Astazi, Maria a plans ca nu are pantaloni la fel ca ai Ioanei. Ai ei sunt de alta culoare.

Cand am aflat ca sunt insarcinata cu fetite gemene, mi-am facut diverse planuri. Nu despre ce job o sa aiba si nici ce limbi o sa invete, ci unele mai simple si mai apropiate in timp. De exemplu, sa nu le cumpar haine la indigo. Nu intelegeam de ce vad multi gemeni imbracati la fel, de parca parintii n-ar mai avea inspiratie si pentru o a doua tinuta. Dar acum stiu. Acum, cand fetitele mele au 2 ani si cateva luni, vor totul la fel. Inca mai reusesc sa le imbrac cat de cat diferit daca bluzitele sau rochitele nu au imprimeuri cu Hello Kitty, Winnie sau alti fluturasi si porcusori. Imi mai ies asorteurile gen: un pulover rosu si un pulover rosu cu dungi gri, dar cam atat. Restul hainutelor trebuie sa fie copy-paste.

Stiu, stiu teoria cu: „Lasa-le sa planga!” Imi place mai ales:”Cat pot sa planga?!” N-aveti idee ce resurse de santaj pot avea doua piticute. Si fereasca Dumnezeu sa le superi pe amandoua odata. Cat pot sa planga? Neasteptat de mult. Mai mult decat pot eu suporta. Si, indiferent ce ar scrie in toate cartile de psihologie, eu nu pot sa inchid usa si sa plec. Si nici Bunicul, cel care ar fi in stare sa le dea si luna de pe cer.

Recunosc ca am cumparat primele haine identice pentru ele inainte de a-si dori ele sa fie imbracate la fel. Am avut un motiv pragmatic (imi placea un anume model de rochita si era doar intr-o singura culoare) si unul de suflet: daca gasesc o rochita corai si una gri, cui sa i-o dau pe cea gri? Mi se parea ca nedreptatesc pe una dintre ele si numai de sentimente de vinovatie pe teme de styling pentru fetite de 2 ani nu am nevoie.

Imi amintesc ca prima „revolta stilistica” a fost cea a Mariei, cand avea cam un an. Nu a vrut, cu nici un chip, sa imbrace o anumita bluzita. Desi eu cred ca o deranja ceva la ea si nu putea sa spuna (poate materialul, desi era moale, poate vreo eticheta, capsa sau butoniera), mi-a placut enorm conculuzia tatalui meu: „E drept ca bluza aia era cam urata.” O fi fost urata, dar copilul avea un an si zicea doar, din cand in cand, ceva ce imi placea sa cred ca e „mama”. Sa aiba pareri despre haine la varsta aia e ceva SF. Sau nu? 🙂