Am postat în social media despre o stație de călcat de la Braun, iar prietenele mele au început să-mi scrie în privat.
„Chiar e bună?”, „Dar oare nu e grea?”, „O folosești și vertical sau doar pe masa de călcat?”
M-au întrebat și dacă mai e valabilă reducerea de 30% cu codul MARA30 – da, este, iar reducerea e pentru ORICE produs de aici, nu doar pentru stațiile de călcat. Ci și pentru airfyers, grătare, mixere și tot așa.

Dar, revenind la stația de călcat, am decis că întrebările astea merită un răspuns detaliat, mai ales că știu cum e. Și eu am vrut să aflu, la un moment dat, ce plusuri și minusuri are o stație de călcat. Și, în afara site-urilor oficiale, n-am găsit prea multe pe internet.

Ce țin să spun din start este că eu aveam deja o stație, cumpărată acum 10 ani, de care eram mulțumită. Sigur că mi-am imaginat că, în toată perioada asta, tehnologia a evoluat; dar nu credeam că e posibil să fie o mare diferență. Ei bine, asta a fost surpriza cea mare – să aflu că da, chiar e o mare diferență: stația cea nouă, Braun CareStyle 9 e mult mai puternică și, implicit, calcă mai ușor și mai bine.

Prima dată când am testat-o tocmai primisem un colet cu niște rochii și voiam să fac o filmare. N-aveam niciun chef să scot masa de călcat, așa că am pus stația în priză și am folosit-o vertical, ca pe un steamer, sperând să îndrepte cât de cât rochiile noi, ca să le pot filma.
Am fost uimită: le-a călcat impecabil, doar vertical, pe toate. Și, cu o singură excepție, erau toate din bumbac.

A urmat și testul suprem: cu masa de călcat întinsă și niște cămăși mai încăpățânate. A fost momentul în care am putut să testez diverse moduri de călcat, de la iCare (potrivit pentru majoritatea țesăturilor) la Turbo, care înseamnă temperatură mai mare și putere maximă a aburului, potrivită pentru materiale mai dificile.

Nu că mi-a plăcut; m-a uimit. Mi se pare muuult peste ce aveam înainte, calcă ușor și foarte bine.

Sigur, sunt avantaje și dezavantaje, iar răspunsul ține, cu siguranță, de niște detalii subiective și de obiceiurile fiecăreia.
Eu, una, folosesc de ani de zile și steamer, și stație de călcat. E evident că mi se par utile ambele. Însă am cunoscut oameni cărora nici măcar nu le-a trecut prin cap să folosească vreodată un steamer sau, la polul opus, cei care s-au obișnuit cu fierul de călcat clasic și nu vor să încerce altceva.
Așa că m-am gândit că ar fi util să trec în revistă plusurile și minusurile stației mele de călcat, Braun CareStyle 9.

• E foarte puternică. Știu că am menționat asta deja, dar mi se pare că e principalul ei avantaj. Are o tehnologie care se numește PowerSteam, aburul e foarte fierbinte și puternic, ajunge la un debit de abur de 750g/minut, deci calcă rapid chiar și materiale dificile, fără să insiști.
• În modul Turbo scoate tot aburul din lume, te calcă și pe tine, nu există material încăpățânat care nu poate fi îndreptat.

• Se oprește automat. Zic asta pentru că eu chiar am plecat de acasă și am uitat fierul de călcat în priză. Din fericire, totul a fost OK, dar nu vreau să mai trec vreodată prin asta.
• Se curăță singură-singurică. Spre deosebire de alte modele mai vechi, Braun CareStyle9 știe când are nevoie de decalcifiere și face asta automat, în 2 minute. Nu e deloc ceva obișnuit, ba din contră: momentan este singura stație din lume cu această tehnologie.
• Nu-ți strică hainele și nu lipește materialele pentru că are diverse moduri de călcat. De exemplu, iCare e pentru orice fel de țesătură, chiar și pentru cele foarte delicate. Nu riști nici cu voalul, nici cu mătasea. Mie asta mi se pare extrem de important, că mereu stăteam cu grijă și nu mă apucam de călcat până când nu făceam un test undeva pe dos, pe vreun tiv.

• „Fierul” în sine e ușor, adică nu te doare mâna nici când îl folosești în poziție verticală. Iar pentru asta există un motiv: a primit 5 stelepentru ergonomia sa superioară. Cu alte cuvinte, are cel mai bun rating posibil. Designul mânerului reduce tensiunea de la nivelul încheieturii și favorizează o poziție naturală a mâinii. Practic, e confortabil să calci.
• Dacă tot am ajuns la călcatul vertical și la tehnologia asta de adaptare a temperaturii, e bine de știut că poți călca perdelele după ce le-ai pus la geam 😊. Iar cearceaful cu elastic poate fi călcat direct pe pat, ceea ce mi se pare de super ajutor.
• În modul autosteam, mânerul reacționează intuitiv la fiecare mișcare și eliberează automat cantitatea ideală de abur, fără să fie nevoie să apeși pe vreun buton. Asta se întâmplă și când calci orizontal, și când calci vertical (perdele, draperii sau haine pe umeraș). Practic, tehnologia Auto Steamdetectează mișcările fierului în orice direcție și menține un flux constant de abur.

• E mare sau nu? Iată o întrebare la care răspunsul nu poate fi decât subiectiv. E mai mare decât un fier de călcat clasic. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că folosește abur puternic, deci are nevoie de apă și de rezervor. Dar mie nu mi se pare că dimensiunea ei e o problemă. De altfel, mie îmi place CareStyle9 și pentru că are un format vertical, e mai ușor de depozitat și de mutat dintr-un loc în altul.
• Stația mea are un rezervor de 2 litri de apă, de ajuns pentru câteva ore bune de călcat.
• Prețul stației este mai mare decât cel al unui fier de călcat clasic. Dar aveți de ales dintre 8 modele de stații de călcat de la Braun, iar prețurile pornesc de la 799 lei – care înseamnă 559 de lei dacă folosiți codul MARA30 (care vă aduce o reducere de 30%).
  Găsiți pe site toate modelele și toate detaliile.

Ar mai fi de spus lucruri despre talpa FreeGlide 3D, inspirată de placa de snowboard (datorită formei, nu se „împiedică” de nasturi), despre materialul dur din care e făcută, despre sistemul de blocare, dar cred, totuși, că am atins punctele esențiale. Și mă puteți întreba oricând dacă am omis ceva important.

