Interviu: Irina Vasilescu oferă demnitate
Viața așa cum e
Interviu: Irina Vasilescu oferă demnitate
01 aug. 2022 |

O discuție despre sărăcia menstruală, despre viețile fetelor și femeilor cu venituri foarte mici, dar și despre lupta micilor ONG-uri din România.

Când am auzit prima dată despre asociația Pe Stop, a cărei președintă este Irina Vasilescu, mi-am dat seama că nu mă gândisem niciodată strict la această nevoie a femeilor cu venituri foarte mici. M-am gândit la lipsa mâncării și a căldurii, a apei și a medicamentelor, dar nu neapărat la igiena menstruală. De altfel, nu eram singura: înaintea Irinei, nimeni din România nu făcuse vreun pas în acest sens.

La prima vedere pare ceva mic, un amănunt, dar Irina a definit problema foarte bine: nu e doar despre a le oferi femeilor niște absorbante, ci despre a le ajuta să-și păstreze demnitatea, în special în niște momente vulnerabile.

 

Cum ți-a venit ideea de a înființa Pe Stop?

Am văzut un interviu, la un moment dat, cu o tipă care făcea ceva similar la într-un orășel din Statele Unite. Ea și prietenele ei strângeau produse de igienă menstruală și le distribuiau femeilor fără adăpost. Deci nu a fost o idee originală. Din fericire, nu originalitatea este miza în astfel de demersuri. După ce am văzut interviul m-am întrebat dacă la noi se ocupă cineva cu exclusiv de sărăcia menstruală și, evident, mi-am dat seama că nu. Și am vrut să încerc  eu.

Mai întâi am făcut un chestionar pe care l-am postat pe Facebook ca să aflu ce fel de produse folosesc femeile, cât de multe, cât de des, ce dimensiuni. Am făcut un fel de medie pe baza răspunsurilor primite, adică am venit cu un mix care ar trebui să mulțumească, în principiu, pe toată lumea. Apoi am cumpărat niște produse din banii mei de buzunar, am făcut 10 pachete și am plecat cu ele la Gara de Nord să caut persoane fără adăpost.

Am oferit pachetele unor fete, iar una dintre ele mi-a dat numărul de telefon și în felul ăsta, luna următoare am putut să o sun înainte, să îi spun când vin. Inițial am avut nouă beneficiare, iar în luna următoare, 20. Ele au tot chemat alte persoane și au început să fie din ce în ce mai multe. Asta se întâmpla în ianuarie 2018. Apoi ne-am gândit să facem o campanie de crowdfunding cu un mesaj de genul: de Mărțișor oferă demnitate în loc de flori și mărțișoare. Oferă demnitate cuiva care chiar are nevoie. Ne-am propus atunci să strângem 1.000 de lei și, surpriză, s-au strâns 19 000 de lei.

 

Și nu vă așteptați la suma asta.

Nu. Mai ales că, în acel moment, nu aveam încă ONG-ul; eram doar două fete – eu și o prietenă – care voiau să ajute. Nu am făcut niciun giumbușluc mediatic, pur și simplu oamenii au rezonat cu cauza asta. Au fost peste 400 de donatori și asta ne-a dat foarte multă încredere.

Atunci mi-am dat seama că o să avem bani să oferim pachete cu absorbante pe termen mai lung, regulat, mai multor persoane, și că ar fi bine să facem și o asociație, ca să putem crește. Deci, practic, implicarea donatorilor ne-a dat curajul să ne constituim într-o formă legală în vara lui 2018. Așa a apărut Pe Stop.

 

Aveți și donatori bărbați?

Am avut și avem în continuare o proporție, deși mai mică decât a femeilor. Nouă ne este mai ușor să rezonăm pentru că fiecare dintre noi a fost, la un moment dat, în impas din cauza menstruației și știm cum este. Îmi aduc și acum aminte, eram la Gura Portiței când mi-a venit menstruația și nu mă așteptam. Nu știu dacă ai fost acolo…

 

Ba da, dar cu mulți ani în urmă.

