Găsesc în dulap niște bucățele de zahăr cubic de care uitasem. Mi-am amintit cum ronțăiam eu zahărul cubic când eram mică și cât de rar se găsea. Așa că mă duc în camera fetelor și le întreb:
– Voi ați mâncat vreodată zahăr cubic?
Am zis cuvântul magic, adică zahăr. Când e vorba de dulce, entuziasmul fetițelor mele ajunge la maximum. Ioana lasă din mână piesele de Lego și începe să țopăie de parcă e pe arcuri.
– Nuuuu, n-am mâncat! Cum e? Vreau și eu! Vreau acuuuum! Îmi dai?
Aprob și, în timp ce aleargă spre bucătărie, mă întreabă:
– Mom, ce e ăla bic?
O privesc încurcată și-mi explică:
– Ai spus că-mi dai zahăr cu bic.

Maria are o pasă în care vrea să se îmbrace doar cu hanorace, eventual cu mânecile mai lungi, să nu i se vadă degetele. Uneori poartă și gluga, da, în casă. Totul asezonat cu niște momente în care își dă ochii peste cap.
Ioana, cu rochiță roz și fundiță cu glitter, legat de cele de mai sus:
– Aș vrea și eu să fiu cool, dar nu știu cum se face și Maria nu vrea să-mi spună și mie.
Maria, de sub glugă, catadicsește să-i zică:
– Trebuie doar să fii nepăsătoare.

E dimineață. Ioana și Maria se trezesc și le văd că intră-n bucătărie. Aproape în fiecare zi, Ioana e desculță. Avem această discuție în fiecare zi. De unde stau acum, nu le văd picioarele când deschid ușa.
– Ioana, te rog să nu-mi spui că ești iar desculță.
– Bine, atunci nu-ți spun.

– Dar lui Iohannis îi place viața?
– Cum adică, Maria?
– Adică e ca un rege, primește cadouri, se bucură, zice „eu sunt președinte și pot să fac orice”?
I-am spus că da, cam asta face.

Ioana, fericită că are voie să se joace pe telefon, vine să-mi arate ceva:
– Uite, mama, jocul ăsta se numește Moy și, în loc Gucci, au scris Moycci. Ce tare, nu?
– Dar de unde știi tu de Gucci?
– Din revista ta.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (60) appeared first on Mara Coman.

Superputeri

Suntem în living și, ca să le amuz, ridic mâinile și un picior – una dintre posturile de la clasa de yoga în care nu prea reușesc să-mi păstrez echilibrul. The airplane, pentru cunoscători.
– Asta faci tu la yoga?, mă întreabă Ioana.
Dau din cap în semn că da.
– Și? Vezi viitorul?

Teme la română. Trebuie să o compare pe mama cu ceva.
Ioana:
– Mama mea este ca o Zână a Fericirii. Pentru că mă face să zâmbesc atunci când sunt tristă.
Mă topesc, mă emoționez etc. Nu pentru mult timp, că urmează Maria:
– Mama mea e ca o bufniță.
Say whaaaat? Fac ochii mari – ca o bufniță! – să văd de ce oare zice așa ceva. Continuă:
– Pentru că e deșteaptă.
Am râs :).

– Când o să fiu mare, o să fac un adăpost pentru pisici. Și o să o angajez pe Maria.
Soră-sa, un pic lezată:
– Poate te angajez eu pe tine!
– Da, da. O să fii adjuncta mea. Șefa numărul 2.
– Sfinte Sisoe!, exclamă soră-sa și pleacă.

– Adolescența e cea mai pupăcioasă perioadă. Așa am auzit.
(Maria)

The post Când suntem #DoarNoiTrei (59) appeared first on Mara Coman.