După cele de mai sus, concluzia mea e clară: da, merită. Și spun asta pentru că mie nu-mi plăcea să calc, iar asta s-a schimbat. Acum, să nu exagerăm, călcatul n-a devenit brusc o nouă pasiune, dar nu mai am oroare de treaba asta. Și nici nu mai durează jumătate de oră să calc o cămașă.
Mi se pare important că pot să calc rapid, că nu trebuie să trec cu fierul de cinci ori peste o cută, că nu stric materialele delicate și că, în final, hainele arată impecabil.

Ei bine, cam asta e povestea mea. Sunt curioasă ce experiențe aveți voi cu călcatul și dacă vă regăsiți sau nu în ce-am povestit eu aici.

The post Stația de călcat – merită sau nu? appeared first on Mara Coman.

Parcă nu se mai termină.

Mi se pare că n-am mai avut perioade de liniște de la pandemie încoace. Liniște însemnând stabilitate economică și politică, lucruri previzibile pe toate planurile, eventual și pace la granițe.

Știu că poate fi mai rău și da, sunt fericită că nu cad bombe din cer. Dar nu e tocmai roz nici succesiunea asta de pandemie, război, alt război, inflație, alegeri pe muchie de cuțit, criză economică, iar inflație, cel mai slab leu din istorie.

Oricât aș încerca să-mi păstrez optimismul, sunt și zile în care nu reușesc – iar aceasta este una dintre ele.

Mă simt ca în 2020, când nu mă mai puteam uita la știri. Nici acum nu mă uit, dar le citesc și nu, nu găsesc nimic care să mă facă să sper.

Cine are vești bune să le lase în comentarii. Nu știu de ce, cred că nu sunt singura care are nevoie de ele.

Foto: Unsplash.

The post Aș avea nevoie de o pauză appeared first on Mara Coman.

Primesc un SMS de la un număr pe care nu-l am în agendă. Cineva care spune că lucrează la firma X și care vrea să-l ajut să recupereze o parolă (ceva legat de un cont de social media).

Nimic special până aici. Dar ce legătură am eu cu firma X? Ei bine, cam în toată viața mea profesională am avut diverse colaborări, ca freelancer. Cele mai multe pe zona de comunicare, PR, creație. Un astfel de proiect am avut, cu mulți ani în urmă, și cu X. S-a încheiat la un moment dat fără drame și asta a fost.

Totuși, în acea perioadă, X și-a dat seama că are nevoie și de alte servicii pe care nu i le puteam oferi. I-am recomandat o prietenă, au lucrat împreună o perioadă.

De la un anumit moment, X a început să-i plătească facturile cu întârziere. Apoi, o factură la două luni. În felul ăsta s-a adunat o sumă destul de mare. La întâlniri, clientul își cerea scuze, promitea că e doar o perioadă, că sigur va plăti. Nu i-a spus femeii că e nemulțumit, că ar vrea să întrerupă colaborarea, dar avea aceste întârzieri cu plata.

După vreun an și jumătate, X a decis totuși să pună pe hold această relație profesională și a promis, din nou, că va plăti facturile restante. Nu s-a întâmplat niciodată.

Cert e că această companie, pe care eu am recomandat-o cu încredere unui om apropiat, a dat o țeapă mizerabilă. Doar așa, pentru că a putut.

Tot ei (sau cineva care lucrează la ei) au nevoie acum de ajutorul meu.

Voi cum ați reacționa în această situație?

Pentru mine decizia a fost foarte ușoară: nu mai am acces la contul respectiv, deci nu i-aș putea ajuta nici dacă aș vrea.
Dar dacă aș fi putut? Oare ce-ar fi trebuit să fac?

Sigur, ne putem gândi că nu mi-au creat un prejudiciu mie, direct. Dar au făcut-o față de un om care-mi era apropiat și care a avut încredere să lucreze cu ei și datorită mie.

Aveam o colaborare cu un brand care crea și vindea niște piese foarte scumpe. Patron român, o doamnă foarte elegantă, care locuia iarna în țările calde și vara într-o capitală europeană foarte cunoscută.

Relația asta s-a consumat foarte repede, în sensul că am lucrat împreună șase luni. M-a plătit doar pentru trei.

Colaborarea consta într-un mix de servicii care se încadrează în zona de creație și comunicare. Acum, partea cu creația e dificilă, că trebuie să fii pe aceeași lungime de undă. Nu e ceva corect sau incorect – bine, poate fi, dar la un nivel foarte slab.

Era clar că noi nu rezonam. Pe de-o parte pentru că nu primeam nici brief, nici feedback. Doar „nu-mi place”, fără să aflu ce nu-i place. Trebuia să ghicesc eu. Practic, refăceam materialele încercând să-mi imaginez ce avea în minte persoana respectivă.
Dar am mai văzut, se mai întâmplă.

După trei facturi neplătite, mi-am dat seama că n-o să facem mare brânză împreună. Așa că mi-am văzut de ale mele.

Doar că, într-o zi, mă sună cineva de la biroul doamnei să-mi dea ceva de făcut. Asta, în contextul celor trei facturi neplătite și nici un semn, da? Pentru că doamna antreprenor răspundea numai când avea chef și doar pe mail.

Omul care mă sunase n-avea nicio vină. El primise o sarcină: sun-o pe Mara să facă aia și aia. Dar pur și simplu n-am putut să-mi ascund uimirea și am spus, sincer, că eu habar n-am dacă mai lucrăm împreună. Ba chiar aveam impresia că nu. Și l-am rugat să mă anunțe în cazul în care află ceva, că eu nu reușeam să mai iau legătura cu „doamna”.

Desigur că lucrurile s-au terminat acolo, dar ce m-a șocat e faptul că cineva care nu mă plătise și care știa că nu mă va mai plăti niciodată s-a gândit să mai profite un pic de banii ăia pe care nu mi i-a dat.

Cât tupeu să ai?

N-am recuperat suma aia niciodată. Contract pe o firmă din Elveția, cantonul Zug, e foarte clar că n-am fost nici prima, nici singura care a lucrat pe gratis pentru doamna respectivă.

Au mai fost, de-a lungul anilor, niște pățanii, dar mai puțin răsunătoare.
Unii pentru care am lucrat un site, parcă, și care n-au mai răspuns la telefon în mijlocul proiectului. Mă mai sună uneori unul dintre asociați, din greșeală. Probabil că are două Mara în telefon.
Mă distrez de fiecare dată când îi răspund: e foarte încurcat și nu știe cum să închidă mai repede, să nu cumva să-i cer banii!

