Tânjim după drumeții în pădure, în aer liber, după weekenduri în cabane înconjurate de brazi și spunem că din natură ne luăm energia. Însă e momentul în care se impune nu doar să luăm, ci și să dăm ceva înapoi: grijă, recunoștință și (măcar) un minimum de implicare.
Foto: Unsplash.com
Acum un an am fost în Israel, în Eilat și prin împrejurimi. În Eilat poți să faci plajă în noiembrie, dar de acolo e ușor de ajuns în deșert sau în Red Canyon – pentru că există un Red Canyon și în Israel și e chiar spectaculos. În excursia asta am avut ocazia să vizitez mai multe chibuțuri, cu reguli și obiceiuri diferire – o experiență fascinantă și foarte diferită de cultura noastră. Într-unul dintre ele, la Elifaz – The Five Senses Greenhouse am văzut cum oamenii plantează nu doar celebrele curmale (pentru care solul și clima sunt prielnice), ci și diverse alte fructe și legume. Cea mai spectaculoasă era, de departe, plantația de pomelo. Da, pomelo – care are nevoie de foarte multă apă: o plantație de pomelo în plin deșert.
Era un contrast șocant: mă aflam într-o țară în care oamenii aproape că fac imposibilul să cultive plante în deșert, pe când la mine acasă continuă tăierile ilegale de copaci – sau de păduri întregi.
Mai mult, se discută o nouă lege a spațiilor verzi (pe care, din fericire, Președintele a trimis-o spre reexaminare). În varianta inițială, legea despre care vorbesc ar fi permis constucțiile pe anumite spații verzi. Niște clădiri în loc de parcuri. Nu putem ști cum va fi varianta finală.
Verdele nostru
Știu că sunt oameni care nu vor deloc să audă de astfel de probleme. Care au impresia că tăierea pădurilor nu-i afectează. Nu e treaba lor. Se taie acolo, la munte. Nu la noi.
Îmi amintesc că vara trecută, pe drumul de la Deva la Oradea, am mers cu mașina prin niște zone în care aproape am rămas fără cuvinte. Munți goi, dezbrăcați de mii de copaci – un peisaj trist, mărturie a unei tragedii pe care o vom resimți cu siguranță. Deși știam de despăduririle din țară, imaginea aceea dezolantă mi-a ieșit greu din minte. Știu că în orașe nu avem unde să vedem astfel de priveliști, însă consecințele sunt grave.
Încet, dar sigur, cu fiecare copac tăiat, cu fiecare pătrățel de iarbă în minus, respirăm un aer mai poluat.
Efectele pe termen lung? Încălzire globală, deșertificare, un soare necruțător, zile în care nu ne mai putem plimba din cauza căldurii, furtuni, inundații, prăbușirea terenurilor. Ideea de a trăi – peste câteva zeci de ani – prin pasaje subterane și doar în spații cu aer condiționat nu mă încântă deloc. Și, din păcate, acest scenariu nu e SF. Sincer, o pandemie părea mai puțin probabilă, dar iată-ne aici.
Deși e comod să ne spunem că nu e treaba noastră, că nu avem ce face sau că nu se întâmplă în orașul nostru, poate ar trebui să ne amintim ce înseamnă verdele pentru noi. Și – pe lângă efectele și problemele grave despre care am vorbit mai sus – ce înseamnă, la nivel subiectiv și emoțional, pentru fiecare dintre noi acest verde viu: copacul din fața balconului, parcul în care mergem cel mai des, plantele din casa noastră.
Verdele de acasă
Acum trei ani, în casa mea nu era nici o plantă. Mai primeam când și când câte un ghiveci cu o floare care se usca – eram convinsă că nu știu eu să am grijă de plante. Cât despre parc, nici nu-mi trecea prin cap să merg în parc așa, de una singură – parcul era, eventual, la impuse: să duc copiii, să îi las să se joace și să mă întorc acasă. Sigur că toate astea ar fi trebuit să fie un semnal de alarmă, un indiciu foarte clar că ar trebui să mă opresc, să recunosc că nu mi-e bine, să mă întreb de ce și să mă uit în jur.