Mi-am făcut abonament la un program de yoga online. Le-am povestit fetelor și le-am spus că o să stau în camera mea o oră, că voi avea nevoie de liniște și că le rog să nu vină peste mine, e o oră a mea, pentru mine.
Zis și făcut. Rugămințile mi-au fost respectate într-un procent bunicel. Se termină clasa mea de yoga, deschid ușa și Ioana apare alergând și foarte curioasă:
– Și? Cum a fost? Ai zburat?

Mă fâțâi prin casă cu un umeraș pe care e o rochie albă, voluminoasă. Și superbă.
Mă vede Maria:
– Iar te îmbraci cu rochia aia de fantomă?

Ioana îmi povestește, la masă, despre tema de la școală: să caracterizeze un membru al familiei. Cer detalii.
– Trebuie să scriem cum arată, dacă e blond, brunet, dacă are suflet bun.
Mai ia o gură de piure și continuă:
– Oricum, despre tine o să scriu că ești frumoasă și tânără, că n-ai nici un rid. Că altfel ești în stare să nu-mi mai dai ciocolată.

Maria, cu telefonul în mână. Scrie ce scrie și-apoi îl lasă deoparte:
– Gata.
– Gata ce?, o întreb.
– Gata, sunt prietenă cu M.
M. e un băiețel din clasa fetelor. Am întrebat-o cum de sunt prieteni așa, dintr-o dată.
– I-am scris și l-am întrebat dacă vrea să fim prieteni. Și a zis că da.
– Și ce înseamnă că sunteți prieteni?
– Suntem doar prieteni, mama. Dar o să văd eu. Că de obicei băieții zic „da, suntem prieteni” și apoi uită de tine.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (58) appeared first on Mara Coman.

Probez ținuta pentru petrecerea Marie Claire (făcută de Claudia Castrase special pentru mine). Topul e cu 1 centimetru (unul, unul singur) mai scurt decât fusta.
Mă vede Maria:
– Cu burta goală, mama? Pe bune???

Urmează să mergem la mine la birou, toate trei. Eu calc, ele se plictisesc. Maria vrea să știe cât mai are de așteptat:
– Mom, de ce tot calci pătura aia?
„Pătura” era rochia mea galbenă.

Se roagă de mine amândouă, de dimineață:
– Mom, ne faci unghiile? Că acum am luat vacanță. Te rooog.
Am treabă, stau cu laptopul în față, stabilim o oră de făcut unghiile, undeva după șase, sperând că scap un pic și că pot să lucrez în liniște. Desigur, întrebarea s-a transformat în:
– Și cât e ceasul? Și cât mai e până la șase?
Le-am dat cutia cu lacuri de unghii, le-am rugat să stea la masă lângă mine și să se picteze singure. Sau una pe alta.
S-a lăsat cu fericire maximă și cu concluzia filozofică a Ioanei:
– Deși e greu, e frumos.

Port o rochie safari, de in, în nuanța pielii. Are guler de cămașă, nasturi și două buzunare pe piept.
Maria trece pe lângă mine, în fugă. E deja pe hol când o aud:
– Pari un detectiv profesionist!
– Cum așa, Maria?, o întreb eu uimită.
Face un pas înapoi, bagă capul pe ușă și-mi aruncă doar trei vorbe, pe un ton care sună ca o acuzație:
– Pentru că pari!

The post Când suntem #DoarNoiTrei (24) appeared first on Mara Coman.

Buhuhu
– Mamaaa, sala de sport e bântuită.
– Cum adică, Maria?
– Păi curge apă din cer. Și se aude buhuhu în vestiarul fetelor.

Cuvinte complicate
– Ai grijă, îmi zice Ioana și mă trage de mânecă. Vine carameaua!
(Era o macara pe strada noastră, da).

