, plină de peștișori. Fetele mele au învățat să înoate. Am plecat de acolo dorindu-mi să mă întorc, pentru că, una peste alta, experiența mi-a făcut bine la cap.

Dar cel mai mult m-au bucurat întâlnirile cu acești oameni – practic, cel mai prețios lucru din această vară.

UPDATE: La cererea publicului, revin și cu rețetele: roșii umplute (gemista) și paste micuțe cu vită fragedă (gouvetsi).

The post Oamenii pe care îi cunoaștem în vacanțe appeared first on Mara Coman.

Numar zilele. Ca si anul trecut, vacanta mea e planificata la final de august. Nu numai ca numar zilele, dar as vrea sa am un buton de fast forward, sa ma teleportez acum undeva la plaja, pe sezlong, sa nu fac nimic si sa aud marea. Doar ca, pana atunci, mai am cateva zile de munca intensa, ca sa las totul in ordine. Si am si o dilema: cum sa-l conving pe el sa-mi lase mie geanta aia mare?

Nu, nu plec in vacanta cu toate hainele din dulap. N-as avea nici o sansa, n-au loc in nici un geamantan. Plecam, de regula, fiecare cu valiza lui – nu pentru ca hainele noastre n-ar avea loc intr-una singura (desi eu am tendinta sa overpack), ci pentru ca nu stim niciodata cu ce anume ne intoarcem de acolo. Exemple? Am venit cu 13 kilograme de albume foto din Paris sau, la polul opus, cu 6 kilograme de ulei de masline extra virgin din Grecia (mai exact, de prin Paxos, un adevarat paradis, unde mi-ar placea sa ma mut cand ies la pensie).

Doar ca, pana acum, eu n-am plecat niciodata doua saptamani fara sa dau pe acasa. Da, am avut doua saptamani de vacanta, cand am fost intai in Santorini, apoi la Paris, dar tot am trecut pe acasa si am pus sosete si tricouri curate. Numai ca, de data asta, mergem in Malta, iar eu plec de acolo direct la New York. Si nu ma pot duce in the big apple cu aceleasi haine. Deci cum il conving sa-mi dea mie geanta aia mare?

The post Holiday – coming soon appeared first on Mara Coman.

Ai vazut ce culoare are apa?” Cred ca asta am zis cel mai des aici, a fost lucrul care m-a bucurat cel mai mult. Marea turcoaz, pe care am mai vazut-o, dar de fiecare data mi se pare ca are niste culori mai vii. Marea atat clara, ca vezi pietrele si pestii chiar si mai departe de geamandura. Se zice ca plajele din Mykonos rivalizeaza cu cele din Caraibe – unde n-am fost, dar tot as spune ca e o comparatie buna. Sa va uitati in fotografiile de mai jos si sa-mi spuneti daca gresesc.

Mykonos e insula in care vin celebritatile, iar unele au si case de vacanta aici. E un loc pentru oameni bogati, cu magazine de bijuterii si ceasuri de lux, de la Pasquale Bruni la Chanel si Omega. Cu galerii de arta foarte frumoase, cu piese valoroase si preturi pe masura – intr-una am gasit chiar si o scrisoare de multumire de la Jackie O (vedeti poza mai jos). Cu buticuri cu haine si accesorii de lux, la preturi exorbitante (cumparati-le, cu incredere, din Paris, nu din Mykonos). Toate astea presarate cumva in amalgamul de magazine cu suvenire, magneti si pelicani de plus, tricouri cu Mykonos, bureti naturali, matanii si costume de baie. Mi-au placut stradutele inguste, pietruite, dar amestecul de magazinase si biserici e putin ciudat: la un moment dat am ajuns la o terasa unde mirosea a tamaie, iar cativa metri mai departe eram in fata unei biserici unde mirosea a clatite cu ciocolata.

Pe cele mai cunoscute plaje de aici, Paradise si Super Paradise, petrecerile tin pana in zori. In sezon, autobuzele din Mykonos te duc si te aduc de-acolo pana dimineata. Eu am preferat sa ajung la ele cu barca, cu un „water taxi” – am fost, am vazut, am plecat. Sunt locul perfect pentru cine vrea petreceri pe plaja all night long si cele mai scumpe cocktailuri. Singurul lucru un pic enervant e vantul, uneori destul de puternic, chiar si aici, in sud. Marea e, cum spuneam, clara si turcoaz, dar tot nu mi-am dorit sa stau acolo. Mie imi plac plajele mai linistite, cu mai putini oameni, fara prea mare forfota. De-asta m-am simtit bine la Elia Beach, care se vede de-aici, de la terasa mea. Si chiar ca mi-as dori sa vad asta pe fereastra in fiecare dimineata.

The post Fotografii din Mykonos appeared first on Mara Coman.