Un alt domn, tot cu firmă în Elveția, avea un contract super mișto: primeam 50% din bani la jumătatea proiectului și restul la final. Chiar m-am bucurat când am văzut clauza asta în contract. Și o mai și propusese el.

Doar că m-am bucurat degeaba: omul nu-și termina niciodată proiectele. Avea idei, începeam să lucrez, plătea 50%, apoi venea cu zeci de modificări și nu finaliza nimic. Mă rog, mi-am dat seama că e un tipar și i-am urat succes.

Hai că m-am răcorit :).

Voi cum stați la capitolul ăsta? Vi s-a întâmplat ceva similar sau ați avut norocul să lucrați doar cu oameni corecți?

Foto: Unsplash.

The post Cum e să muncești și să nu fii plătit appeared first on Mara Coman.

M-am tot gândit dacă să scriu textul ăsta pentru că, sincer, mă tot încerca o senzație de jenă. Cred că e moștenită din copilărie, de pe vremurile în care era rușinos să vii de la școală cu păduchi sau să te cerți cu soțul. Dar, la o simplă căutare pe net, o să vedeți că până și Vogue a scris despre molii. Iar realitatea e că dulapurile cu haine din lână, cașmir și mătase atrag moliile ca un magnet.

Eu stăteam liniștită, mă uitam la un film, când am văzut zburând „un fluturaș”. M-am panicat nu doar pentru că am multe haine din lână (de la pulovere, sacouri și paltoane, până la șosete și maiouri), ci și pentru că îmi este silă de orice fel de dăunători. Mi-era rău doar la gândul că am niște insecte în dulap care-mi mănâncă hainele.

Primul lucru pe care l-am făcut a fost să comand spray-uri și pernuțe cu gel din acelea cu lavandă. Apoi am făcut research pe internet și am aflat că le-am comandat cam degeaba.

Practic, spray-ul omoară doar moliile mature, pe alea pe care le vedem noi zburând. Însă nu ele ne mănâncă puloverele, ci niște larve mici și aproape invizibile. Ei bine, drăcoveniile alea mici nu mor nici de la pernuțele cu gel, nici de la spray (decât dacă se întâmplă să aibă contact direct).

Concret, indiferent câte pernuțe cu Raid puneți în dulap, larvele nu mor – o să vă mânânce puloverele în continuare, dar mai cu scârbă, așa.

Descurajată de această informație, mi-am sunat niște prietene, gândindu-mă că poate au trecut prin asta și au găsit vreo soluție. Răspunsul tuturor a fost: „Aaa, și la mine mai apar din când în când. Și atunci dau cu un spray și închid ușa.”

Am vrut să aflu dacă vreuna dintre aceste prietene care a găsit molii în dulap a reușit să scape definitiv de ele. Răspunsul a fost negativ.

Am crezut că mor!

Mă simțeam total neputincioasă: aveam un dușman invizibil (pentru că n-am văzut nicio larvă, niciodată) de care habar n-aveam cum să scap.
Așa că m-am pus pe scotocit internetul și Chat GPT-ul. După tot ce-a urmat, cred că pot să-mi dau doctoratul în molii.

Să zicem că n-aveți molii în dulap. Felicitări! Dar, pentru că e foarte greu să scăpați de bestiile astea mici, e mai sigur să faceți niște lucruri preventiv.

1. Puneți pastile cu gel de lavandă în toate dulapurile și schimbați-le la câteva luni. Se vede pe ele când încep să se consume. Și nu vă zgârciți – nu e de ajuns una pe un raft, e nevoie de două, trei, în special unde aveți haine din materiale naturale sau pe care le purtați rar. Apropo: eu aveam pastile din astea în dulap, dar nu le înlocuisem recent.

2. Raid sau Aroxol? Acestea sunt cele două branduri cu pastile-gel cu lavandă pe care le găsești cel mai des. Se pare că Aroxol are mai multe substanțe anti-molii, pe când Raid e mai mult parfum (e o informație obținută cu Chat GPT, deci nu e 100% sigură – eu am preferat să-l cred).

3. Pulverizați rafturile cu oțet cu uleiuri esențiale (și lăsați să se usuce înainte să puneți hainele la loc).
Las aici „rețeta” pe care am folosit-o eu: 100 ml oțet alb, 20 picături ulei esențial de lavandă, 15 picături ulei de cedru, 10 picături ulei de eucalipt sau mentă.

4. Nu puneți la loc în dulap hainele purtate o dată, mai ales dacă sunt din lână – sunt preferatele moliilor.
Știu bine că lâna nu se spală după fiecare purtare. Varianta pe care am găsit-o eu a fost să țin puloverul de lână purtat în afara dulapului, pe un umeraș, și să-l igienizez cu stația de călcat. La fel de bine, puteți pune bluza într-o pungă cu zip-lock și s-o țineți în congelator vreo două zile.

5. Nu uitați că moliile nu mănâncă doar lână și mătase. Un tricou de bumbac nepurtat de câteva luni, ascuns undeva, în dulap, poate fi extrem de gustos pentru aceste bestii mici.

6. Purtați-vă hainele. Moliile nu vor să fie deranjate, vor sta în colțuri din dulap în care umblați rar. Dacă aveți haine nepurtate demult, despachetați-le, aerisiți-le, schimbați-le locul.

7. Între sezoane, vidați hainele pe care nu le purtați și puneți în pungă cu o pastilă-gel anti-molii. Cei mai buni saci de vidat pe care i-am găsit eu sunt cei de la IKEA.

8. Puneți în dulap capcane anti-molii, din acelea lipicioase, cu feromoni (atenție, trebuie schimbate la vreo trei luni). Așa veți ști la timp dacă apare vreun musafir nepoftit. Recomand să luați capcane de la branduri diferite, vă spun mai jos de ce.

9. Lăsați din când în când ușile dulapurilor deschise. Moliile preferă locuri întunecoase și cu umiditate crescută.

10. Igienizați hainele pe care le cumpărați, indiferent că sunt noi sau preloved.
Poate greșesc, dar bănuiala mea e că am adus molii dintr-un magazin.
Dacă nu vreți să spălați ceva nou (că nu mai pare la fel de nou!), călcați haina vertical, cu aburi.
(Am și un cod de reducere de 30% la Braun – nu doar la produsele pentru călcat, ci la orice produs de pe acest site. Folosiți codul MARA30).

11. Nu ignorați semnele.
Știu că, atunci când găsiți o găurică într-un pulover, sperați că l-ați agățat. Sau că, dacă zboară o molie prin casă, vă ziceți că e doar o excepție. Din păcate, excepțiile astea sunt foarte rare.