Cum e și mama asta
– Hai să scriem o poveste împreună, mă entuziasmez eu. Fiecare zice câte o frază. Și o și scrie.
Când am zis treaba cu scrisul, Ioana, preocupată să mestece o felie de roșie, îmi face semn cu degetul că nu.
– Vai, dar de ce, ar fi atât de drăguț, continui eu.
Ioana tot mai mestecă la roșia aia, dar arată cu degetul spre mine: eu să scriu, în nici un caz ea.
– Și despre ce să fie?
Copila a terminat de mestecat, înghite, și-mi spune aproape indignată:
– Cum despre ce? O să fie o poveste despre o mamă care nu-mi cumpără pisică! Îți dai seama, doar o pisică! Atât aș vrea și eu, o pisicuță!
Tace o secundă, se uită în jos și încearcă s-o mai îndulcească:
– În rest, mama asta e perfectă. <3

Două papagalițe
Trecem pe lângă un pet shop.
– Cât de frumoasă-i pasărea asta, mă entuziasmez eu.
– Îți place așa de mult?, mă chestionează Maria.
– Da, îmi place.
– Atunci ia-o acasă!, îmi răspunde ea, convinsă că mi-a dat o replică memorabilă.
– Păi am deja două :), le zic.
(A trebuit să le dau o îmbrățișare de împăcare).

The post Când suntem #DoarNoiTrei (23) appeared first on Mara Coman.

Friend zone
– Cred că un băiat puțin mai scund decât mine mă place. L-a auzit Ioana spunând: Îmi place de Maria. Așa că o să-l întreb mâine.
– Și ție îți place de el?
Strânge tare din ochi și gesticulează cu amândouă mâinile, de parcă ar fi fost atacată de un roi de țânțari:
– Doar ca prieten foarte bun. Că mi-a dat popsticks-uri.

Cum să primești un cadou cu grație
– L. mi-a dat o floare.
Eu, emoționată:
– Dar e ceva foarte frumos, Ioana. Și unde-i floarea?
– Păi am fost așa de mirată că mi-a scăpat din mână.

Cum le zice la bucle
Maria se așază în pat, lână mine. Mă soarbe din ochi. Mă mângâie pe păr:
– Nu știu cum reușești și ce faci, dar îți stă părul atât de frumos…
Eu, ciufulită și surprinsă, cer detalii.
– Ai așa, niște curbe.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (22) appeared first on Mara Coman.

Poate nu știați ce e slime-ul
Nu mai știu de ce am interzis slime-ul acasă, probabil călcasem în el sau ceva de genul ăsta. Și, ca orice regulă, bineînțeles că este, uneori, încălcată.
Ioana și Maria vin cu un maglavais în mână. Sunt tare încântate:
– Mami, am amestecat în slime-ul ăsta paietele de la tine! Și niște glitter.
Mă uit cu groază cum se joacă cu chestia aia moale și sclipicioasă. Mă strâmb și zic:
– Dar ăla e un… un…
– Mami, dar fix ăsta e slime-ul: caca de unicorn!
Doh.

În lumea Ioanei
– În lumea mea plouă cu bani…, zice Ioana și întinde mâna, desenând un semicerc în aer. Plouă cu verzișori. Adică soarele scuipă verzișori sau gălbiori care vin pe pământ. Cad așa, din cer. Bani sau mâncare. Plouă cu pizza sau cu înghețată…
Și-n lumea mea s-au dărâmat toate școlile.

Chiar foarte
– Mama, e foarte disonant să stau singură.

Autoportret
– Bunicul a amestecat ceva negru cu ceva galben și a făcut benzină.
– Maria, nu se poate așa ceva.
– Ah. Cred că sunt un pic credulă.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (21) appeared first on Mara Coman.

Drama queen aka domnișoara Maria

O discuție serioasă
Sunt la birou, e ziua în care trimitem revista în tipar. Fetele-s la tatăl lor. Mă sună Ioana.
E mega entuziasmată, țipă, așa-i de încântată de ce-a descoperit.
– Alo, Mara Comaaaan? Ești pe YouTube, te-am văzut pe YouTube!
– Dar cum ai…
– Tatiiiii, lasă-mă, trebuie să am o discuție extrem de serioasă cu mami. Mami, ești pe YouTube!
– Și cum ai aflat tu?
– Am dat căutare cu Mara Coman și am găsit nu unul, ci două videoclipuri cu tine.
– Păi sunt mai…
– Mamaaa, cum ai putut să nu-mi spui? Ești pe YouTube și nu mi-ai zis?! Doar sunt copilul tău!
E clar, de-acum chiar trebuie să am grijă.