Ei, acolo e un singur magazin cu un vânzător. Dar vânzătorul nu e prezent chiar tot timpul. Și iată-mă la Gura Portiței, total nepregătită. A fost o jumătate de oră în care am căutat disperată soluții. Sigur, în final am găsit ce aveam nevoie.

Când am început cu asociația m-am gândit deseori la momentul acela și la cum e fii în situația asta cinci zile pe lună, în fiecare lună. Mai ales dacă nu ai bani și nu are cine să te ajute. Dacă pentru mine a fost atât de neplăcut și de jenant să fiu în situația asta jumătate de oră, o dată în viață… Cred că de aceea reacționează femeile la campanii pe acest subiect.

 

Irina Vasilescu Asociatia Pe Stop
Foto: Deon Black / Unsplash

 

Știu că nu te ocupi singură de asociație, ai și început să vorbești la plural la un moment dat.  

Așa e, suntem mai mulți. Am avut ocazia să fiu singură în proiectul ăsta doar în primele două sau trei săptămâni, cel mult, după care lumea a început să se alăture. Prima a fost Alexandra (n.red.: Alexandra Tănase, vicepreședinte Pe Stop), ea a zis că vrea să ajute și să se implice. Eu eram destul de stresată pentru că nu știam exact ce îi pot oferi sau ce îi pot cere. Mi-a spus că nu-i pasă și că vrea doar să ajute. Și așa am ajuns să înființăm asociația, cu încrederea ei necondiționată în proiect, deși atunci n-aveam nici un fel de date, nu știam la ce să ne așteptăm.

 

Sunt aproximativ un milion de fete și femei în România care sunt afectate de fenomenul de sărăcie menstruală.

 

La ce fel de date te referi?

Eu, în naivitatea mea, îmi imaginam că, dacă caut suficient, o să aflu câte persoane fără adăpost sunt în București, câte dintre ele sunt femei și unde le pot găsi. Dar n-a fost deloc așa.

Deci am început 2018 și cele mai noi date pe care le am obținut – după luni de căutare – au fost de la o altă asociație foarte mare, Samusocial, care se ocupă cu persoanele fără adăpost. Ei făcuseră un studiu orientativ în 2009. Iar noi am luat niște date de la Eurostat din 2018-2019 (sunt cele mai recente), le-am coroborat cu cele de la Institutul de Statistică și așa am reușit doar să facem niște estimări.

Date concrete nu avem, mai ales despre oamenii fără adăpost. Sunt extrem de mobili și nimeni nu prea își bate cap cu ei pentru că nu au buletin: dacă nu au buletin, nu votează, dacă nu votează, nu contează… E foarte greu să-i găsești și foarte puțină lume are un interes real să-i găsească. Asta am aflat ulterior, dar cu estimările acelea de la INS și de la Eurostat am ajuns noi la concluzia că sunt aproximativ un milion de fete și femei în România care sunt afectate de fenomenul de sărăcie menstruală.

 

Deci nu sunt neapărat oameni ai străzii.

Nu. Sunt femei care au posibilități foarte reduse. Sigur, la un pol sunt persoanele astea care efectiv dorm pe stradă, dar sunt puține; apoi, sunt persoane care stau în ceea ce ele numesc “case abuzive” (care, conform legii, sunt ocupate abuziv; sunt case abandonate). Oamenii de aici de obicei nu au electricitate și nici apă curentă, ceea ce este o mare problemă pentru igiena și sănătatea lor. Deci folosesc casele strict ca pe un adăpost fizic. Apoi sunt persoanele care stau într-un soi de chirie oficială sau neoficială: de exemplu, într-o garsonieră în Ferentari locuiesc mama, tata și șase copii. Deci sunt niște tipuri diferite de sărăcie.

Am dat un exemplu de la oraș, dar la sat arată altfel sărăcia. Dar da, ca să revin la observația ta, nu lucrăm doar cu femei fără adăpost. Lucrăm cu fete și femei vulnerabile, aflate oriunde pe axa asta a sărăciei.

 

Adesea am întâlnit pe stradă niște oameni cu niște resurse fantastice.

 

Irina Vasilescu / Pe Stop
Foto: Maria Cârstea / Asociația Pe Stop

Și cum le-ați găsit pe aceste femei?