1. Nu așteptați.
Niște găuri într-o singură bluză sunt de ajuns ca să începeți marele război anti-molii. Pentru că rareori e doar o bluză. Gândiți-vă că o singură molie face între 100 și 250 de ouă, deci șansele ca lucrurile să evolueze rapid sunt mari.

2. Uitați-vă atent la toate hainele.
Dacă aveți multe, cum am eu, o să vi se pară imposibil. Treceți peste disperare și luați-le la rând: întâi un raft, apoi încă unul. Nu e musai să faceți totul într-o zi.

Din ce am citit, se pare că larvele ronțăie zile bune la puloverele noastre ÎNAINTE ca noi să observăm vreo gaură. Adică mănâncă și-și stabilesc domiciliul în tivuri, încheieturi, gulere rulate – deci e posibil să nu le vedeți.
Cel mai bine e să puneți bluzele în lumină, așa sunt șanse mai mari să vedeți dacă au vreun defect. Iar atunci când găsiți ceva cu găurele, țineți minte unde a fost depozitat și uitați-vă atent la toate hainele din jur.

3. Aspirați fiecare raft și fiecare dulap. Apoi, folosiți mixul de oțet cu uleiuri esențiale și/sau un insecticid pentru molii.
De ce să aspirați? Pentru că e posibil să fie ouă sau larve – eu, una, n-am văzut niciuna cu ochiul liber, nici măcar când am găsit un pulover cu găurele.

4. Insecticid pentru molii: aici am stat și am căutat mult, pentru că, așa cum spuneam, se pare că nici Raid, nici Aroxol nu omoară larvele și ouăle.

Deci e important de știut că nu orice produs pe care scrie anti-molii e eficient când aceste insecte afurisite se înfruptă deja din cașmirurile noastre scumpe.

Varianta pe care am găsit-o eu se numește Clean Kill, un spray cam scump pe care l-am comandat online. E tot de contact, dar părea ceva mai serios decât clasicele spray-uri parfumate cu lavandă. Am dat cu el pe toate rafturile dulapurilor și am pus hainele la loc după ce s-au uscat. Nu sunt 100% convinsă că am scăpat de molii datorită lui, dar trebuia să fac ceva.

E posibil să găsiți și alte variante, dar eu sunt mereu atentă să nu iau ceva toxic pentru animalele de companie (deși nu stau prin dulap, dar am preferat un risc mai mic).

5. Cum scăpați de larve și ouă?

Sunt 5 moduri:

• duceți toate hainele la curățătorie chimică;
• le congelați pentru câteva zile;
• le spălați și apoi le uscați în uscător, la cea mai înaltă temperatură;
• le vidați, că nimic nu trăiește fără aer;
• le călcați tot la temperatură mare.

Când am citit asta, am crezut că plâng. Mi-ar fi fost imposibil să duc toate hainele la curățătorie, ca să nu mai zic de congelat. Eu am un congelator normal, unde să le pun?

Vă imaginați ce înseamnă să speli TOT, să pui la uscător TOT sau să calci TOT?

După ce-am terminat cu plânsul, m-am apucat de treabă, pe rând, în funcție de cât timp aveam într-o zi.

Am umplut un raft din congelator cu niște piese la care țineam eu mai mult. Știam că acolo vor fi la loc sigur.

Am luat la rând puloverele și sacourile groase din lână, le-am călcat vertical cu abur fierbinte, le-am lăsat să se zvânte și apoi le-am pus în saci de vidat cu pastile de Aroxol. Noroc că eram între sezoane, oricum ar fi trebuit să depozitez hainele din lână.
Cu sacii de vidat haine aveți o singură grijă: unii mai răsuflă. Atunci trebuie schimbați, ca să nu prindă umezeală.

Cireașa de pe tort: am și paltoane din lână. Pe ele le-am scos în curte într-o zi cu soare. Apoi, la vidat și cu ele.
Am spălat restul hainelor și le-am uscat în uscător, având grijă să le pun pe rafturi deja aspirate, date cu oțet, cu Clean Kill și pline de pastile cu lavandă.

E un întreg proiect. Durează zile întregi, dar, sincer, nu știu dacă există altă soluție.

6. Cum știți că ați scăpat de molii?
Asta mi s-a părut cel mai greu. Pentru că, dacă nu dați peste o bluză cu găurele și nu zboară nimic prin casă, aveți impresia că e totul OK. Însă larvele trăiesc și vă mănâncă hainele câteva săptămâni, chiar o lună, abia apoi se transformă în fluturi.

Aici intervin capcanele pentru molii și răbdarea. Răbdarea pentru că, de exemplu, la mine pe-acasă zbura liniștită o molie în timp ce capcanele cu feromoni erau goale. Așa că am cumpărat mai multe branduri. Au funcționat cele de la Bros, dar nu știu dacă e o regulă. Poate aveți voi molii mai fancy :).

Ideea e așa: prietenele mele îmi ziceau să caut „cuibul”. Acum, din fericire, eu n-am găsit niciun cuib. E clar că nu era o invazie în toată regula :). Dar am pus capcane în dulapuri și în afara lor. O vreme am găsit acolo cam o molie, cel mult două pe săptămână, semn că nu scăpasem.

Capcanele astea cu feromoni trebuie schimbate o dată la 3 luni – eu obișnuiam să scriu data pe ele.
În cazul meu, abia după 6 luni n-am mai văzut niciun „fluturaș” în capcane. Au trecut alte 6 luni de atunci și încă am emoții de fiecare dată când mă îmbrac cu un pulover din lână.

În tot acest timp am pus mereu pastile cu lavandă, am mai dat cu uleiuri esențiale și, ocazional, Clean Kill. Am încercat să-mi port hainele, să nu le las mult timp neatinse, în dulap, să nu le mai înghesui prea tare (dar asta încă e o provocare).

OK, și naftalina?

Din câte am citit, naftalina chiar funcționează. Însă e toxică și n-am avut nici un chef să risc.

Acestea fiind zise, sper ca acest articol lung să vă ajute, indiferent că v-ați trezit cu molii în casă sau vreți doar să preveniți așa ceva. Și, ca om trecut prin asta, vă sfătuiesc să preveniți, că tare greu scapi de ele după.

Foto: Unsplash.

The post Cum să scapi de molii pe bune appeared first on Mara Coman.