Însă n-am remarcat verdele decât când am schimbat ceva în viața mea.
E poveste lungă – dar implică reanajat lucruri în casă și în viață. Atunci mi-am cumpărat eu singură prima plantă, după ce mă documentasem care sunt florile mai puțin pretențioase. Un peace lily (nu știu să-i zic pe românește; crinul păcii?) într-un ghiveci mic, care a însemnat un preț foarte mic și o bucurie foarte mare. Au urmat diverse altele, uneori prea multe: voiam să-mi umplu casa de flori. Să fac o junglă :). Și de aici am avut diverse aventuri, cu plante cărora le-a mers bine, altele cărora nu le-a fost OK, unele s-au uscat pentru că le-am udat prea mult.
Dar dacă mă întrebi ce îmi place foarte mult să fac și ce mă relaxează, sigur o să menționez că ador să petrec jumătate de zi pe balcon, cu mâinile în pământ de flori, mutându-le în ghivece potrivite și luând din energia lor. Ah, și ce fericire simți când ai semănat niște albăstrele într-un ghiveci și încep să iasă frunzulițele.
Și verdele de afară
Cât despre parc, ei bine, îmi amintesc că mi-a lipsit enorm în perioada de izolare, când a fost stare de urgență. Mă uitam cum se face primăvară și tânjeam după plimbările mele, singură, în care reușesc să-mi așez gândurile și să-mi ascult dorințele.
Parcul de lângă casa mea nu e unul dintre cele foarte celebre, dar e destul de mare și mie mi se pare că arată ca o pădure. Sunt mulți copaci care fac umbră vara. Când e cald merg să alerg (din păcate nu fac asta și în sezonul rece), iar senzația de după alergat e neprețuită.
În parc am avut niște momente de seninătate foarte prețioase – într-o zi am stat pur și simplu pe iarbă, la soare, cu nasul în toporașii care miroseau superb. Nu doar a primăvară, ci și a copilărie, a mama și a acasă.
E timpul să ne arătăm recunoștința
Știu că experiențele de mai sus sunt personale și că emoția pe care o conțin e doar a mea – însă fiecare dintre noi are, cu siguranță, partea lui de relație cu verdele. Cu parcul, cu plantele din casă, cu corcodușii care înfloresc primăvara, cu parfumul teilor, cu plimbări romantice pe sub castani sau cu nopți petrecute la munte, în cabane înconjurate de branzi.
Plantele sunt oazele noastre de oxigen, chiar dacă nu le mai vedem de aici, dintre blocuri.
Sunt șansa noastră, de fapt, să avem și peste zece sau douăzeci de ani o viață cât mai apropiată de cea pe care o știm. Motiv pentru care am putea, întâi, să fim atenți la ce se întâmplă cu pădurile, dar și cu copacii și cu parcurile din orașul nostru. Și să ne arătăm recunoștința prin implicare: să semnalizăm când ar putea fi aprobată o lege care permite construcțiile în parcuri sau, cel puțin, să luăm de jos pet-ul pe care l-am văzut aruncat în pădure. Să plantăm un pom. Să ne punem flori în grădină. Să ne învățăm copiii să respecte plantele și copacii și să le povestim că noi toți respirăm și mâncăm fructe și legume datorită lor.
Citește despre acest subiect și la Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin și Noemi Meilman, adică #ACinceaPutere.
Anul în care planeta a respirat
#ACinceaPutere nu este un site, nu este un blog, este un grup de 5 voci, Cristina Stănciulescu, Ana Bîtu, Diana Cosmin, Mara Coman și Noemi Meilman care se reunesc editorial atunci când lumea e strânsă cu ușa de câte un subiect care devine fierbinte. #AcinceaPutere este despre bun simț, cinste, caracter, cultura și demnitatea care ar trebui să existe și care, atunci când lipsesc declanșează vocile acestei „platforme” editoriale.
Pentru că #ACinceaPutere este un senzor social.
***
Pentru mai multă inspirație, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman.