Decizii
– Ioana, ziceai că vrei să-ți faci temele de dimineață, ca să ai tot weekend-ul liber…
– M-am derăzgândit.

Amor la micul dejun
– Mă place un băiat.
Ea e domnișoara Ioana, la 7 dimineața, în timp ce ronțăie un biscuit și-amestecă cu un pai roz în cana cu lapte-spumă.
– Care anume?, o întreb.
– L. L-am întrebat și mi-a zis că mă place. Și eu îl plac.
Soră-sa, Maria, își pune niște ciocolată-n lapte și se șterge discret pe pantaloni.
– Pe mine nu mă place nici un băiat.
– Da’ de unde știi tu asta?
– I-am întrebat.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (20) appeared first on Mara Coman.

Deocamdată
Eu deocamdată nu vreau să am soț pentru că mi se pare scârbos să mă pup cu el. (Ioana)

Suntem niște gingașe
Maria mă mângâie:
– Ce piele catifelată ai. Ești fiiină.
Apoi continuă:
– Șiiii eu.

Lacrimi de curcubeu
Când văd benzină pe jos îmi imaginez că plânge curcubeul.
(Ioana)

Și nu prea 🙂
Vorbeam cu o prietenă pe WhatsApps. Maria mă chestionează:
– Tu de ce zâmbești și nu-prea-zâmbești în același timp?
Mă pufnește râsul. Copilul se uită la mine, încă nedumerit:
– Spuuune!
Nu i-am zis.

Ceva de pus în poșetă
– Dacă nu îmi iau pisică persană albă, o să-mi iau un cuțu care să intre-n poșetă, zice Ioana, care n-are nici măcar poșetă. Și care știe foarte bine ce părere am eu despre animale în casa mea.
– De unde ți-a venit ideea asta cu cățel care intră-n poșetă?
– Of, mama! Așa a fost moda.

The post Când suntem #DoarNoiTrei (14) appeared first on Mara Coman.

Lipiciul care nu lipește

Îmi zice Ioana că îi trebuie lipici pentru școală. Musai „mâine”. Așa că mergem în acea zi, care era „azi”, la librărie, să cumpărăm lipici. Pentru ambele fete, desigur.
Îi spun doamnei de la librărie ce ne trebuie și ne oferă două tuburi cu „lipici solid”. Din ăla sub formă de stick, care nu miroase a nimic. (Tare mi-e dor să-mi bag degetele în niște pelicanol, ah, ce miros, ce textură!)

– Nu din ăsta, zice Ioana.
– Atunci de care? întreb nedumerită.
– Ăsta nu lipește, zice Ioana. Nu e d’-ăla bun.
Doamna se uită la mine și-mi zice să stau liniștită, e ce trebuie.
– Și care e ăla bun? o întreb pe fiică-mea.
– Nu știu, zice. Și dă din umeri, enervată. Enervată, repet.

Mă uit că mai e o doamnă care așteaptă să ne decidem, așa că o rog să treacă înainte, că noi mai avem de gândit.
– Ioana, hai să-i facem loc doamnei și să negociem. Ce îți trebuie?
– Un lipici care să lipească!, îmi explică Ioana mea, aproape pierzându-și răbdarea că maică-sa nu înțelege.
– OK, și care e ăla care lipește?
– Nu știu, zice copila. Și mai are un pic și-și iese din pepeni. Ea.
– Bun, și atunci ce vrei să facem? Nu cumpărăm nici unul?
– Nu știu.
– Bine, hai acasă.
Și ieșim din librărie.