Eram într-o farmacie din cartier când am auzit două femei vorbind despre cazul lui Cristian Andrei (care practica psihoterapia fără să aibă atestat și studii în domeniu și care este acuzat de agresiuni sexuale împotriva a 15 femei).

Cele două femei erau șocate să afle ce a făcut acest om, ba au scăpat și un „Doamne ferește!” și au încheiat cu „Dar și fetele astea de ce au zis abia acum?”.

Sunt convinsă că nu e prima dată când auziți această întrebare, aparent nevinovată și care e deseori folosită pentru a discredita victima. Tot ea e de vină, că n-a spus.

Recunosc că sunt puține afirmații care mă înfurie mai tare și că pur și simplu nu-mi vine să cred că, de fiecare dată când apare în presă un astfel de scandal, sunt sute și mii de oameni care comentează în social media și dau vina pe victimă. Multe dintre cei care acuză și care pun această întrebare nevinovată, „de ce tocmai acum?” sunt femei.

Ei bine, unul dintre motivele pentru care victimelor le e greu să spună prin ce au trecut sunteți chiar VOI.
Voi, cei care le acuzați tot pe ele, le spuneți că aveau fusta prea scurtă, că au ele ceva de obținut din asta, că le-a și plăcut dacă au suportat atât. Voi, curajoșii din spatele tastaturii, care l-ați fi pălmuit pe agresor, l-ați fi pus la punct, ați fi chemat imediat poliția, ați fi făcut dreptate.

Dar, sigur, acesta nu e singurul motiv. Iar întrebarea din titlu este una cât se poate de serioasă și trebuie tratată ca atare.

Am rugat-o pe Laura Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, să ne spună care sunt motivele pentru care, uneori, victimele unui viol nu spun imediat ce li s-a întâmplat. Unele dintre ele, chiar niciodată.

Laura Dumitrescu: Sunt foarte multe motive. Majoritatea victimelor sunt atât de șocate de experiența prin care au trecut, încât reacționează printr-un fel de amorțire emoțională, îngheț, sunt confuze și incapabile să proceseze evenimentul imediat, se disociază. Acesta nu este altceva decât un mecanism de apărare la care psihicul recurge pentru a putea supraviețui abuzului și pentru a putea funcționa în viața de zi de cu zi.

Apar sentimentul de rușine, sentimentul de vinovăție, victimele se simt responsabile de abuz, cred că au făcut ceva greșit care să provoace agresorul, iar acest lucru aduce multă teamă să nu fie judecate de ceilalți și să nu fie respinse. Stigmatizarea socială prin etichetare sau prin marginalizare este atât de temută, încât victimele aleg tăcerea în locul unei reputații afectate.

De asemenea, sunt cazuri în care victimele sunt amenințate de agresor cu violență suplimentară sau cu alte represalii. Dacă agresorul are un rol important în viața sau în anturajul victimei (membru al familiei sau cineva apropiat) sau dacă este o persoană care are vizibilitate socială, este „respectabilă”, dezvăluirea devine și mai dificilă. În astfel de situații, victimele trăiesc cu senzația că nu vor fi crezute de familie sau de autorități și că nu le poate ajuta nimeni cu adevărat.

Pe de altă parte, există victime care sunt dependente emoțional sau material de agresor și nu reușesc să găsească nicio ieșire din această situație, acceptând să fie abuzate în mod repetat pe o perioadă lungă de timp.

În plus, mediul social sau familial din care provine victima poate să normalizeze abuzul, lucru care inhibă dezvăluirea, pentru că victimei îi este transmis mesajul că nu i s-a întâmplat nimic grav și că doar exagerează.

L.D.: Să nu uităm că, în cazul unei mărturisiri, procedura legală presupune interogatorii, examene medico-legale, chiar și expunere publică, iar toate aceste demersuri pun victimele în situația de a se reconecta la abuz și de a-l retrăi, existând riscul unei retraumatizări, care este insuportabilă pentru o persoană deja vulnerabilă.

Pentru a proteja victima de toată durerea cauzată de abuz, psihicul va folosi toate mecanismele de apărare și toate strategiile de coping pe care le are la dispoziție. Aceste strategii defensive sunt atât conștiente, cât și inconștiente și pot lua mai multe forme, printre care pe cea a uitării, a minimalizării sau a fragmentării acelei amintiri, pentru a evita contactul cu durerea.

Ținând cont de toate motivele de mai sus, este firesc să fie nevoie de timp pentru integrarea psihică a traumei, pentru ca victima unui viol să proceseze experiența și să se simtă suficient de sigură să se deschidă și să vorbească fie în terapie, fie cu familia sau cu autoritățile despre trauma prin care a trecut.

Acest comportament nu se aplică doar în cazul agresiunilor sexuale. De foarte multe ori, femeile nu vorbesc nici despre o relații toxice, relații cu parteneri alcoolici sau despre violență domestice. 

De ce tac și nu cer ajutor, deși e clar că duc o viață foarte grea?

L.D.: Motivele pe care le-am expus mai sus sunt valabile și pentru astfel de situații.

Femeile care aleg să trăiască experiențe cum ar fi relații toxice, violență domestică, partener alcoolic, se încadrează, după caz, în unul sau mai multe dintre contextele de mai sus.

Consider că rușinea, vinovația, dependența de partener și normalizarea unor astfel de comportamente din partea partenerilor în mediul din care aceste femei provin reprezintă principalii factori pentru care ele aleg să rămână într-o relație de acest fel și să nu ceară ajutor.

Poate că o parte dintre ele au crescut într-un mediu abuziv și atunci le este familiar și cunoscut acest mod de a trăi, pe care îl preferă singurătății.

Șapte femei au mărturisit că au fost agresate sexual de Cristian Andrei într-un documentar Press One.

Am fost șocată să văd câte comentarii – inclusiv din partea altor femei – sunt legate de subiectul ăsta: „De ce victimele n-au zis nimic până acum?”

Ce le împinge pe unele femei să acuze victimele?

L.D.: Astfel de mesaje vin tot dintr-o zonă de autoprotecție, negarea victimei nu este altceva decât o altă formă de apărare a psihicului în fața fricii. Aceste abuzuri ating probabil o limită de toleranță psihică a celor care reacționează prin astfel de mesaje.

Gândul care stă la baza reacției poate suna astfel: „Dacă altor femei li s-a putut întâmpla așa ceva, înseamnă că i se poate întâmpla oricui, deci și mie”. Or această posibilitate vine cu multă vulnerabilitate și se simte ca un pericol care este negat prin culpabilizarea victimei și distanțarea față de pericol („dacă victimele mint sau exagererează, atunci eu sunt în siguranță”).
Scopul distanțării este de a evita anxietatea legată de perspectiva de a deveni tu însăți victimă.