Cu ajutorul lor. Prima oară, o fată care stătea pe stradă mi-a dat numărul de telefon și așa am putut s-o sun înainte să vin. Ea și-a anunțat prietenele. Și ele au fost foarte implicate.

Adesea am întâlnit pe stradă niște oameni cu niște resurse fantastice. O persoană de la gară, de exemplu, ne-a condus în niște case abandonate unde erau o mulțime de oameni amărâți. Ei, la rândul lor, ne-au luat de mână și ne-au dus deschis alte uși, care altfel nu s-ar fi deschis. În primul rând, n-am fi știut de ele și, chiar dacă am fi știut și am fi bătut la ușile alea, nimeni nu ar fi avut încredere să ne deschidă. Dar așa, venind cu cineva din comunitate, am putut să lărgim grupul beneficiarilor.

Uite, una dintre femeile fără adăpost primea duminica o masă caldă de la o biserică. Era singura masă bună pe care o primea, dar, dacă noi veneam duminica să împărțim absorbante, renunța la mâncare doar ca să vină cu noi, să ne ducă în cartier, la alte persoane în nevoie.

 

Ce înseamnă munca ta în perioada asta?

Înseamnă mult mers prin țară. Ținem cursuri de igienă menstruală și distribuim pachete participantelor la cursuri. Cursurile noastre sunt potrivite și pentru cei care nu știu să scrie și să citească, dar uneori a trebuit să le adaptăm și mai mult, pentru că lipsa de educație era atât de mare, încât aproape simțeam că nu vorbim aceeași limbă. Și distribuim în București cam 400 de pachete cu absorbante în fiecare lună.

 

Tu ești președinta asociației. De ce mai mergi pe teren?

Simt că munca pe teren mă menține sănătoasă la cap, mai ales cursurile. Îmi place foarte mult să țin cursuri. Așadar, merg în Maramureș, merg din Constanța, merg în București pe teren, lucrez cu echipa de comunicare.

Tot eu lucrez pe partea legislativă, avem o lege care se plimbă prin Parlament și jobul meu este să mai trag de legiuitori, deși ei au venit ei cu ideea asta.

Uneori mai merg și în școli pentru că s-a implementat un proiect pilot prin care sunt distribuite absorbante în niște școli cu mulți copii vulnerabili din sectorul 6. Inițiativa aparține unei alte asociații, Iele-Sânziene. De aceea am fost în școli, ca să vorbim cu copiii ca să normalizăm un pic apariția absorbantelor, care inițial au fost subiect de distracție, de jumulit și de lipit pe pereți.

 

Menstruația este un subiect tabu, dar este tabu doar pentru că noi îl ocolim și ne simțim așa, foarte jenați. (…) În general, atitudinea e destul de relaxată, atâta timp cât deschidem conversația pe tema asta.

 

În școli ați vorbit doar cu fetele?

Nu. Am vorbit cu toată lumea. Dar depinde de subiect: cursurile care au ca obiect să învățăm despre menstruație (ce produse să folosim, cum să ne îngrijim) le facem doar cu fetele. Dacă vrea vreun băiat să participe și fetele sunt de acord, e OK. Dar despre apariția absorbantelor în școli am vrut să vorbim și cu băieții, pentru că lor li se păreau mai exotice, ei erau mai curioși.

Am vorbit cu toată lumea împreună și a fost chiar OK. Mai ales că nu era vorba despre detalii anatomice, ci despre atitudine. Am făcut niște experimente cu absorbante ca să se termine cu curiozitatea asta și să înțeleagă că fetele chiar au nevoie de ele.

Cred că avem așteptări prea mici de la oamenii cu care lucrăm, pentru că elevii au fost mult mai deschiși și mai relaxați și mai bucuroși să primească informațiile astea decât îmi imaginam eu. Într-adevăr, menstruația este un subiect tabu, dar este tabu doar pentru că noi îl ocolim și ne simțim așa, foarte jenați. Odată ce ai deschis subiectul, cel puțin la oraș, lumea îl acceptă destul de ușor.