Copila e bosumflată tare. Soră-sa, Maria, e flower-power, nu se stresează – doar ea mai are lipici. Mie mi-a sărit muștarul, nu-mi mai vine să cumpăr nimic. Dar mă gândesc că îi trebuie Ioanei lipici la școală, „mâine”. Așa că respir adânc și sper c-o să ajungem cumva la o înțelegere.

– Ioana, cumpărăm lipiciul ăla?
– Dar ăla nu e bun! (Mi-ar zice și-un dude, o simt. Nu spune, dar ăla-i tonul: Dude, nu e bun!)
– De unde știi că nu e bun?
– Pentru că atunci când am avut de lipit semințe, n-am reușit. Lipiciul meu nu le-a lipit. Și atunci doamna mi-a zis să o rog pe mama să-mi cumpere un lipici care lipește.
– Și care e ăla?
– Nu știu.
– Dar n-ai întrebat-o pe doamna de care?
– Nu.
– Și cum să ghicesc eu care e?
– Nu știu! Și-ncepe să plângă.
Simt cum mi se urcă sângele-n cap.
– Mergem să luăm lipiciul ăla, decretez eu. (Recunosc, am ridicat tonul. Sunt fix genul ăla de mamă despre care ai scrie pe Facebook că n-are răbdare, că țipă fără motiv și că o să-și traumatizeze copilul. Păi întâi să se ducă ea să se trateze și după aia să facă copii! Ce-o costa să-i explice frumos?!)
– Dar nu e bun, continuă fiică-mea. Când am avut de lipit semințe, nu au stat! Toți copiii au reușit să le lipească, numai noi nu, îmi zice Ioana printre lacrimi.

Deja mă simt vinovată, sunt o mamă rea, care nu-și dă interesul și care nu e în stare nici măcar să le cumpere copilelor un lipici care să… ei, bine, care să lipească.

Apelez la calmul soră-sii.
– Maria, așa e? Doar voi n-ați reușit să lipiți semințele alea?
– Ăăăă, nu. Doar câțiva au putut. La restul, n-au stat lipite.
– Câțiva, câți?
– Vreo doi, trei copii.
– Bun, deci doar doi, trei copii au lipici care lipesc semințele. Și mai știi de care era?
– Nu.
Ioana a terminat cu lacrimile și profit de asta, doar-doar luăm o decizie și plecăm din fața librăriei.
– Îl luăm pe ăla?
– Nu știu! Și dă iar din umeri, exasperată.
– Vrei să nu cumpărăm deloc?
– Dar îmi trebuie mâine, îmi zice în timp ce se uită-n ochii mei.
Se miră și ea că nu înțeleg atâta lucru. Doh!
– Păi trebuie să te hotărăști. Ori îl cumpărăm pe cel pe care l-ai văzut, ori n-o să ai mâine lipici.
– Dar eu nu știu ce să decid.
– Atunci decid eu pentru tine?
– Nu știiiiu!!!, repetă a nu știu câta oară, poate reține o dată și maică-sa. Că până acum parcă părea c-o duce capul, cine știe ce o fi cu ea.

EPILOG
Am cumpărat, în final, afurisitul ăla de lipici solid, deși n-am obținut nici până în ziua de azi aprobarea Ioanei. Practic, i-am cumpărat lipici împotriva voinței ei.
Nu i-aș fi luat nimic, că m-a scos din sărite. Dar n-am avut inima să trimit copilul fără lipici la școală. Să nu cumva să fie ea, mititica, singura care n-are. Însă discuția de mai sus e un bun exemplu despre ce pot face, câteodată, fetițele astea superbe și inocente.

A doua zi, când le-am luat de la școală, le-am întrebat dacă a lipit lipiciul :)). Al Mariei, da. Al Ioanei, citez, „nu prea”.
Mna, acu’ doar ce voiam și eu să-mi zică?!

The post Când suntem #DoarNoiTrei (13) appeared first on Mara Coman.