De asemenea, acceptarea posibilității că oricine poate suferi un astfel de abuz distruge credința într-o lume dreaptă, iluzia unei ordini morale, că există dreptate în sensul că atâta vreme cât nu faci tu ceva prin care să provoci, nu ți se poate întâmpla nimic rău, că vinovații sunt mereu vizibili și că răul este evident.
Oamenii au această nevoie psihică profundă de a crede că lumea este bună și sigură.

În plus, există femei care reacționează astfel dintr-o identificare inconștientă cu agresorul. Ele poate că l-au cunoscut, au primit ajutor sau l-au urmărit pe agresor, învestindu-l cu autoritate. Efectul acestei învestiri este o idealizare a imaginii acestuia, ele îl admiră atât de mult încât nu pot accepta că s-au înșelat și că el este în stare să facă ceva rău.

L.D.: Și nu în ultimul rând, nu trebuie să subestimăm lipsa de informație despre traumă și consimțământ, despre ce înseamnă un abuz și cum este el trăit de către victime. Probabil că și aceste carențe care țin de psihoeducație (neînțelegerea reacțiilor de îngheț, disociere sau întârziere a dezvăluirii) contribuie la apariția acelor mesaje acuzatoare la adresa victimelor.

Există o relație specială care se creează între pacient și psihoterapeut? Această relație ar putea avea legătură cu faptul că victimele n-au avut curaj să măruturisească prin ce trec?

Ar putea fi vulnerabile și manipulate de terapeut, în așa fel încât să creadă că e vina lor?

L.D.: Cu siguranță că există o relație specială între un pacient și terapeutul său, în sensul că, în cadrul terapiei, se creează un spațiu de încredere și siguranță, de intimitate, în care pacientul își permite să se deschidă și să fie vulnerabil.

Rolul terapeutului este acela de a-l însoți cu grijă, respect și responsabilitate în explorarea experiențelor sale, fără judecată și fără a-și impune propria agendă. Tocmai această asimetrie de roluri, în care pacientul se deschide, iar terapeutul deține poziția de autoritate profesională, face ca relația terapeutică să fie una profund sensibilă și să necesite limite etice foarte clare.

L.D.: În situațiile în care aceste limite nu sunt respectate, vulnerabilitatea pacientului poate fi ușor exploatată. O persoană care ajunge în terapie este adesea într-un moment de fragilitate emoțională, cu nevoia intensă de a fi văzută, înțeleasă și acceptată.

Dacă terapeutul distorsionează această nevoie, minimalizează suferința sau sugerează, direct ori indirect, că pacientul este responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, se poate crea o formă de confuzie și autoculpabilizare care întârzie și mai mult capacitatea victimei de a recunoaște abuzul și de a vorbi despre el.

Mai mult, dinamica de transfer și atașament specifică relației terapeutice poate face ca pacientul să acorde o încredere foarte mare terapeutului, uneori chiar mai mare decât altor persoane din viața sa. Într-un cadru sănătos, această încredere devine vindecătoare.
Într-un cadru abuziv însă, ea poate contribui la tăcere, îndoială de sine și la credința dureroasă că „este vina mea”. Prin urmare, responsabilitatea etică a terapeutului este fundamentală, iar protejarea pacientului devine o condiție esențială pentru ca relația terapeutică să rămână un spațiu de siguranță și vindecare.

În ce situație ar putea exista o relație romantică între terapeut și pacient sau fost pacient? 

În ce context ar fi permisă o relație romantică din punct de vedere deontologic?

L.D.: Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică stipulează clar ce este interzis și ce este permis din punct de vedere romantic între un psihoterapeut și pacientul său. Pentru claritate și exactitate, voi cita din acest cod.

Art. VI.8. spune că psihologii nu se vor angaja în relații de intimitate sexuală cu clienții lor, cu persoanele despre care știu că se află în relații apropiate cu clienții și nici nu vor încheia terapia pentru a nu intra sub incidența acestui standard.

Potrivit Art. VI.9., psihologii nu vor accepta în psihoterapie persoane cu care au avut relații de intimitate sexuală.

În cee ace privește relația romantică sau sexuală cu foștii clienți, Art. VI.10. arată că psihologii nu se vor angaja sub nici o formă în relații de intimitate sexuală cu foștii clienți pentru cel puțin doi ani de la întreruperea sau încheierea relației psihoterapeutice.

Codul deotologic este un document public care poate fi accesat și studiat aici.

Cum le afectează comentariile acuzatoare din social media pe victimele care au vorbit public despre experiența lor?

Dar pe femeile care trec printr-un abuz și nu au vorbit până acum despre el?

L.D.: Astfel de comentarii pot avea un impact puternic și dureros asupra victimelor care au ales să vorbească despre experiența lor. În loc să fie primate cu înțelegere și sprijin, ele se vor confrunta din nou cu neîncredere, judecată și culpabilizare, trăiri care reiau, la nivel simbolic, invalidarea din momentul abuzului.

Această reacție a celorlalți poate amplifica sentimentele de rușine, izolare și îndoială de sine, făcând ca dezvăluirea să fie urmată de o nouă formă de suferință. Pentru unele dintre victime, expunerea la astfel de mesaje poate reactiva trauma si poate crește nivelul de anxietate, tristețea și sentimentul că nu există un loc sigur în care să fie crezute și protejate.

L.D.: În același timp, aceste mesaje reactive din rețelele sociale nu le afectează doar pe victimele care au vorbit deja, ci și pe cele care nu au găsit încă puterea de a mărturisi abuzul. Mesajele publice de neîncredere sau de învinovățire pot întări frica de a nu fi crezute, teama de respingere și convingerea că vor fi judecate mai degrabă decât ajutate.

În acest fel, tăcerea devine o formă de autoprotecție. Pentru multe dintre aceste femei, climatul creat de astfel de comentarii nu face decât să întârzie căutarea sprijinului și poate prelungi suferința, în loc să primească siguranță, empatie și validare.

***

Sper că răspunsurile Laurei Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, au făcut puțină lumină și au răspuns la întrebarea pe care o auzim atât de des.

Iar celor care le acuză vehement pe victime le transmit doar că nu vor putea înțelege niciodată pe deplin acțiunile altei persoane, mai ales dacă n-au fost puse niciodată într-un context similar.

Foto: Unsplash.