 

Deci la țară e diferit.

E un pic mai complicat. Dacă făceam un curs afară, de exemplu, și mai trecea câte un bărbat – chiar și la 20 de metri de noi-, simțeam cum se crispează toată lumea. Unele femei spuneau: “Doamna, să nu vorbim acum, că, uite, e un bărbat acolo.” Deci chiar este un subiect foarte sensibil.

Pe de altă parte, când mergem în Ferentari, sunt niște băieței care încep sa urle printre blocuri: “Au venit fetele cu tampoaneeeee!”, e un mod prin care-și cheamă mamele și surorile. În general, atitudinea e destul de relaxată, atâta timp cât deschidem conversația pe tema asta.

 

Asociația Pe Stop Irina Vasilescu
Foto: Maria Cârstea / Asociația Pe Stop

 

Cum ai ajuns la concluzia că trebuie să organizezi cursuri de igienă menstruală?

M-am gândit că asociația noastră oferă aceste pachete cu produse de igienă menstruală, cu absorbante, cu chiloți, gel, dezinfectant de mâini. Dar ce se întâmplă dacă luna viitoare nu mai avem bani? Înseamnă că am ajutat niște femei câteva luni și, dacă nu mai avem resurse, ele vor fi exact în locul în care erau când le-am cunoscut. Cum putem să facem ca întâlnirea cu noi să lase o urmă care să nu se mai șteargă, indiferent ce se întâmplă cu noi după aceea?

Așa mi-am dat seama că e nevoie de cursuri, doar că era complicat. A durat până am obținut informațiile, până le-am verificat cu medici și am făcut o broșură. Dezavantajul broșurii, desigur, este că le ajută doar pe femeile care știu să citească.

Abia în toamna lui 2019 am putut să facem pentru prima oară un curs – sună academic, dar de fapt e un dialog, o interacțiune. Și obiectivul este foarte simplu: vrem ca femeile și fetele să înțeleagă ce se întâmplă în corpul lor la nivel de bază. De ce au femeile menstruație? Ce se întâmplă în corpul lor? Ce e normal și ce nu? Asta e o problemă foarte mare, pentru că trebuie să știm când este nevoie de doctor. Iarăși, îngrijirea neigienică la menstruație duce poate să ducă la probleme de la mici la foarte mari.

 

Cum te întorci acasă după ce te duci în comunitățile astea sărace?

Obosită și liniștită. Asta e ceva nou: în primul an mă întorceam adesea extrem de lovită și șocată, pentru că vedeam niște lucruri care ieșeau din orice sferă a înțelegerii mele. Deși eu am lucrat în ONG-uri toată viața mea de adult, realitatea de pe stradă este extrem de dură și uneori șocantă.

Dar, cum ziceam, m-am obișnuit în timp. Pentru fiecare lucru pe care îl facem mi se pare că apar alte cinci probleme, care sunt mult mai greu de rezolvat, și asta poate fi descurajant. Însă în ultima vreme sunt atentă în special la ce putem face noi acum. Problema pe care o putem rezolva noi acum. Și atunci, toate celelalte lucruri pe care le văd în jurul meu și care li se întâmplă oamenilor de acolo nu mă mai afectează atât de tare. Cred că e un fel de cinism. Am dezvoltat o sensibilitate selectivă și sigur că sunt încă lucruri care ajung la mine și mă afectează, dar, în principiu, atâta timp cât eu sunt împăcată cu mine și cu munca noastră, sunt liniștită.

Sigur că nu lucrăm în vid și că uneori lucrurile sunt interconectate. Dacă o persoană are o problemă pe care n-o putem rezolva, încercăm să o trimitem la altcineva. Există un soi de rețea informală de ONG-uri și încercăm să găsim pe cineva care să ajute.

Răspunsul scurt ar fi că mă întorc destul de obosită și mulțumită de pe teren. Mă simt mult mai prost când trebuie să lucrez la laptop toată ziua.

 

Ai vorbit mai devreme și despre un proiect de lege. Îmi dai mai multe detalii?