Comentariile cu care am ilustrat articolul sunt reale. Le-am citit pe Facebook, la o postare scrisă de Ioana Chicet-Macoveiciuc, pe care o găsiți și voi aici. 

The post Și fetele astea de ce au zis abia acum? appeared first on Mara Coman.

The post Cum am plecat la un eveniment, dar am ajuns la poliție appeared first on Mara Coman.

Există o amintire care nu-mi iese din minte. Aveam 26 de ani și eram implicată într-un proiect nou, o lansare de revistă. Munceam foarte mult, dar aveam job-ul la care visasem. Și știam că, după perioada de început, lucrurile vor intra într-un ritm și n-o să mai stau zi-lumină la birou.

Ei bine, într-o seară, în perioada respectivă, mi s-a făcut rău. Nu rău din ăla de chemat salvarea, dar nu mă simțeam bine. Cunoșteam simptomele, nu eram panicată, dar aveam o mare problemă: nu-mi terminasem treaba. N-aveam timp să-mi fie rău.

M-am dus în sala de ședințe, am unit două scaune, m-am întins acolo și am așteptat, sperând că o să-mi fie un pic mai bine și să mă întorc la lucru. Ceea ce s-a și întâmplat după ceva timp.

Motivul pentru care nu pot să uit seara aia este că știu că am greșit. Mi-ar fi plăcut să fi fost cineva lângă mine care să-mi spună că odihna nu e un lux – ci un semn de respect față de tine.
Cu atât mai mult când nu te simți bine.

Ani întregi am crezut că trebuie să fac lucruri, să dovedesc. Că oboseala e ceva ce trebuie ascuns, mascat, ignorat – și că o să am timp de odihnă după un anumit deadline, după ce duc la bun sfârșit încă un proiect, după ce mai trimit câteva mailuri. Pentru că, nu-i așa, am crescut cu principiul: Când nu mai poți – mai poți un pic.

Nu știu cum a fost pentru voi, dar pe mine nu m-a învățat nimeni să mă odihnesc fără vinovăție. Să stau acasă când mă simt așa și-așa – și nu să trag de mine, să merg la birou sau la o întâlnire, chiar să trimit și câteva zeci de mailuri dacă tot stau în pat.

SĂ TRAG DE MINE, asta e expresia. Să pot atunci când, de fapt, nu mai sunt în stare. Să ignor ce simt și ce mă doare.

Am avut, luna asta, niște zile în care nu m-am simțit minunat. În două dintre ele mi-a fost chiar destul de rău: o migrenă veche și o răceală nouă 🙂 m-au ținut în pat, în pijamale. Nu eram în stare de mare lucru, nu puteam nici măcar să citesc. Când a mai cedat durerea de cap, am pornit televizorul pe Netflix.

Practic, în acele două zile (care n-au fost nici măcar consecutive) n-am făcut decât să mănânc, să dorm și să mă uit la un serial slăbuț, dar care a fost exact genul de comfort watch de care aveam nevoie.
Și am făcut toate astea cu relaxare: nu m-am gândit nici câte calorii are pâinea de care-mi era poftă, nici bananele 😃, nici că ațipesc în miezul zilei.

Sigur că, din când în când, mă încerca vina. Că poate ar trebui să mai termin un articol, să mai trimit două mailuri. Însă, nu știu exact cum, am găsit destule resurse ca să alung sentimentul de vinovăție. Mi-am reamintit că mă odihnesc pentru că nu mă simt bine și că nimic altceva nu e mai important. Că, dacă nu mă refac, nu dau randament și, indiferent la ce lucrez, durează mai mult și nu e la standardul pe care mi-l doresc.

Tot în aceste două zile m-am tot gândit la întâmplarea cu care am început articolul – la seara în care m-am simțit rău la birou, dar nu m-am dus acasă.

Dacă, în loc să stau întinsă pe niște scaune dintr-o sală de meeting, m-aș fi odihnit în patul meu, aș fi băut un ceai și-aș fi adormit mai devreme? Dacă aș fi avut cu adevărat grijă de mine? Mai ales că nu mă ținea nimeni acolo cu forța: eu am fost cea care a decis să nu plece.

Mi-au trebuit foarte mulți ani să învăț că odihna – odihna în general și cu atât mai mult când mă simt rău – nu e o slăbiciune, ci o formă de recunoștință. Pentru corp, pentru minte, pentru viață.

Odihna nu e un moft, nici un act de egoism. E felul în care îi spui corpului tău „mulțumesc” pentru tot ce duce în fiecare zi. Și uneori, singura dovadă de putere de care ai nevoie este să-ți permiți, pur și simplu, să dormi.

Foto: Unsplash+ și Getty Images for Unsplash +.

The post Nu m-a învățat nimeni să mă odihnesc fără vinovăție appeared first on Mara Coman.

Am răcit brusc și violent, adică m-am trezit cu o durere în gât cum cred că n-am mai avut vreodată. Și, pentru că nu puteam să mănânc mai nimic, am zis să comand cele necesare și să-mi fac o supă.

Zis și făcut: am intrat în aplicație, am pus în coș chestii pentru supă. M-am gândit totuși să comand și vreo șase banane.
A venit comanda și – cum nu erau multe pungi și eu eram răcită cobză – s-a dus Vasilescu să o recupereze de jos. Însă am ciulit urechile când, la întoarcere, vorbea ceva singur, pe scări. N-am înțeles ce zicea, dar se simțea nemulțumirea de la mine din dormitor.

Intră domnul V. pe ușă și mă întreabă, exasperat:

– La ce ne trebuie 7 kilograme de banane?

Îmi dau ochii peste cap.
Serios, am luat șase banane, nu șapte și cu atât mai puțin șapte kilograme. Sunt șase banane, suntem patru oameni în casă. Ce i s-o părea așa mult?
Și-mi era și rău, n-aveam efectiv nici un chef de discuții pe tema asta.

Mă duc să despachetez și să mă apuc de supa aia când văd, într-adevăr, o pungă plină-ochi de banane. „Au greșit oamenii ăștia”, zic, eu n-am comandat așa ceva. Intru în aplicație să-mi dovedesc spusele.

Numai că, ce să vezi? Dacă de obicei comandam banane la bucată, de data asta am pus în coș banane la „bunch”. Adică un mănunchi sau un snop :). Un bunch înseamnă vreo șase banane și cântărește un pic mai mult de un kilogram. Și iată cum, în fața ochilor mei, am șapte kilograme de banane.
Ș-A-P-T-E.

Am nimerit din alea mari, frumoase, coapte. O bunătate. Șapte kilograme. 7.