Inițiativa a venit de la deputata Oana Țoiu, care atunci era șefa Comisiei de muncă și protecție socială. Rolul nostru și al altor ONG-uri pecializate pe probleme feminine a fost de consultanță la crearea legii. Noi am venit cu experiența noastră de pe teren, ei au scris legea. Acum, legea merge de la o comisie la alta, dintr-o cameră în alta.

Concret, e vorba despre vouchere de 15 lei pe lună pentru fetele înscrise în învățământ care primesc burse sociale. Așa se selectează persoanele care merg la școală și care sunt vulnerabile. Sigur că sunt multe persoane care nu merg la școală și sunt vulnerabile, dar este un început.

 

Când eram angajata altcuiva, mi-era foarte frică să imaginez viața fără salariu. 

 

Ultimul tău job a fost tot într-o asociație. Cum ai luat decizia de a-ți da demisia dintr-un loc singur și de a încerca pe cont propriu?

A fost înfricoșător. Când eram angajata altcuiva, mi-era foarte frică să imaginez viața fără salariu. Dar am aplicat la o bursă pentru ONG-uri în Statele. Am luat bursa asta, m-am dus în State și asta mi-a dat încredere. M-am gândit că, dacă Departamentul de Stat din SUA are încredere în mine, poate ar fi o idee să încep să am și eu încredere în mine și să nu mă mai ocup de Pe Stop doar în weekend-uri și seara. Când m-am întors din State, mi-am dat demisia. Am plecat și am trăit din nimic câteva luni. Aveam niște economii personale, dar venituri zero. Mi-am dedicat tot timpul asociației, apoi am obținut o finanțare care mi-a permis să-mi acord un salariu simbolic, am angajat încă o persoană și, de acolo, lucrurile au devenit mai oficiale și instituționalizate.

 

Sunt oamenii reticenți când află că și cei care lucrează în ONG-uri primesc salarii?

Sunt reticenți cei mai puțin educați în domeniul ăsta, cei care poate nu s-au implicat foarte mult în viața unei asociații. Am avut inclusiv prieteni destul de apropiați care au fost șocați că un ONG are salariați. Dar sunt lucruri care trebuie făcute zilnic sau săptămânal. De gestionat relații. Lucruri pe care nu le poți cere voluntarilor. Și, dacă vrei ca o asociație să fie sănătoasă și să poată face o muncă la un anumit nivel, oamenii trebuie să se implice – unii, chiar full time. Dacă se implică full time, trebuie să își plătească facturile. De fapt, lanțul logic nu e atât de greu de înțeles.

De multe ori asociezi ONG-urile cu voluntariatul: te gândești, de exemplu, că faci voluntariat trei zile pe an, ajuți la niște plantări. Dar nu te întrebi și cine sunt oamenii care te cheamă, care au scris newsletterul, cei care s-au ocupat de organizare și care sunt implicați tot timpul. Ei bine, și ei au nevoie să-și hrănească copiii și să facă duș cu apă caldă. Chiar mă bucur că ai deschis subiectul ăsta, pentru că e important.

Sigur că organizațiile au obligația să fie transparente. Dacă vrei să te îmbogățești, cel mai bine este să nu te apuci de lucrat în ONG. Din punctul meu de vedere, este absolut obligatoriu să arătăm un raport la finalul anului.

 

Cum putem susține asociația voastră?

Cred că cel mai simplu e prin donațiile online – dacă se poate, cele recurente. Dar asta depinde de puterea financiară a fiecărei persoane. Toate detaliile sunt pe site. Iar dacă cineva vrea să se implice în acțiunile noastre de pe teren, poate să ne scrie – tot pe site există o secțiune care se numește Implică-te și am detaliat acolo opțiunile.
Orice fel de susținere ajută și face diferența.

 

Foto pricipală: Alex Damian / Asociația Pe Stop 

Pentru mai multe idei și momente surprinse în fiecare zi, urmărește-mă pe Instagram, @maracoman

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri. Continuarea navigării reprezintă acceptul dumneavoastră. Pentru mai multe detalii despre gestionarea preferințelor privind cookie-uri, vedeți Politica de utillizare cookie-uri

Sunt de acord