De ieri, cum zice cineva pe-aici că-i e foame, îi ofer o banană. Mai avem șase kilograme.

Ia ziceți, ce fac cu ele?

Știu că primul gând e banana bread, dar aici există două probleme: nu prea ne place (am făcut o singură dată și s-a mâncat jumătate) șiiiii, pentru o banana bread sunt necesare doar 500 de grame de banane. Aș putea să fac vreo 14.

Dacă aveți idei, chiar le aștept cu interes.

Vă las, mă duc să mai mănânc o banană :).

Foto: Unsplash +.

The post Aștept rețete appeared first on Mara Coman.

Deși încerc să mă plâng cât mai puțin pe-aici, pe internet, cred că m-ați mai auzit spunând – probabil prin august și prin ianuarie, când stau mai mult acasă – că sunt obosită. Nu e o noutate, nici pentru mine, nici pentru voi. Toată alergătura de peste an se simte mai ales în perioadele în care ai un ritm mai puțin alert sau în care iei o pauză.

Surpriza pentru mine a fost că starea asta de epuizare pare să dureze mai mult, cel puțin în ultimii ani. Mai exact, de când nu mai sunt angajată și lucrez pe cont propriu.

E un lucru pe care nu l-am prevăzut când am luat această decizie. Ba chiar, în naivitatea mea, mi-am imaginat că o să am mai mult timp 😊. E evident că felul în care lucrez eu nu-mi permite asta.

Ei bine, după ce am înțeles că o zi, două sau trei în care dorm de-ajuns și nu fac mare lucru nu șterg cu buretele starea asta de oboseală, am făcut ce știu eu că-mi face bine: am plecat în vacanță.

Dar nu una activă, într-un oraș pe care abia aștept să-l descopăr, ci vacanță la mare, din aceea de stat și lenevit. E ceva ce am descoperit datorită fetelor mele care aveau nevoie de zile în care să nu facă nimic altceva decât să se joace în nisip și să înoate – fix ce-mi trebuie și mie ca să-mi încarc bateriile.

Scriu rândurile astea de pe plajă, din locul nostru preferat din Grecia. Sunt aici de o săptămână mă simt muuult mai bine. Nu știu ce magie face marea, dar pentru mine e ca un medicament.

Deseori sunt prima pe plajă, cu cafeaua mea. E sfârșit de vară, diminețile nu mai sunt fierbinți, soarele e blând. Fac câțiva pași, mă așez pe șezlong sau direct pe nisip și încerc să nu mă gândesc la nimic altceva.

Ador momentele astea de liniște, îmi aduc o seninătate vindecătoare. Uneori citesc, alteori lucrez – dar într-un ritm mai relaxat, cu mai puțină presiune.

Dacă aș fi bogată, mi-ar plăcea să stau toată vara la mare.

Cafeaua mea din diminețile de la mare e Tchibo, aceeași pe care o beau și acasă, și prin lume.
Mulți dintre voi știți deja că, oriunde mergem cu mașina, avem cu noi și espressorul Tchibo Cafissimo Pure +. L-am dus la Nordkapp, în Norvegia, în Asturia și în Țara Bascilor, dar și în sudul Spaniei, în Budapesta, la mare în Bulgaria și-n Grecia.

Și am făcut asta pentru a ne păstra obiceiul plăcut de-acasă, cel de a bea cafea dimineața, în pijama – fără să ne gândim cu ce ne îmbrăcăm ca să coborâm la micul dejun și, de multe ori, la ore mici, la care chiar n-am fi avut de unde să cumpărăm cafea. De altfel, nici aici, pe plajă, n-aș fi avut cafea la ora 8 dacă n-aș fi coborât cu ea din cameră.

Am povestit de multe ori despre espressorul nostru călător și, veste bună, am unul și pentru voi.

Intrați pe Instagram, aici, unde găsiți toate detaliile despre concurs – puteți participa până pe 7 septembrie, ora 23:59.

 

View this post on Instagram

 

A post shared by Mara Coman (@maracoman)

E important să știți că doar comentariile de pe Instagram vor fi înscrise în concurs, iar regulamentul este aici.

Asta nu înseamnă că nu putem vorbi și aici. Aștept să-mi scrieți cum vă relaxați după câteva luni super pline, dacă vă plac diminețile cu cafea pe plajă și, nu în ultimul rând, ce-ați face dacă ați fi bogați :).
Să visăm un pic!

Acest material este susținut de Tchibo, cafeaua care îmi face diminețile mai frumoase și alături de care am un parteneriat de lungă durată. 

The post Dacă aș fi bogată appeared first on Mara Coman.

Nu mi-a ieșit din cap întâmplarea asta tot weekend-ul. Indiferent ce-am făcut, tot acolo îmi zbura gândul. Că, în țara asta, nu-ți sare nimeni în ajutor nici când e cât se poate de clar că ți-e pusă viața în pericol.

Dincolo de uimire, însă, m-am întrebat de ce.

Probabil că pe unii dintre oamenii care erau acolo pur și simplu nu i-a interesat. N-am de gând să dezbat nesimțirea și nepăsarea, că nu ajung nicăieri. Dar oare chiar să-i fi durut pe toți în cot?

OK, pot să înțeleg teama în anumite cazuri. Eu, una, n-aș ști cum să mă lupt cu un bărbat care are în mână un cuțit.
Dar să nu cheme nimeni poliția și salvarea? Asta, efectiv, mă lasă fără cuvinte.

Parțial, cred că atitudinea asta are legătură și cu niște prejudecăți românești, cele cu „nu te bagi în casa altuia” și „o fi făcut ea ceva”.

Sunt oameni care, dacă asistă la un episod violent între un bărbat și o femeie, decid că e o problemă de cuplu și că trebuie să fie rezolvată doar de cei doi. Doar că, să vezi ce, multe din problemele astea de cuplu se termină cu o crimă violentă care poate că ar fi putut fi evitată dacă cineva ar fi chemat poliția.

Și uite că în cazul ăsta nu era nici o ceartă de familie. Femeia mergea liniștită pe stradă și s-a trezit înjunghiată de un nebun. Bine că n-a leșinat și a putut să sune la 112, altfel ar fi murit acolo, cu trecătorii care-și vedeau de treaba lor, nepăsători.

N-am nici o concluzie, sunt pur și simplu scârbită și nu mă gândesc decât că trebuie să ne purtăm singuri de grijă, atât cât putem.

Foto: Unsplash+.

The post E ceva greșit cu noi appeared first on Mara Coman.